Ca duhul lipsit de umbră (VIII)

Ca duhul lipsit de umbră (VIII)(412)


(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

 


Salut, omule! Scriindu-ți atunci din mașină, prizonier în zarea țării mele de care nu mă pot îndoi, cu toată curiozitatea mea bucureșteană, cum nu există niciun dubiu că Leibnitz și-ar fi visat durerea de a trăi în cea mai bună dintre lumi deși curtea de la Viena îi suspendase subsidiul, după ce îi stricase rostul la Hanovra, sau că Balzac n-ar fi avut copii din flori, fără a-l omite, se putea altfel!, pe Poe, conciliatorul artei straniului și deducției, revin acum cu alte lămuriri. Voi ruga un vecin să ia plicul din cutia aflată în gard, pe interior, în cazul răspunsului întârziat de la tine. Desigur, ceea ce am trăit eu a întărit funcția psihologică a călătoriei și nu a superstiției. M-am simțit ca un gringo, numai că eu nu venisem la Vișeu să mor. Asta hotărâse personajul acela fuentesian care, de dragul limanului și al contradicțiilor, se motivase renunțând la scris, ca ziarist, ba luptase și în războiul civil: ,,Coborâse din tren la El Paso cu geanta lui neagră pliabilă... Dacă i-o vor deschide la vamă, vor găsi și cele două cărți scrise de el și un exemplar din Don Quijote (pe care voia să-l citească înainte de a muri), un pistol Colt... Bătrânul gringo venise în Mexic să moară.” Ce ți-e și cu filosofia asta a ascunsului! Hai să nu ne lăsăm în voia sporovăielii vesele. La Vișeu, revedeam cu seriozitate o fostă colegă din studenție, îi trimisem vorbă printr-un porumbel aflat la ultima sa călătorie corectă, nu că mi-ar fi fost dor de potlogării, ci pentru o plimbare prin grădina deliciilor irezistibile, a intensității punctuale a tactilului ce sălășluiește în emoția răscolitoare. Nu pun egal între grădină și feminitate și nici între mesajul simbolic al fericirii și reveriile visătorului singuratic izvorâte din experiența de viață a morții. Dreptate avea Rochefoucauld: ,,ca și soarele, moartea nu poate fi privită drept în față.” Nici măcar ca privire asupra privirii.
Revind, dar, la chestiuni pământene, adică atunci când ai de-a face cu persecuția polițienească, care nu e subtilă dar e ereditară, oh!, cum mă emoționez!, instituțiile de control asupra mișcării maselor nu au creat niciodată o atmosferă favorabilă inteligenței, se cheamă că am dat, deși am oprit regulamentar la trecerea dintre granițe, peste un fel de tiranie politică. Ca să nu mai spun de discriminarea pe motiv teritorial: se invocase faptul că veneam de la capitală. Ei, și? Nu acolo-s progresul, civilizația, plimbarea zilnică pe cei câțiva metrii pătrați ai democrației și ceasurile fără erori, nu mai numeroase decât cele de diagnostic din medicină!... Mă refer, le știi și tu, la ceasurile din Cișmigiu, unde am băut o bere și noi, la malul apei, nu cu mulți ani în urmă, conversându-ne pe tema provenienței debitului de energie solară și a simțului comun care vine din copilărie, lipsit de orice excentricitate. Ce-am mai râs de tine într-o toamnă descoperind că botul rupt al ghetelor, cu blachéuri față-spate, îl ascunsesei vopsindu-ți vârful ciorapilor cu cremă maron. Ce idee! Vara mai umblam noi desculți și multe unghii am pierdut pe strada abia pietruită. Am luat o urecheală atunci, iar maică-mea m-a trimis la tine cu două perechi de ghete de-ale mele, lustruite și cu flecuri noi și cu ciorapi înăuntru. Și, stând eu acolo cu motorul pornit, încrezător că catalizatorul va rezista tentației de a se încărca cu particulele grele ale certificatelor verzi și că luminile de drum intersectându-se cu cele ale poliției nu vor excita, ca pe niște călăreți la turnir, acidul și amperii din baterii, și privind eu copacul acela fără de creditul primăverii, mi-au venit pe buze versurile în care ochiul se vede pe sine: ,,Era atât de dezbrăcată,/ Că, indiscreți, mari pomi deja/ La geam, vicleni, frunzișul roată/ Și-l azvârleau spre ea, spre ea.// Ședea-n fotoliu-mi, goală-aproape,/ Cu-mpreunate mâini, și prin/ Picior treceau fiori, cum sta pe/ Podea, atât de fin, atât de fin...”  Ecou, ecou, din Rimbaud, Rimbaud...Când am așezat pe scaunul din dreapta o hartă deschisă anonim, prin semne m-au întrebat de ce-i așa de îngălbenită și de ce o-nțep cu boldurile. Am dat din umeri. E adevărat, o înțepam, ca și cum aș fi băgat prin acul pufos al ochiului meu firul de păr al unei femei paradiasiace, cu tăișul arcuit al unor bolduri cu gămălii colorate, marcând niște rute străbătute imaginar încă din copilărie, pe când devoram, mai ții minte? colecția ,,Vânătorii de capete”... Înțepam, puneam o pânză de corabie, începeam navigația, înțepam, puneam un steag cu simbolul unui vânt amazonian, iar înțepam, pe talia unui bold cu gămălie roz flutura un steag de recunoaștere, legam o baliză... Apropo, un soldat american exclamase, la recucerirea unei insule din mâna japonezilor: ,,Uite ce găoază roșie flutură acolo!”  Era drapelul japonez.
Gardienii aveau un zâmbet ca și cum ar fi flirtat, dincolo de perciunii imenși acoperindu-le obrajii, de ziceai că n-au nas. În definitiv, mă jucam, chiar imaginam mișcarea aparentă a planetelor ținând seama de raportul vitezelor lor, potrivit unei legi a lui Kepler. Mă vezi dând din mâini, gesticulând prin cabina mașinii, vuuu, vuu, ca și cum ar zbura planetele într-un ciclu de rotație!, care nu are nimic de-a face cu ciclul lui Câțu Vasile, mărturisitorul măririi punctului de pensie după propriul său calendar. Mai știi, s-o fi transformat în ministereasa de la muncă, deschizătoarea marilor consacrări de a nu lipsi de acolo de unde nu e dorită... Maică-mea așteaptă de patru luni răspunsul la o cerere de recalculare a pensiei. Am auzit că și la voi, la Constanța, merge treaba anapoda dintr-o rea credință împământenită de tot felul de ordine și binevoitori care nu lucrează pentru cetățean. Am putea lectura o hartă cu procesele din domeniul dreptului muncii, numai pe speța pensiilor? Aștept răspuns la chestiune. Stop. Jocul meu nu era demn de atenție, nefiind un joc public așa cum își ocupase locul în viața romanilor; neavând seriozitatea idealului de viață ascuns în spatele unei ficțiuni, așteptam decizia gheneralului și scoaterea, în onoarea timpului care mi-a fost mâncat, a pălăriilor și împăturirea epoleților, iar eu, cu mănușile de ceremonie, ca la balul snobilor din această parte a lumii unde niciun creditor, care ar urî măcelarii, bivuacurile, parchetul ceruit, parfumul de zambilă verde, untura de porc pe pâinea neagră, spiritul saloanelor de lecturi publice, nu și-ar părăsi de bună voie creionul în interiorul căruia se ascunde atât de mult răsfăț încât nu s-ar despărți niciodată de el, voi șterge orice datorie a furnizorilor de azur. Așa e când strângi baierele pungii, folosind scrisori de schimb de pe piața gazului natural aflată în dreaptă armonie cu știința planificării și dezvoltării, mai importantă decât zborul transatlantic și vulgara plutire a unor elicoptere rafinate peste platformele de extracție din Marea Neagră (aici tu știi mai multe), decât cântecul ciocârliei sau al cucului din brăduți de se-aude-n Cernăuți...Am stat mai puține zile, m-a chemat munca. Așa e la patron, după cum știm.
Mă întorc acum la ale noastre, de fapt la ale tale, cel puțin pentru cât am stat la Constanța, nelipsite din discuțiile părinților mei, mai ales în iernile cu zăpada cât gardul, nu că noi am fi fost niște pici. Veneam împreună de la cămin pe sania trasă de taică-tu, când am crescut o lăudai că are șinele făcute din oțel de arc la el la depou. Nu avea nimic misterios, numai că talpa prindea luciu foarte repede și luneca mai rapid decât săniile cu șine din țeavă, toți copiii voiam să ne dăm cu ea. Până să-și pierdea din influență, se intra cu lama buldozerului pe străzi, dar de pe trotuare oamenii o aruncau înapoi cu sensibilitatea de a nu rupe oamenii de zăpadă ridicați peste noapte în mărime naturală (care o fi fost ea!) la colțul străzii. Spre bucuria și uimirea noastră. Bunică-mea avea obsesia asta a fatalității: ,,Doame ferește.nu care cumva să auzim într-o zi, așa cum vine el beat pe linii, că nicio zăpadă nu-i va răcori rănile.” Apoi tăcea. Eu nu prea înțelegeam nimic. Mai târziu am aflat că de sentința unui tren nu te scapă nimeni, ,,ducă-se pe pustii” urmată de o-nchinăciune,și cum vei rămâne tu al nimănui. Așa mă convinge memoria mea acum, atunci sigur era altfel. Habar nu aveam de forța dramatică a vieții. Alteori ne lua bunică-miu de la cămin și te oprea la noi. Mâncam prăjituri făcute în casă și caramele cu miere din stupii noștri, chiar și după ce am plecat noi, el a păstrat remorca și stupii. Odată auzeai strigându-ne la poartă, oricât de târziu era. Cineva dintre ai mei te trezea, mângâindu-te stânjenit, din căldurica teracotei, dormeam împreună în camera dinspre stradă, ,,hai c-a venit după tine.” Te speriai, nu știai unde ești, ,,încet, lasă pijamaua pe tine, a venit taică-tu.” Uneori, soră-mea, cu superioritatea celui mai mare, te-ntreba: ,,Unde-i mă-ta, bă?” ,,Tu cu cine semeni?” Bunică-mea o lua deoparte. Când am intrat la școală, ți-a dat penarul ei roz și s-a lăudat prin casă cu isprava ei.
De Aurică, dintre toți cei de seama noastră, tu ai fost cel mai apropiat. Fotbalul mă plictisea, oricât ar fi el jocul disciplinei, eu îl consider al hazardului, hazard mi se pare și faptul cum mingea asta a ajuns la dimensiunea ei de azi, așa că făceam pe portarul doar ca umplutură, pe Cornache rar îl prindeai, el chibița mai mult. De la el am avut prima pereche de blugi adusă de taică-su din voiajul ăla lung de-a-nconjurat lumea cu Bucureștiul. Cum se mai mândrea Cornache când s-au dat imagini cu vaporul la televizor! O mai păstra motoreta ,,Mobra?”
Dacă norocul ținea cu noi și mingea ajungea în curte la moș Cioroiu, mă piteam de după colț iar el, arțăgos, fără nicio înțelegere, ba o tăia, ba o ascundea prin casă, de unde spionului nostru, nepotu-su cu care eram coleg de clasă, de cele mai multe ori ne-o înapoia. Dimineața, dacă avusese rufe pe sârmă, imaginea era tipică unei răzbunări: despuiate de orice contur, tăiate cu cuțitul, cearceafurile fluturau destinse, zigzagate. Ce înjurături cică se auzeau prin curtea gospodarului, de se pleoșteau până și roșiile rămase fără țăruși; primul luat la rost, cine altul decât Aurică putea fi, el nega evidența, iar șmecherii isprăvii nu mai simțeau nevoia afirmării câteva zile. Plecând încă din generală, taică-miu fusese mutat la început la centru, apoi la Vișeu pentru că cineva se indignase că-i suflase în ciorbă, avansat în grad și în funcție, cum se spune? funcția bate gradul!, lăsase chestii importante la cercetare în domeniul tancurilor, a fost rechemat, mai aflam câte ceva despre tine de la bunii rămași în bravul nostru cartier Brătianu. Madam Ispan o mai trăi? Bine că nu a predat matematica la clasa ta, că vreo săptămână tot ne-a furnizat aprecieri la adresa ta, fără acea distincție dintre cunoaștere și presupunere. O pălăvrăgeală care anula orice versiune a lui: ,,Nimeni nu este de bună voie nedrept.”  Ți-amintești tărășenia?
Nu știu ce vorbe sacre o fi descărcat gheneralul în urechile unora, de m-am trezit cu un plic Par Avion. Or fi avut efect de urmărire, ca în lovitura de snooker, cert e că n-au fost despre teoria turtirii pământului, a vagabondajului prin ținuturile unde înflorea mica artă a retoricii și a artei, protejată constituțional de munca pe doi bani; aici avem referințede la madam Dragu Anca, o asociez cu acele citate exacte care au făcut înconjurul mlaștinei de la valea seacă, când a vorbit româna cu accentul care nu face diferența dintre învățământ și reclamă mincinoasă, acum aciuată pe la senat, și despre care nu știu ce organe naționale a dobândit prin naștere de și-a permis, cu mâzga grandilocvenței, să afecteze prestigiul intern al patriei tocmai în momentul în care ea nu muncea pe doi bani, jignind cetățeanul națiunii. Dacă ar fi vorbit despre parada de peruci cu mimica mimilor care se strâmbau la Pilat din Pont vestejit la propria-i paradă sanitară sau despre zeii care își amintesc de oamenii care nu devin eroi, mai treacă-meargă, deși mănâncă doar chou à la crème. Deh, cartea bună mi-a dat libertatea mentală. Răul va câștiga dacă oamenii buni nu vor interveni.
Ideologia liberală dusă până la delir a luat forma grotescă a cultului personalității: ,,Iohannis a zis,” după ce a evaluat metodele de eliberare a energiei intra-atomice fără să se priceapă câtuși de puțin la strategia atomică; ,,s-a întâlnit și a stabilit că” a fost o convocare pentru un șeptic și a transmis că are ,,un plan concret,”,,a studiat,” după principiul că un mecanic auto poate deveni pilot de formula unu, ,,raportul forțelor politice, economice, ideologice, sistemul de alianțe” și poliloghia poate continua. Nu știu dacă smalțul ceștii de cafea suportă atâta contorsionism doctrinar, cultivat de televiziunile ce-i imită până și nodul cravății, fapt ce dovedește puținătatea intelectuală și stupizenia grandilocventă... Și servitutea. Și nu cred că o fac de foame, cum n-au făcut-o nici Romain Rolland, Sartre sau Marleaux atunci când au admirat regimul sovietic. Mai că le-aș da un dos de palmă. Incompatibilă cu cultul personalității rămâne democrația. În epoca lui Copernic, Bruno și Galilei, presiunea ideologică se exercita cu forță și prin forță asupra științei. Azi, nu pocăința este una dintre pasiunile presei, ci plesnetul într-o revanșă. Adică, să fii și robustul pompier al cărții de telefon prinsă cu lanț, și electricianul preluând sarcina electrică a cuvintelor eterice ,,beneficiu,” ,,legal,” ,,munca bună în folosul comunității,”,,procesul electoral a hotărât,”,,animați de convingerea că...” Ne place să fim legitimați de alegerea reprezentanților și numirea, nu-mi-rea guvernului, dar când e vorba de control, de interogare și supraveghere, evocarea strălucirii când ea li s-a stins, dintr-o dată devin țâfnoși.,,Păi, ce faceți, măi? Vă puneți cu noi?” Adevărul are fața goliciunii lipsită de rușine a tehnicienilor de influență politică cu metodele lor clandestine de spălare a creierului, a ascunderii dării de seamă la final de mandat de către bucătarul ouălelor Béchamel și servitorul ce-ațâță focul aruncând lemne uscate din mândra pădure de argint pe prispa castelului, precum și a ușierului ce apostrofează clampa că i-a lăsat urme de salivă pe mănușa albă, de alpaca și care, din doi timpi și trei mișcări, c-o opinteală își suge turul pantalonilor asemeni contabilului care ne-ar convinge că oglinzile reflectă mai mult, deși n-o fac, precum ministrul care a găsit cea mai înaltă împlinire prin substituire, ca la circ, de către un ,,președinte” ajuns prim ministru identificat din scrânciob cu pielea de șagrin. Cu alte cuvinte: ciuciul. Oamenii vii își fac auzită vocea și dincolo de urne. Să continui? Cine are nevoie de virtuțile tăcerii? Un om inteligent evită să vorbească despre ce nu înțelege pentru a nu se simți stânjenit. Pentru mine drepturile și libertățile fundamentale nu sunt enunțuri politice imaginare, pentru că nu sunt consumator de noțiuni abstracte. Efectivitatea lor e condiționată de buna-credință a legislativului sau executivului. Prezumția de constituționalitate este efectivă doar în lipsa unui control. Când se anunță controlul față de arbitrariul legislativ sau executiv, hop, cineva, cu lovituri de copită catârcească a rangului său, de exemplu Orban Ludovic, bate ca la zaiafet și arată că încarnarea acestuia este omul negativ. Hans Kelsena conceput și implementat în Austria, după primul război mondial, controlul de constituționalitate. Înainte de miezul nopții apăru plicul amintit. Niște inși grași abia au lucrat la caracatițele roților. Tușeau ca la film. Niște pițigoi fluierau regește peste moțul lunii.
Urmându-mi drumul, numai ce-mi apare de-a latul și de-a lungul lui, aici a fost înțeleaptă decizia de a reduce motorizarea la zero, un șir de oameni pe picioroange, și nimic nu îi făcea înaintarea mai vrăjitorească decât eșarfele cu tăișuri arcuite fluturând ca niște haine multicolore, zornăitul tamburinelor, din câte-mi puteam da seama, fără a avea sentimentul insecurității cum mi se-ntâmplase mai devreme; îi însoțea strădania întunericului de a se rarefia sub lumina meșteșugită a-nghițitorilor de flăcări detașați de realitatea terestră, care nu luau în derâdere speranța de-a aprinde lumea fără apel la metafore; oameni cu amulete și măști ale virtuților cardinale și cele patru zări ale lumii, ale Dianei vânătorița, toți risipind prafuri fosforescente fără nicio funcție socială (de adormit generalizările care fac apel la trecut) din niște moriști cucernice ca niște blonde, solomonari, topitori de cositor...Un fel de lume pe dos. Nicio repulsie a vecinilor, niciun un câine răscolit de groază în fața pălăriilor sparte care nu stabileau nicio legătură între pauperitate și vrăjitorie, între lulelele lungi ale pipelor și vasele de aramă cu cărbuni încinși. Nicio sirenă. Complotul închisorii funcționa după modelul de gândire al ,,elitei” din centrele de decizie. Pentru mine a fost un privilegiu întâlnirea cu acel alai urcând spre Dealul Scafandrului plin de luminișuri despre care credeam, în copilăria mea, că mă pot ascunde doar cu pâinișoare fierbinți la mine umplute cu unt și gem de afine; n-am ratat să pun la lucru noul meu aparat de cartografiere de mare rezoluție, asemănător celui folosit de astronautul de pe Apollo 15 pentru fotografierea Lunii. Cum faptele aveau o direcție lămuritoare, nici n-am simțit alăturarea de acei oameni, unii cu măști ce imaginau piese de șah sau combinații sugestive de litere; cu cât înaintam, o lumină forfecată-mi adeveri bănuiala că farul morii, aflat pe una dintre cocoașe, funcționa, ca și spetezele ei, care atădată îmi dădeau energia de a sta drept, regula fiind de a privi înainte. La un moment dat, am primit o cupă cu numele aurit al madamei de Pompadour, ,,bea, e din vinul alb al aristocrației babiloniene.” Înaintea urcușului se formă un semicerc cu raza pe interior; atunci am fost aproape de purtătorii de fracuri negre cu trandafiri albi sau fracuri roșii cu flori de salcâm sălbatic la piept, de acele femei baletând ascunse după voaluri imense cusute cu flori de câmp și orhidee. Ce se-ntâmpla acolo era o formulă de existență artistică, fără optimizarea mesajului. Setul de picioroange telescopice primit m-a luat prin surpindere, hop, sus, stai drept, privește-nainte, ca la mersul pe bicicletă, m-am chinuit puțin, cel de lângă mine, al cărui chip nu-l vedeam, mă-mpungea cu un baston negru în piept, umerii-mi tremurau, în copilărie ne mândream cu statura dată depicioroangele făcute din lemn, nu prea ne reușeau tălpile, cine le-o fi adus în cartier a fost pomenit mult timp, ne sprijineam de gard pentru a prinde un punct arhimedic, despre genunchi și coate julite nu-ncape discuție, deasupra noastră apăru un val de lumină, lampioanele își luau puterea de a pluti tocmai din deschiderea aripilor pictate rotindu-se înăuntrul lor, arzând, și aplauzele, aplauzele, să le fi auzit, omule! Se ivise acrobatul. Cu virtuți epice, absorbea întunericul pe care nu-l puteam vorbi de rău, traversa acel loc prin aer, se rostogolea ca venind de departe fără a ști încotro se-ndrepta, printr-o-ntâmplare sigură, dar necesară; vânzătorul de sticleți deschisese cuștile, un cititor în stele bătea pe-o nicovală de foc rugina unei potcoave, complice, saxofonul venea cu unele detalii nevinovate asupra acelor clipe care ne adăposteau, apoi se auzi muzicuța acrobatului:Knock, knock, knocking on heavens door urmat de alte cântece vesele, oprimiste nedeslușite pe loc, ba și-un bolero și-un laitmotiv, vag îmi venise în minte, apoi, da, era melodia din serialul Flinstones; toate contau la fel de mult ca și ideea pentru care ne aflam acolo, coloana sonoră-nsoțindu-ne până ce ne pierdurăm, ca duhul lipsit de umbră, pe poteci slăvind norocul de odinioară.
,,Îndrăzneala de ieri și lipsa de motivare în dispoziția de discriminare fă-le uitate. Fii împăciuitor.” Dacă m-a rugat gheneralul, nu pot vorbi despre umilință în mod umil, căci știi și tu, nimic nu te face mai inteligent decât un foc de artificii aprins la timp... În fine, filez rândurile și las loc, din playlistul zilei de azi, rockului, din timpul tuturor laudelor celor mari:,,Long as I remember the rain been comin’ down/ Clouds mystery pourin’ confusion on the ground/ Goud man through the ages tryin’to find the sun/ And I wonder, still I wonder, who’ll stop the rain? Ca să ții minte Creedence Clearwater Revival, nu e nevoie de o experiență de cinci ani care te poate trage pe sfoară dacă-ncerci să mi te imaginezi tot atât de muzician pe cât au fost membrii trupei. Pantaloni evazați desăvârșiți, strânși pe pulpe, buzunare aplicate. Zilele trecute, căutând o carte, dau peste Insula Șerpilor cu autograful amabil al autorului. Prezicerea lui că vom câștiga procesul cu Ucraina mă prinsese și pe mine. Din transmisia radio de la Cotroceni îmi lipsesc doar câteva secunde. Nu orice profesor de fizică, fapt confirmat și de profesorul nostru din generală, chiar de-ar fi citit Discursul în căutarea metodei, poate ajunge un radioamator. Șugubeții mei colegi îi puneau nisip în rezervor și apoi îl împingeau să-i pornească motocicleta. Ba îi furau și nasturii ca niște căști militare, dacă se nimerea să-și uite paltonul aruncat pe ghidon.




jooble.org