O lacrimă formula rezoluții (XXXII) (2)(801)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
 

Reiau scrisoarea din punctul în care, mai mult decât gravitația, putea să-și curgă înainte sau înapoi șirurile, întrucât curgerea are reguli diferite și află că, împins de nostalgia simplului răsfăț al mării am coborât, nu dintr-o superstiție față de norocul cu care m-am intersectat ocazional, ca în anii din urmă, ci pentru că ea, coborârea pe plaja copilăriei îmi revenea mie, o moștenire care nu știu dacă are și o componentă ereditară. Desculț, mi-am înfundat tălpile, ca un căutător de drumuri fără nicio lăscaie, în nisipul mortarelor însetate de interpelări de înălțimi, poate fi o meserie de viitor pentru forța de muncă scoasă din uz, sens în care aștept de la oficiul de brevete un răspuns pozitiv pentru invenția mea, am intrat până la genunchi în apă, străduindu-mă să aud din gâtlejul invizibil al mării, glasul tatălui meu. M-am bazat pe faptul că marea este în sine un țesut meristematic și că ar fi păstrat, în cine știe ce celulă, ceva din vocea dragului meu tată, cel dintotdeauna, când venea, uneori, vara, smulgând zilei frăgezimea apusului, să mă ia acasă, și pentru că, la un moment dat, copilăria mea a-nsemnat asumarea libertății de a fi singur. Când a început să iasă din pântecul apei lumina furnicăturilor în buricele degetelor și podul tălpilor, se putea să nu-mi amintesc de Socrate învăluit de vântul morții albastre pornit din vârful tălpilor după ce, ca un soldat care păzise militar soarele, aerul, iarba și greierii Atenei, își băuse otrava?, mi-am rotit pe loc, ușor, picioarele. Și ce dacă mările se războiesc să stăpânească lumea? Doar le-am rotit, ca și cum aș fi fixat niște piloni ai făgăduinței de-a păstra zăcămintele necartografiate ale uzurii depărtării dintre noi. Însoțite de privire și gând. În stanța clipei, în spatele meu a fost presimțirea unei fericite prezențe, dar trecutul îl pierdusem de mult, deși trăia cu intensitatea ruinelor la prețul cărora ce mai puteam negocia? Silueta unui om care ar fi stârnit zvonuri în vorbele mele și care nu știu unde stătuse pitită până atunci, plutea într-un curent descendent pe scările plajei, adăugându-i-se lumii, purtat mai degrabă de apăsarea albastrului unei mantii care nu cunoscuse niciodată lumina, un albastru ce-mi aminti, dar nu știam atunci de unde să-l iau, l-am descoperit într-un album, mai târziu, de magnetismul unui cer submarin pe care s-a-ngrijit să-l pună în culoarea mantiei Fecioarei Buna Vestire, un pictor renascentist. ,,Pe scara culorilor, scrie Goethe, cu referire la albastru, este una puternică, însă de partea negativă, și la maximum de puritate este, cum s-ar zice, o negație stimulatoare”. Sigur, pentru încropirea acesteia nu este nevoie de balanțe, pipete, tuburi gradate. Natura, cu îndemânarea ei imprevizibilă, știe să-și macine pigmenții, dizolvându-i în emulsii, solvenți, uleiuri, recunoscute după miros. Nici văzduhul, nici mantaua nu mi-au zdrobit durearea și-am strigat: Sunt aici! Aici! Cum nimic în viață nu se întâmplă fără voia noastră, stinghereala s-a stins de cum am ieșit din apă. Iar dacă mă întrebi unde aș gândi că va mai apărea, stârnită de perisabilul vreunei dimineați albastre silueta acelui om, n-am niciun răspuns.
Acum, hai să mă-ngrijesc de povestioara cu urcatul pe scara de nuc. Așadar, a mai fost ceva, asemenea mișcării unei voci: ea m-a făcut să-mi țin respirația, neștiind ce ar putea urma; am crezut că fluturii sunt acea voce, detaliile sonore pot spune o poveste despre cine am fost sau sunt astăzi când sub umbra fostului nuc fluturele se-mbogățea de culorile lui și de alte combinații de culori cu cât urca în cerc pe deasupra mea, verdele devenea movul ce se pierdea, picurându-se, într-un portocaliu întâlnit la piatra ochiului de tigru, pupilele de pe aripi păreau că-mi hipnotizează săgeata brațului, o săgeată eleată ca să zic așa, fluturele devenind un fel de reactiv, știi, ca la ora de chimie, și nu dintr-acela ce face din praful de dinamită un fel de spumă latte, că de-aia e război și curtea școlii plină de copii nu mai trebuie îmbrățișată.

Ce poate fi mai periculos decât să spui ceea ce gândești? Să nu gândești sau să te grăbești să intri ,,în camera cubistă și futuristă, dornic să afli ce e mai rău”, frază ruptă dintr-unul dintre comentariile Harrietei Monroe publicate pe parcursul Expoziției Internaționale de Artă Modernă din 1913 de la New York (un comentariu al ei din Chicago Daily Tribune despre libertatea spiritului creativ este ilustrat cu Portrait of Miss Pogany by Brancusi, Roumanien, alături de un portret pictat de Matisse), ,,apoi poți râde, poți fi cuprins de-o profundă disperare”. Cum îți sună? Aceeași Monroe îi va considerat pe cubiști, în semn de împăcare, prea literari, prea înclinați să spună o poveste. Cât mi-ar fi plăcut ca unul dintre ei să spună și povestea mea, în colecția de buzunar a cărților de proză scurtă. De pe scară am trimis văzduhului o plecăciune înainte să intru în pod, nedorind șă știu cum vor muri acei fluturi după ce vor fi învins virginitatea aerului, Dumnezeu să-i binecuvânteze, că și ei mor, ca și republicile și umanismul. Cimitirul e vast, îngrijirea o muncă herculeană. Multe morminte vor fi înghițite, firesc de ierburile îngroșate ca niște ucenici avansați.
Acele momente rămân ascunse în urechea mea, întrucât scârțâitul ultimei trepte mi s-a părut nefirec, bănuiesc că îmbinarea nu fusese bine meșterită. Chiar dacă neînsemnat, el a urmat marilor gesturi ale legilor naturii, când e vorba de haosul partizan al boemei cosmice. Deși mă aflam pe ultima traptă, am răsucit iar încheietura palmei, ca în interiorul unei cupole, răsucirea, ca și cotidianul, nu e problema tuturor, perceperea extraordinarului din ordinar nu e parte a deprinderilor de gândire și a banalelor asociații de idei referitoare la divertismentul cosmic? Șuieratul viitorului, ar spune azi tatăl meu, însă... nici el nu e atât de sigur precum sunt moartea și impozitele, vorba lui Daniel Defoe. Cum nu cititul mă adusese în pod, cercetam acum barișa sub care găsisem șaua. Azi o țesătură care încă țipă. Fără șa, ce am fi fost? Dar calul? Iar zicala: ,,Nimeni nu poate trece la fapte decât acolo unde se află, spre a-i prii lauda”, rămâne una din preferatele mele pentru că ascunde o izolare prețuită, un spațiu de locuit. Dezvelind-o, n-am îndrăznit s-o ating. Am mers la ușa podului, ascultând. Liniștit, în pacea aceea binevoitoare am mângâiat-o. Nu era pentru calul de rând, cum nici onoarea nu este pentru toți oamenii. În anii care au urmat, cum să mă fi rupt de afecțiunea pentru ea, când știam că fusese purtată pe umeri și îngrijită de tatăl meu? Voia să fugă, dar unde? Și de cine? Și când? Și de ce? Tânjea după o eliberare? Păi n-a mers până la capătul ei salvându-mă ca să trăim împreună o clasică viață în felul nostru? O fi avut el un motiv, deci nu pot trimite vreo îndoială să suspecteze vreun cusur, nici măcar după atâta timp, pentru că nu am o dovadă palpabilă. Parcă-nflorise din senin, acolo, aducând cu ea o felurime inimaginabilă de presupuneri. Și, desigur, un imbold la faptă. Catifelată, precum pielea lalelei, pielea șeii putea marca un drum spre singurătate, așa i-am perceput eu prezența atunci. Ce urma? Cumva să aducă și un cal, ducându-i-se astfel buhul în cartier cum se-ntâmplase în povestea cu măgarul care-l târâse pe holul șolii și în aceea cu femeia ascunsă între tulpinile de roșii din curte? Știi cum se spune: I s-a dus vorba cu ajutorul picioarelor! Singurul zgomot, constant, n-a fost un fel de fâșâit al fasciculelor galbene, destoinice de lumină, scotocind nervos prin văzduh, ci a respirației acelei șei care m-a făcut să mă pierd pe mine din vedere. Mereu gata de plecare, căutătoare a infinitului. Și Cozma răcoare a sărit în șa, doamna-l așteapta în iatac cu hangerul... și, zău, nu știu dacă Salman Rushdie tot de lama unui hanger ar fi putut muri; violenței el i-a răspuns prin artă, scriind cartea Cuțitul, reflecții în urma unei tentative de asasinat, ,,o reflecție puternică, profund intimă și în cele din urmă plină de speranță despre viață, pierdere, iubire, puterea artei”, conchide editura care va lansa, dimpreună cu altele din lume, volumul în aceeași zi de 18 aprilie anul acesta. Că de-aia te numești cine te numești și juriul de anul trecut de la British Book Awards i-a acordat ca premiu, libertatea specială de a publica în Anglia. Revin, a câta oară, azi? Vara aceea a fost o vară cruntă, în care până în ultima zi am tăinuit plecarea în toamnă la școala de meserii de la Giurgiu, că doar și tu m-ai așteptat în vreo câteva vacanțe în gara Progresul pentru că urma să rămân la mătuși-mea câteva zile; ruptul de viața plină de lipsuri trebuia să se-ntâmple o dată și-o dată, și cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Era vremea să mă îngrijesc și eu de mine. Pod, nepod, nerod, pentru asta trebuia să vărs lacrimi de gâscă sălbatică?
Zăbovitul acolo nu știu cât a durat, cu gândul la acea șa. Era o șa fără speranță? Nu cred nici acum, altfel de unde venea acel luciu dacă nu de la un ulei dat într-o zi nu prea îndepărtată?

Mi-am deschis oricare dintre urechi, vocea tatălui meu era acolo, ea mă ajuta să-mi mențin echilibrul sau să-l recuperez, de parcă ar fi o carte pe care o tot deschideam și o mutam, ca pe un prenume, pe raftul cărților de pe masa mea de lucru.
Tonul vocii, prietenos; însemna că era treaz. Pufăia înainte să-mi vorbeacă, pesemne că era obosit, dar și pentru că voia să-și ascundă defectul de vorbire. M-a-nfășurat grijuliu în privirea de unic părinte. Unul altuia ne eram familia. Era atât de solemn stând în spatele meu cu mâinile la spate! S-a mirat găsindu-mă acolo. Speranțe modeste aveam că mă va lămuri cum de a ajuns șaua la noi, și așa a și fost. Șaua îi amintea de copilărie și de părinții lui despre care aflaseră că-și părăsiseră casa cu tot calabalâcul ascuns sub coviltirul unei căruțe trase de doi cai negri, uriași, la ceva timp după ce plecase și el, mai mult alungați, cică de sătenii temători că făceau vrăji și farmece păcătoase, descântece și alchimii și că în curtea lor zăboveau noaptea flăcări și fumuri mișcătoare. Era mândru de numele de Mircea. Ca și mine. Cât privește vrăjitoria, el știa doar că părinții lui țineau tot felul de plante și ierburi, în snopuri pe care le uscau agățate pe pereții unei magazii, borcane negre cu etichete aranjate pe mărimi diferite pline cu prafuri și pietricele pe post de catalizatori de toate culorile și a căror lumină am aflat că ar ghida mâna chirurgilor în operațiile grele de curățire a țesuturilor tumorale, precum și niște pietre de bazalt în care pisau acele plante în amestec cu prafurile și pietricelele și de care nu avea voie să se apropie.În altele aveau plante și rădăcini din toate anotimpurile, din care extrăgeau culori, esențe și uleiuri pentru cojoacele vopsite în culori vegetale, bogate. Erau și boiangii cunoscuți. M-aș opri: Nobelul pentru Pace și premianții PISA sau rezistența la cultură a școlii naționale. Nu le opun prin niciun fel de apreciere, pentru c-ar însema s-o jicnesc pe prima pentru efortul de-a ne-nvăța ce sunt și au fost cultura, națiunea, limba maternă, tradiția și căminul. Și zic: duhul lecturii să ne țină-n viață, și nu ca senzație a faptul că existăm chiar și în durere, deși despre durere ar fi vorba în cele ce urmează. Șaua se află la locul ei în pod. Cred și azi că presimțirea unui rău iminent și-a croit drum în mintea mea mulțumită prezenței ei acolo. Ca și cum eu aș fi chemat acel rău. Uff. Da, uneori voiam să scap de pravila părintescă, dar scăparea era numai în mintea mea; șaua a rămas dovada subtilă a faptului că aveam puterea de a ruga moartea tatălui meu, altfel nu-mi explic cum de a murit în absența mea. Șeii nu i-am înghețat curgerea timpului decât prin același fel de a o întreține, așa cum mi l-a explicat tata. Lui, însă, i-a înghețat curgerea spre viitor a pârâului vieții, cred că încă din seara de dinantea plecării la Giurgiu când mi-a strigat: Tu pleci și eu mor! Avea în mintea lui, cumva, infernul? Deja mă plasase în centrul unui eveniment de producerea căruia urma să fiu vinovat? În fracțiunea de secundă, cât mi-am cuprins genunchii, aplecându-mă, o scrumieră masivă de sticlă mi-a vâjit ca o elice pe deasupra capului spărgând geamul ușii din camera mea. L-a împăcat, cumva, unchi-miu. Ca milițian la Banca națională însoțea vara o mașină de colectare a valutei de pe litoral; cum seara dormea la noi, ne gătea și de-ale gurii, că se pricepea. La o lună și jumătate, avertismentul că prin plecare devenisem o amenințare pentru viața lui se adeveri.

Dobrogea nouă inserase, la rubrica Fapt divers, informația despre accidentul de troleibuz de la intersecția de la Fantasio. În pod, cineva găsise într-o cutie de tablă, bine lăcătuită, documentele casei și plicuri cu adresa surorii sale de la București. O telegramă i-a adus veste despre necazul însinguratului meu tată; unchi-miu a oprit incinerarea la timp, căci nu venise niciun aparținător să-l ia din frigiderul de la morga. Școala, mi-a cerut un act doveditor, or, ce document puteam avea în afara unei convorbiri telefonice cu un vecin care mă chema acasă urgent; acasă am ajuns după trei zile, când deja fusese înmormântat. Amenințarea umpluse golul, eu am crezut că va fi unul imaginar și nicidecum unul teribil, lăsat în casă de mine. Mereru mi-am imputat faptul că ne-am despărțit supărați; de la vecini am aflat că își luase concediu, ultimul, al umilinței, că umbla slab și tăcut, (pe străzile Ravenei așa trecea și Dante, slab și tăcut, cei ce-l vedeau comentând cu o teamă sacră: ,,Uite-l pe cel care a fost în infern”), întrebând pe stradă, pe orișicine, dacă i-a văzut băiatul, că îl lăsase singur și că el va muri. Un șuierat de locomotivă, un fel de bun rămas, s-ar fi auzit la ceasu-nmormântării; pe atunci, în apropierea cimitirului trecea linia de cale ferată pentru marfarele care aduceau semințe de floarea-soarelui la fabrica de ulei din apropiere. N-am mai apucat, prietene, să-l întreb: Cum rămâne cu șaua, tată? Pentru călătoria cui ai adus-o? O disciplină a galopului, atât mi-a rămas. Ecouri prin camerele în care zăbovisem un timp, ca niște zapisuri lungi de tipul rapoartelor de familie, de sărăcie, le mai aud și azi. Își pierduse ceasul orele înainte de ultima zi și-l înfășurase în arcul lui alterat pentru totdeauna?
După douzeci și cinci de ani, pe la mijlocul verii, venind dinspre linii, se oprește în dreptul meu un om. Vopsem scândura de la gardul din stradă. M-a întreabat dacă sunt băiatul lui Ilie. ,,Eu sunt cel care l-am omorît pe tatăl tău pe trecerea de pietoni, nu l-am văzut la schimbarea culorii semaforului. Am vrut să te cunosc”. Nu mi-a spus dacă a fost condamnat, ci doar că n-a mai condus niciodată și că se făcuse cizmar. Acea zi știam că va fi de neocolit încă din ziua când el a murit, ziua când voi fi față în față cu acel om. Doar împrejurarea nu o puteam ,,vedea”. Și uite că se întâmpla (cum s-a-ntâmplat și cu alți oameni de care mă despărțisem cândva), destinul ne adusese față în față, la chemarea mea. O anume energie, de care mă feresc să-ți vorbesc, neclintită purta această rostire: ,,non omnis moriar”, nu voi pieri cu totul. Anii etanșaseră orice reproș, eu continuam să-i fiu tatălui meu fiul absent, pe străzile indiferente. Să mă fi gândit la emoțiile onorabile, la curiozitatea sau la dorința de a-și cere, cumva, iertare, o iertare hrănită de un conflict lăuntric sau de un sentiment de autoapărare împotriva unor vulnerabilități psihice, zic și eu, da de unde? Mi-am văzut de treabă, iar omul a plecat, salutându-mă. Nu mă zviduisem, și apoi, de moartea unui părinte te poți vindeca vreodată? Deloc, delocuța.
Pentru post scriptumul tău referitor la absența poeților constănțeni de pe afișul ce anunța festivalul de poezie de anul trecut, răspunsul ar fi: Silence is golden, golden, potrivit celor de la The Tremoleos, dar nu e. O notă semnată doar cu inițialele într-un număr din octombrie de acum doi ani al revistei Rl a cuiva care, inspirat, probabil, de romanul Lenuța de la mahala, informa cititorul că la prima ediție ,,au fost și stricători de poezie”, ceea ce eu n-aș fi scris niciodată, dar nici vorba de așa ceva. La ediția de anul treut, elita poeziei românești, apreciera aparține moderatorului întâlnirii într-o aulă universitară cu studenți care ascultau cu căști în urechi, șușoteau ascunzându-și dezinteresul față de evenimentul cultural la care fuseseră invitați, ,,a susținut un recital extraordinar”, adică ea și numai ea, așa au preluat câteva reviste știrea. Un gest urât, o mișcare de protejare categorială îmi sună împărțirea asta în elită și ,,stricătorii de poezie” și încă o dovadă că Tomisul nu e Bucureștiul. Este o opinie. Și pentru că ai o altă opinie poți fi discriminat, cum mi s-a întâmplat chiar mie, zilele trecute, pe-aici, în comitetul de conducere al filialei, căci ce-i poate ilumina acesteia cealaltă față dacă nu dictonul Cine e cu noi trebuie să fie împotriva noastră? O explicație am găsit și la García Márquez într-o scrisoare către cumnatul său cum că ,,va ține romanul la saramură, până când va vedea cum merge treaba cu Funerariile” (se referea la romanul Funerariile bunicii, 1962). Așa și cu noi. Ai înțeles, omule, nu? Iar când nu vrei să amplifici o sărbătoare a poeziei și a poeților prin promovarea și împărtășirea poeziei locale prinse în gât de bucuria de a fi, te porți ca un vătaf în curtea altuia. Iuvenal are o vorbă: ,,hoc volo, sic jubeo”, ,,așa vreau eu și așa ordon”. Un fapt: printre poeții de elită au fost și câțiva ,,stricători de poezie”. Chestie care nu mă alină. Când ai față de aristocrat sărac, o poți asorta cu laurii Calliopei? Și dacă n-ai gustat încă limbă și buze de cocoș cu ciocul pilit, degeaba invoci principiul egalității armelor. Și cu asta, aleluia!

Cam atât, Georgică. Mulțumesc pentru duzina de casete. Dacă gheneralul tău s-a stins, în așteptarea unui transplat inimos de inimă, află că fostul meu coleg de facultate, Mânuță flașnetarul, a fost găsit acoperit cu ceară de albine de la niște lumânări groase și nu prea înalte, al căror fum ziua putea fi văzut de pe buza dealului de Modern iar flacăra noaptea de pe mare. ,,Să mori picurat cu ceară doar pentru a contrazice ispita de a fi existat, nu e un argument: ea nu ține pe nimeni în viață cu forța, așa că lipsa de sfială am dat-o pe câteva ceasuri în care n-am mai făcut caz de durerile și nefericirile mele, alegând să sfârșesc frumos, la rece. Jurnalismul a fost o vocație, flașneta un eșec”. Biletul semnat a fost găsit într-un mojar din gresie neagră. Presa locală s-a-ntrecut în descrieri tematice. Nu este plaja un stimul creativ chiar și pentru moarte, și stimulul și moartea nu o pot lua razna? căci vorba lu Murphy când și-a încheiat trecerea pământeană: ,,Tot ceea ce ar putea să o ia razna o va lua razna”. M-am strecurat, înaintea expedierii acestor șiruri, pe nisipul plajei ca-ntr-un corn al abundenței. Fără grabă. Auzul nu mi-a slăbit, te aud mare crescând spre pașii mei. Am vrut să refac drumul a doi oameni: al tatălui meu și al meu. Habar nu am dacă mijirea noului an se va face cu toate spițele, dar de aici, de jos, se mai văd și se mai aud încă, flăcările incendiului Bibliotecii Naționale din Bagdad când dictatura lui Saddam Hussein s-a prăbușit ca o șandrama și adaug: ,,Nu trebuie să arzi cărție ca să distrugi o cultură”. Fără vreo influență, scriu deja la o proză scurtă despre o singură noapte petrecută într-o bibliotecă cu fantomele unor scriitori ale căror manuscrise au fost găsite risipite, unele chiar cu adnotări, altele decât cele ale autorilor.
Cerneala miroase a afine. Sigilez totul, de parcă m-aș afla în fața unui imens cadran solar pe care nu-l cuprind cu privirea, cu Papa Was a Rollin' Stone, și nu pentru că-mi amintește atât de bătător la ochi de tatăl meu, ci pentru că nu există un crepuscul al muzicii rock și că-n totdeauna am avut o profundă afinitate față de splendoarea diferenței și de diversitatea lumii acestei clase de muzică. Așadar, The Temptation: ,,It was the third of September/ That day I'll always remember, yes I will/ 'Cause that was the day that my daddy died/ I never got a chance to see him/ Never heard nothin' but bad things about him/ Momma I'm depending on you to tell me the truth/ Momma just hung her head and said, son// Papa was a rolling' stone/ Wherever he laid his hat was his home,/ And when he died all he left us was alone".
Și, da, prietene, unele clișee mor greu, iar unul dintre ele este acesta cum că există un public pentru poezie; el amplifică vocile poeților, astfel că toate tipurile de poezie pot fi citite, auzite și apreciate cu mirarea și grația pe care aceasta o merită din plin. Nu este singura care ne chestionează în legătură cu locul de unde venim și încotro mergem, amăgindu-ne c-am putea ignora ambiguitatea îndemnului lui Epictet: ,,Adu-ți aminte ceea ce este esențial: poarta e deschisă”. Și, da, ori de câte ori ajung în preajma intersecției de la teatrul Fantasio simt cum tot trupul mi-e străbătut de o locomotivă. Voi fi oare pregătit, cândva, să cumpăr fluierele de pe Titanic?

Tomis, ianuarie, 2024

Dragul meu cititor,

Iată-mă la final, după trei ani și jumătate. Oricâte pagini ai fi citit din aceste epistole, îți mulțumesc. Recunoscător îi sunt redacției pentru deschiderea arătată în tot acest timp. De ce am ales calea publicării în foileton? Pentru că sinceritatea nu este o busolă anonimă sau adormită, ci o experiență foarte umană. Acolo unde am folosit citate, notele de subsol vor fi în carte. Unor colegi de breaslă le-a ,,mirosit urât” titlul. Dacă s-au raportat la scrisul și lecturile lor, n-au decât să se-întunece în aprecieri cu bunătate sau din vițiu, ținutul Yoknapatawpha fiindu-le încă departe. Eu respect scrisul tuturor și nu gândesc împotriva mea. Scăpând oarecum de radarul poeziei, spun că nu sunt în competiție decât cu mine însumi, fără ca trupul să sufere pentru că mintea mea a vegheat, s-a entuziasmat sau s-a lăsat pe mâna providenței/ inspirației (aici întorc deviza laconică a filosofului Giambattista Vico așa cum o găsim la Oficiul Districtual de Muncă: ,,Trupul meu suferă pentru că mintea mea veghează”, providența fiind unul dintre cele mai ambigue și mai dezbătute concepte ale acestuia; și Mallarmé pretindea că e condamnat să vegheze douăzeci și patru de ore din tot atâtea, somnul pentru el nefiind o nevoie reală, ci o favoare). Cum realul lucrează cu fapte și ficțiunea cu raționamente, ambele țâșnind ca un necunoscut din șanț, sunt sigur că le-ai descoperit ușor și le-ai putut pune în balanța cu talgere de argint. Copilăria rămâne acel teatru al timpului de care mi-am amintit patetic, cu precizie, cu plăcere și nicidecum speculativ. Vocea ei a aranjat o intervenție de destin, tătăl meu, ca noroc definitoriu al unei nesperate supraviețuiri. O supraviețuire în doi.