Dobrogea în povestirile călătorilor străini

Dobrogea în povestirile călătorilor străini(3789)


Pământul dintre Dunăre şi Mare este plin de poveşti şi istorii fără de seamăn. Grecii antici, romanii marelui Imperiu, bizantinii dornici de cuceriri şi comerţ, şi turcii otomani şi-au lăsat amprentele etnice şi comorile culturale asupra Dobrogei noastre, mereu tulburată de necazuri şi războaie. Getul războinic, renăscut apoi ca valah, s-a încăpăţânat să reziste vremurilor şi a asimilat treptat toate naţiile pământului, care vreodată au ajuns pe meleagurile noastre, căutând înavuţire sau glorie. Dacă în antichitate, bijuteriile arhitecturale, ruinele marilor cetăţi şi celelalte vestigii străvechi ne-au ajutat să recreem numeroase istorii de demult, în Evul Mediu şi în Epoca de dinainte de Războiul de Independenţă, izvoarele sunt ceva mai sărace. Din fericire, numeroşii călători străini, care de-a lungul timpului au trecut prin Dobrogea noastră cu diverse misii (misiuni), ne-au lăsat prin jurnalele şi operele lor crâmpeie importante, zugrăvind viaţa şi înfăţişarea acestor meleaguri, pe o perioadă de sute de ani. Nu putem să cuprindem toate infrormaţiile într-un singur material, dar vom enumera câteva din memoriile străinilor de diverse religii, ce ne prezintă Dobrogea şi Marea Neagră, bătrânul Pont Euxin, prin ochii lor...

Geograful arab şi pustiul stepei danubiano- pontice

Înconjurată de apele Dunării şi ale Mării, Dobrogea era văzută în Evul Mediu ca fiind extrem de uscată în centrul său, cu vânturi seci, care răvăşeau vieţile şi sănătatea călătorilor străini. Celebrul călător arab Ibn Batutta a trecut de două ori prin meleagurile noastre, în prima jumătate a secolului XIV. În 1330, după ce a vizitat hanatul Hoardei de Aur, geograful născut în Marocul de azi a pornit la drum spre Constantinopole (“pe timp friguros”), însoţind pe nevasta grecoaică a hanului tătar, în drumul ei spre locurile natale, pe care dorea să le revadă. Ibn Batutta ne povesteşte de bogăţia oraşului Baba Saltîk (Babadag) şi de oraşul Fenikah (probabil misterioasa Vicina), pe care unii istorici l-au localizat undeva în zona Isaccei. Despre acest Fenikah dobrogean, aflat pe malului unui “canal al Dunării”, el scrie că era “mic, dar frumos şi bine-întărit, cu biserici şi case plăcute la înfăţişare”. Dar ce surprinde în călătoria sa este descrierea drumului central dobrogean, o zonă aridă care îi pune la încercare rezistenţa, chiar şi unuia care era obişnuit cu ariditatea deşerturilor nord-africane sau asiatice. “Aici, la Baba Saltîk ne-am făcut pregătirile să străbatem deşertul. De la acest oraş, cea mai nordică posesiune a turcilor şi până la graniţa unde începe imperiul grecilor sunt 18 zile de mers printr-un pustiu aproape lipsit de locuitori. Opt dintre ele le mergi fără a găsi pic de apă, dar rezişti bine dacă bei lapte din burdufurile turcilor”. Ajuns la Constantinopole prin septembrie, Ibn Batutta rămâne aici o lună, după care face cale întoarsă spre Hanat, tot prin Dobrogea, dar „în plină iarnă”. De ce anume soţia hanului (grecoaica numită în turcă Bayalun) a ales să călătorească prin pustiu şi nu prin oraşele de la Mare, aceasta este o taină pe care Ibn Batutta nu a vrut să o descifreze pentru noi...

Foto: Lacul Babadag (sursă: panoramio.com)

Porturile de la Marea Neagră

Multe dintre informaţiile despre Dobrogea medievală ne vin de la portulane greceşti sau genoveze, acele documente cartografice care descriu cum se naviga în zonele costiere. Un astfel de portulan este grecesc, datează de la sfârşitul secolului XIV şi ne spune că: “De la Seluda (Capul Şabla - Bulgaria) mergi la Pangalla sau Callata (Mangalia), apoi la Constanţa. Te poţi opri la Zavarna (Gura Portiţei), care şi aceasta este o Gură a Dunării. Lângă Gura Zavarnei este un castel ce-i spune Pampulo sau Bambola (n.r Enisala)” Portulanul menţionează numeroase guri ale Dunării, Grosea, Gura Aspei, Gura Sulinei şi Gura Licostomului (Chilia), ajutându-ne să vedem cu alţi ochii, decât cei de acum, geografia costieră a Pontului nostru...

Oraşul Ester şi Evlya Celebi

Undeva, în apropiere de comuna Târguşor se află ruinele vechiului oraş Ester sau Ester Abad, tradus ca fiind Oraşul Grădinilor. La mijlocul secolului XVII, geograful şi călătorul turc Evlya Celebi (mergând de la Babadag spre Constantinopole) scria că acesta a fost orașul în care a poposit Soliman Magnificul cu un secol în urmă, pe când mergea spre Moldova să se războiască cu voievodul Moldovei, Petru Rareş. Despre Esterabad, Celebi spune că era un kasaba (oraş) de seamă al Dobrogei, supus însă administrativ Babadagului. Despre această urbe el spunea că este “un oraș al creștinilor, cu multe grădini și vii, cu peste 1500 de „case frumoase”, cu hanuri, cârciumi, bragagerii și sute de prăvălii”. Fiind locuit aproape numai de valahi, el avea foarte multe biserici ortodoxe. Singurele elemente musulmane din acest Ester erau date de prezenţa militarilor (aici îşi avea cartier general un agă cu ienicerii săi), şi a funcţionarilor din aparatul administrativ

Insula blestemată

Facem un salt de câteva sute de ani, pentru a afla o poveste spusă de un călător englez pe nume Edward Daniel Clarke, cel care în 1801 pleacă din Crimeea spre Constantinopole, la bordul unei corăbii. El descrie Delta şi malul dobrogean al Mării Negre, dar vorbeşte mai ales despre Insula Şerpilor. “Am fost chemat pe punte pentru a vedea Insula Şerpilor, odinioară Leuce, aşezată mai departe de Gurile Dunării şi vestită în istorie pentru mormântul şi templul lui Ahile... Mi se spun multe poveşti marinăreşti absurde, că insula este plină de şerpi şi că ar fi blestemată. Uneori, corăbierii se pot opri acolo pentru a o vizita, dar niciunul nu o face de frică. Nu îndrăznesc să debarce, deşi apa este puţin adâncă”. Clarke povesteşte că a auzit de un naufragiu al unei corăbii (produs cu decenii multe înainte), în urma căruia patru marinari ar fi ajuns pe ţărm, “acolo unde au întâlnit un duşman mai rău decât moartea”. Cei patru naufragiaţi s-a spus că ar fi fost omorâţi de şerpii uriaşi şi numeroşi care trăiau acolo, şi că din acest motiv, nimeni nu a mai coborât pe insulă, nici măcar pentru a le căuta nefericiţilor trupurile...

Foto: Insula Peștilor (sursa: wikimapia.org)

Monumentul funerar

Primul străin care vorbeşte despre Monumentul Triumfal de la Adamclisi este englezul William Bentinck, în anul 1801. Unele din informaţiile lui sunt total eronate, altele mai puţin, dar toate sunt importante pentru că semnalizează pentru întâia dată acest edificiu antic reprezentativ al Dobrogei. “ Am ajuns la Rasova (n.r.Rasovaţ) pe Dunăre. Nu departe este câmpia acoperită cu tumuli şi servitorul meu spune că la fiecare cinci ani, un turc de seamă este înmormântat aici şi i se ridică o astfel de movilă. Cam la două leghe de Dunăre am dat peste o clădire circulară de cărămidă, în jur de 18 picioare înălţime şi vreo 200 circumferinţă. Zidurile au fost, de bună seamă, bătute cu tunul. Roată împrejur erau multe bucăţi foarte mari de piatră, fin gravată cu desene. Erau şi două statui mari de oameni, cu capete sfărâmate. Călăuza mi-a spus că toate sunt monumente vechi de peste 1000 de ani. Cred că este un fel de monument de triumf de pe vremea romanilor” îşi încheie Bentinck descrierea de la Adamclisi. Primele informaţii, cele referitoare la mormintele turceşti sunt total eronate, tumulii văzuţi fiind mai degrabă din epoca bronzului şi fierului, şi în niciun caz medievali sau moderni.

Povestea continuă...

Chiar dacă multe dintre memorii conţin informaţii eronate, datorate confuziei şi necunoaşterii, aceste jurnale străine oferă însă şi date şi locuri precise, care ne ajută să refacem imaginea Dobrogei, într-o perioadă despre care nu ştim încă foarte multe lucruri...

 

Bibliografie – Călători străini în Ţările Române, vol 1

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri