Cronica literară de GABRIEL RUSU(836)

La finele anului 2019, eseistul și criticul literar Gabriel Rusu lansa în urbea natală prima ediție a mărturiilor ,,despre pre-istoria mea, despre istoria mea, despre oamenii pe care i-am cunoscut la Constanța, oameni pe care i-am întâlnit aiurea și consider, sentimental, că au legătură cu Constanța... Cei mai mulți dintre ei au scris cărți...” Unul dintre oamenii despre care Gabriel Rusu făcea vorbire atunci în volumul Constanța. Gramatica rememorării – Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri – este și poetul Mircea Lungu. Din a doua ediție, pe cale de a fi încheiată, completând astfel munca de acum câțiva ani, publicăm, în avanpremieră, paginile de față ce aduc în atenția cititorilor ultimul volum de poeme al lui Mircea Lungu. Imaginea folosită este de pe coperta patru a cărții.

Cum zice?...

Astfel încheiam capitolul despre Mircea Lungu din prima ediție a Gramaticii Rememorării. Până să dau formă finală ediției a doua, Mircea Lungu a mai scris și a mai publicat. Despre ce a scris și scrie, știe cu asupra de măsură caisul invocat, deseori și emblematic, în textele lui. Despre ce a publicat, am aflat și eu: două proze în Ex Ponto Epic Orchestra, antologie de proză contemporană, și C-am stat sub vânt (Ex Ponto, 2020), poeme. În privința prozelor, mi-am exprimat opinia cu altă ocazie. Acum mă interesează poemele.
Cum zice?... „Citi-voi, dar, povestea prinsă-n suple foi (Povestea pe care aș fi scris-o). N-o va citi, o scrie, chiar a scris-o, e rândul tău, cititorule, s-o citești. Spuneam/scriam că pentru Mircea Lungu poezia este o declarație de independență față de haos. Își face program dintr-o lirică a parabolei, parabola fiind cea mai izbutită formă a memoriei umane care pune ordine în omenesc. Reușește poeticește cel mai bine în autoportret înțeles ca expandare a singularității în exemplaritate. De aici consecvența cu care se povestește.
    În prefața la volum, intitulată cu inspirație critică aplaudabilă Viața este poate un verset, Nastasia Savin punctează: „(…) reconstruiește dinamica vieţii într-o succesiune de texte care devin portrete ale lumii, dar și ale existenţei individului contemporan, în care totul, durerea și frumuseţea, tăcerea și reflecţia devin pulbere fină a vieţii”. Și, corsi e ricorsi (folosesc sintagma puțin departe de accepțiunea lui Vico!), pulberea fină a vieții, adăugită cu apă dulce ori sărată, se transformă în lut, iar din lut se fac plăsmuiri. În buzunarul alchimistic al poetului, plăsmuirile își amestecă subînțelesurile ca și cum ar fi monezi zornăitoare căutându-și denominația tutelară. A născoci, a alcătui, a scorni, a falsifica, a inventa, a crea afluesc toate către a oglindi.
    Oglindirea e și nu e mimesis. Poetul, asumându-și eminescianul „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”, scanează interiorul misterios, nu exteriorul limbut. Așa face și Mircea Lungu: „Lemnul creionului se despică.../ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el/ cum o armată cochetă de furnici în patrulare/ pe puntea navelor, ale căror zbaturi/ pregăteau apa cum eu îmi pregătesc/ caietul dictando de lucru,/ acostate pe când purtau pe castel/ singurul epigraf din care-aș fi priceput,/ până să nu se ducă totul de râpă,/ ceva din coincidenţa contrariilor...// Da, le amintesc/ pentru că sunt calificat să o fac,/ valurile în rufele mele mai șuieră/ ceremonios/ precum iarba stârnită/ sub tălpile-mi lustruite, cele de-acum/ – un ecou și nu o scuză/ că îmbătrânesc –,/ dar mai ales pentru că le-am fost/ mașinist și barcagiu...// Dar ce spun eu?/ Trebuie să le simţi trepidând și să strigi:/ Navigaţi! Navigaţi!/ fără descumpănire până spre ziua/ când niciun clopot nu va mai da sfertul/ și carturile-ntoarcerii la ţărm/ dispreţuite vor fi...” (Spre ziua). Versul este precum un cariu ce sfredelește întâmplarea în căutarea sensului ascuns.
    Am amintit despre preocuparea aproape pedantă a lui Mircea Lungu pentru motto-uri. Au fost Platon, Whitman, Tagore, cu paternalismul grijuliu, fraternizarea egalitaristă, dialogul cam mizantrop. Acum este Pessoa: „N-am nici ambiții și nici dorințe. A fi poet nu e pentru mine o ambiție. E doar felul meu de a fi singur.” Ei bine, oglindirea, cea care e și nu e mimesis, nu te așează față în față cu cineva, ci te dedublează întru singurătate. Ciclurile de poeme din C-am stat sub vânt sunt, în ordine, De-a fi în viață, Ceva ce există deja, Când sunt cum sunt. Poate forțez (hei, cititul își revendică libertatea tot atât cât și scrisul !), dar eu le percep ca pe niște etape ale conștientizării de sine, posibil, tot în ordine, nașterea, lumea, unicitatea...
    Viața poetului în text, antumă ori postumă, este grea, deoarece se află sub privirea cititorului. Însă viața textului este mirifică atât timp cât vor fi cititori, pentru că este identitate care oglindește identități. În textul poetului, eu mă citesc pe mine. Lumea lui are generozitatea scripturală de a deveni lumea mea, și a ta, și a lor. Poemul este un perpetuum mobile. Combustibilul lui inepuizabil este cuvântul matrix. La Mircea Lungu, cuvântul țintește mereu construcția de metafore care ambiționează să circumscrie existentul, existența, existențialul. Multe dintre ele sunt percutante emoțional și conceptual: „(…) și dintr-odată am auzit,/ fără să-ntreb dacă-mi aduc vești,/ rupturile timpului,/ de parcă-ar fi purtat ciorapii mei uzaţi…” (Săgeata literei); „(…) își va deschide puţin sertarele/ pieptănate lent de o fericire curată,/ ca pentru o rudă/ căreia-i pregătisem apa și vinul” (Ceea ce trece); „(...) și pieile noastre ca niște prove/ ce-ncălcau tradiţia înaintării pe mare” (Via regia). Numirea concretului se conjugă cu intuirea ritualului care-l salvează de la trecerea în insignifiant.
    În ceea ce privește citatul din Pessoa, Mircea Lungu subscrie: „Ca și Dumnezeu,/ nu-mi e rușine de lacrimile mele/ ca o viţă pe rod.// Așa cum stau desculţ,/ li-i nisipul spălat de caravanele apei sărate,/ lacomă lustruind răscolitor/ tălpile forţei mele// făr-a gândi că-n această mânie de dor/ cuvintelor am să le cer,/ – știind că nu-mi vor lua urma/ precum valurilor prenatale/ despre care se spune c-ar umbla/ cum stolurile pe sub mări/ – să mă lase singur,/ singur ca și Dumnezeu” (Ca și Dumnezeu). Invocarea respectivei condiții, umane totuși, frizează hybrisul. Ca pentru a se asigura de absolvirea de orice cutezanță împotriva firii, poetul pune în scenă o tăgadă: „Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuaţie ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor/ în univers...// Și dacă duhul ei mă va căuta,/ mângâindu-mi spinarea,/ nu scriu,/ mișcat o trec cu vederea,/ nu pentru c-aș fi orb,/ ci pentru că-i râul care sfâșie/ orice descumpănire neînsemnată/ împotriva căreia niciun sofism/ nu mă poate imuniza/ – atunci nici clipitu-i n-ar mai fi complice.// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu,/ c-o palmă de zăpadă de pe orice linie/ despre a cărei muţenie/ doar memoria mea știe, când o trage...” (Nu scriu). Histrionismul de început se recuză, scurtcircuitat fiind de implacabilul destin.
    Însă, după cum se vede din ultimul vers, poetul nu are a dispera. Singurătatea lui este relativă, căci, om fiind, poartă pe dinlăuntrul ființei armura memoriei. În aceasta, iluzoriu de reală/real de iluzorie, se oglindește, se dedublează, ba chiar se multiplică el cu viteza amintirii. Iată o mostră de ingenuitate: „Ca-ntr-un pașnic război,/ hainele copilăriei cu rănile lor/ mi-ncălzesc trupul mai bine/ decât o sobă aflată în plină explozie/ gâlgâindu-și funinginea descompusă/ din turba animată/ de autoritatea opulenţei...// Împărţeam batonul și chifla de-un leu/ în curtea școlii cu flăcăii/ pe care-i călăream chiuind,/ subliniindu-mi înălţimea și tăieturile/ primului bărbierit...// Tot ei își puneau laolaltă/ ghetele pingelite, cu șireturi noi/ și blachéuri melodioase,/ ciorapi de lână cu căpute proaspete,/ gulere și manșete-ntoarse la cămăși...// Astfel circulau din târgu’ de vechituri/ lucruri care nu mă judecau/ mai mult decât o făcea duhul gravitaţiei/ îmbrăcat în hainele unei copilării” (Din târgu’ de vechituri). Și încă una, de iubire: „Spre seară, urcasem soldat/ scara de pisică știind că aveam nevoie/ să aflu dacă mai rămâne ceva/ din naturala ta repetenţă a iertării/ și-am coborât civil în zori/ aceeași punte înfometată/ de cel mai bun punct posibil/ pe care l-ar fi putut atinge/ sub cel mai prielnic vânt./ – Mă refer la potolitele amprente pe destin...// – Vom mai vorbi despre noi,/ orice rană e simbolul unui război,/ ne vom răzleţi, fără urme enigmatice,/ ca-ntr-un șir de palavre.// Mă fac că nu te aud/ și mâzgălesc mai departe:/ nimeni nu-și alege adjectivul/ și nu concurează cu trecutul/ înaintării acelei pânze de bomfáier/ precum cariul visându-și încălţările.// Despre ce nu pot vorbi,/ mai bine tac în felul meu obișnuit/ și surâd la cum ţi-a răsunat vocea,/ ca-ntr-un siloz părăsit” (Vom mai vorbi). Poetul, precum arheologul, este fericit să cotrobăie prin tainițele istoriei, ale istoriei lui, și să găsească oglinzi lămuritoare.
    Tezaurizată în conștiința emoțională, întâmplarea perisabilă devine poveste perenă. Textul realului este tradus în textul simbolului. Aflu în DEX:. „TRANSLÁ vb. I. tr:(Rar) 1. A transpune dintr-o limbă într-alta. 2. A deplasa o figură plană sau un corp. [translator, translație]”. Și aflu în cartea lui Mircea Lungu un poem: „Fereastra rămână deschisă de-acum,/ domolească sunetul vântului/ care ţine în viaţă frunzele/ sau le risipește-n golul refugiat/ în apa ca un belciug de aur,/ domolească muzica unui pian/ – o mașinărie de ascultat fericirea...// Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme.../ Știu, într-o zi voi fi prea încet...// M-am împăcat cu sunetul apei/ mai mult decât alchimiștii/ cu paradoxurile lor temporale,/ asemeni acelui visător învins,/ și cu statuile vivante m-am împăcat/ coborâte scandalos din gravurile risipite în lume/ pe marile bulevarde marcate de plecările/ și de sosirile negocianţilor ambulanţi,/ colportorilor....// Prin fereastra pătrunsă/ de-atâta-ngăduinţă voi ieși/ precum vrăjitorul-fum,/ perdeaua se va revărsa/ de parcă destinul ne-am fi urzit.../ Dintr-odată totul îmi va fi clar,/ ca și cum aș continua să șterg un geam de ploaie,/ adică mut lumea un pic...” (Mut lumea un pic). Asta e, asta face poetul, mută o lume trăită și uitată în lumea trăită neuitat. La urma urmei, e un om modest, translator și hamal de universuri.

    Dincolo de poem (deși nu există nimic dincolo de poem!!!), Mircea Lungu se străduiește să ne convingă că e translator de universuri și prin compoziția cărții: introduce note de subsol care datează tematic textul, fie în chestiuni marinărești, fie în chestiuni culturale ale antichității; introduce între pagini tipărite pagini de manuscris. Deși am oarecare dubii în ceea ce privește pertinența estetică a procedeului, îi apreciez acribia etică în a ne indica lungul drum al faptului aleatoriu către înfăptuirea care-i dă înțeles.
    În context, titlul cărții, C-am stat sub vânt, se limpezește. Din câte știu, „a veni sub vânt” înseamnă „a cârmi în direcția în care bate vântul”. Dacă greșesc, să mă ierte marinarii de toate vârstele. Dacă nu greșesc, înseamnă că Mircea Lungu și-a lăsat poemul să navigheze, împins avan de un vânt numai de el știut, către un necunoscut ce trebuia descoperit și istorisit: „Cu deștele îmi apăs pleoapa,/ rămâi lumină, fii mișcare,/ poartă-mi privirea precum apa/ spălând norocul pe picioare.// Să nu-mi fii dogmă cumpănită,/ ci pitorescul cuţitar/ pitind în șaua matisită/ o așchie primită-n dar...// De-am să revin pe-un cal mărunt,/ împuţinat ca o monedă,/ sfioasă așchie cât sunt,/ sunt îmbinarea patrupedă// ursind vestiri precum poștașul/ cu haina-i însăși, o scrisoare.../ Sau stând sub vânt am fost luntrașul/ atâtor mări interioare?” (C-am stat sub vânt). O călătorie ia sfârșit numai atunci când dorește călătorul.
    Versul lui Mircea Lungu are mai mereu o întorsătură retorică (uneori și prozodică) proaspătă, vitală, cu spațiu de ecou. Iar poemul transmută emoția genuină în instantaneul unui gând: „Voi chiui cu gesturi largi, risipite,/ ca și cum aș merge pe unde merg nisipurile./ Cine mă vede, plin de bunătatea lumii,/ cine mi-aude pasul destoinic/ umplându-se de aer, ca o coardă de arc?// Prin literele numelui meu/ vor zbura scoicile cu piept imperfect,/ pepitele de siliciu și cuarţ răcoros,/ până vor scutura tărâţele cerului...// Vei vedea,/ e același gestul mânios al iscusinţei,/ chiar și vocea – un mijlocitor fără grija timpului/ umflat de dorinţă – se va aduna în acel iureș/ al jocului cu praștia;// cum nu călcăm de două ori același nisip,/ deschise braţele noastre vor prinde,/ asemenea vulturului în aripi,/ straturile mării marilor pasiuni/ și cerul fără sunetul de purpură/ atât de pios./ Dar ne va fi îndeajuns frăţia?” (Jocul cu praștia). Lui Mircea Lungu îi va fi îndeajuns frăția cu poemul. Aidoma și cititorilor săi. Așa că, încă o dată... Va urma...