Dreptul de port carte (113)
Nici ca monedă bătută, lacrimile (2)
Când am aflat despre ora fragilă trudindu-se să înfrunte noaptea, ora când le place copiilor să asculte povești, eram deja băiat mare. Nu știu dacă lectorul spune despre limbă că ar fi un virus din spațiul cosmic, dar despre povești sigur că sunt o oglindă a frumuseții lumii, căutând-o cum a făcut-o și Claude Monet.
Țin minte cum, adesea, deschideam povestea pentru copiii mei fie cu o zână, fie cu o vrăjitoare și cu încercarea de a le umaniza universul (mai târziu am aflat că există și un premiu literar, Vrăjitoarea, cu secțiunile sale), de parcă aș fi vrut să pun în aplicare intențiile lor de viață secretă; era o-ncercare de a-i ține treji, suflând, când și când, și o vorbă despre sămânța lor înaripată.
Azi, aflu că zâna și vrăjitoarea pot fi un telescop transmițând imagini ale unei tornade cosmice în desfășurare, mărturii ale unor priviri profunde despre desfășurarea ordinii spațiului, intuiția noastră putând lua doar calea mitică cum că spațiul ar avea un conținut determinat și aranjat după linii ale forței mitice și nu gravitaționale.
Furat de lecturi, și nu ca rod al imaginației, mi-ascut urechile, poate voi avea norocul să nu fiu ocolit de sărutul zânei... De bună seamă m-aș afla în preajma unei taine cerești și a dilemei cum cineva poate fi răsplătit pentru bunătate cu lacrimi, dilemă cu care-mi încheiasem tableta de data trecută, îmi opresc impulsul narativ, mă așez pe-o rogojină de jad, ridic husa de muselină de pe mașina de scris: o voce (a unui călugăr pe post de inchizitor), tulburată ca nu cumva lumea zânelor să capete puteri de necontrolat de mintea omenească, aduce amestecul religiei, semn că ceea ce transmiteau simbolurile, cea mai fizică dintre transformări și ascensiuni, era luat în serios: ,,Fiindcă și piatra fermecată s-a gândit să-și ia înfățișare omenească, eu am dus-o la judecata zânei Jing Huan, să i se ursească soarta și să pășească în lume, ca să se sfârșească odată pentru totdeauna cu povestea aceasta”. Să fie povara existenței omenești mai grea decât povara minerală?
Fiind vorba de condiționări, acțiunea având, totuși, loc pe pământ, care ar fi împărăția motivelor? Planta nemuritoare, Mărgăritarul purpuriu, se transformă într-o fecioară lăsându-ne să descifrăm posibile semne ale maternității; actul mineral al pietrei de-a se-nfășura și a-și străpunge propriile-i fibre spre-a lua formă omenească scoate la vedere toate bogățiile lumii. Și, dacă peste toate am auzi-o dând glas straniei sale frumuseți: ,,Frumoasă sunt cum este un vis cioplit în stâncă / Și sânii mei de care atâția se striviră / Poeților o mută iubire le inspiră, / Materiei asemeni, eternă și adâncă. // În larg azur ca sfinxul stau mândră și ciudată...” Să fie acesta glasul lui Buadelaire căutând, în nopțile de coșmaruri, pe după perdele, ceea ce el numea visele de piatră sau actul profund creator al materiei glăsuind?
Da, ca să-nțelegem lumea, trebuie să ne-o povestim, nelăsând-o să-și acopere semnul nașterii și al regenerării prin voință cu cel al mucegaiului. Să fie vorba de-o reverie a materiei? Cum întâmplările și experiențele vieții sunt felurite, individuale, și cum ele nu se supun decât investigărilor proprii, dragă frumusețe a poveștii, spune-mi cine a legat iuțile fire de semințe de iarbă care-nfloresc și se-ndoaie spre mine peste timp pentru ca eu să te aduc în fața copiilor mei și, la rându-le, copiilor lor?
Strunindu-mi gândul născut la granița dintre ieri și azi, numită moment de timp și trecere ușoară dintre trecut și viitor, dintre compromisuri și mijlociri alegorice, fac o manevră astfel încât să vi se pară că săgeata zburătoare a cernelii stă pe loc, cuprins fiind în rugămintea unei fetițe vizitate de Zmeul Guturai: vrea să alunge orice șovăielnică amânare a bunicii, obligând-o să însuflețească și să lumineze, dându-i imagine unei alte povești, unui mit care înglobează și înlănțuie, neașteptat, oameni, vrăjitori, zâne, vise, teritorii: ,,Hai, odată! Spune-mi cum începe!” ,,Despre toate ce vor urma voi vorbi ca și cum aș ispăși. Nici scaunul aspru, împletit din nuiele, nici vatra afumată din coliba mea mizeră, acoperită cu trestie, cu pereți din chirpici și cu patul legat de funii, nu-mi vor stăvili gândurile îndrăznețe, fiindcă și vântul dimineților, și luna nopților, salcia din fața cerdacului și florile din grădină mă îmbie să scriu”. Sigur, tihna bunicuței nu s-ar risipi cu această mărturisire venind prin vocea unui poet al Chinei eterne, ci face să sporească, pentru că și ea este una dintre ursitoarele din poveste, destăinuirea, înainte ca totul să dureze cât visul stelelor ce-și schimbă numele.
Ca să-nțelegem cărțile, trebuie ca ele să fi fost scrise și apoi citite. ,,Totul pornește în ziua în care marele Magician Fum îi chemă la sine pe cei doi feciori ai săi înștiințându-i că după cea de-a treia lună nouă, el va trece în Ținutul Ultimei Taine”. Pentru ca totul să fie plin de contrast în lumea puterilor magice, unul va deveni Magicianul Stâncă iar celălalt Magicianul Grădinar. Cât va fi pribegit ultimul prin lumea iluziei spre a face bine, căci unde punea el mâna cele uscate înverzeau, văile aride se umpleau de susurul pâraielor, cheliile munților se luminau de strălucirea lacurilor limpezi ca și cerul care le oglindeau, anotimpurile schimbându-se delicat și ele doar cu învoirea lui, aș fi aflat, fără să mă cufund în magie sau între stări de spirit, dacă în călătoria sa: ,,Tot umblând cu facerea de bine (de parcă oamenilor nu le-ar mai fi stat gândul și puterea la așa ceva), Vrăjitorul Grădinar se găsi, la o lăsare de seară, într-o margine de tărâm pustiu, unde nu creștea nici iarbă. Fiind obosit, se așeză pe o piatră rotundă și potrivită ca mărime căutând în jur la brazdele care învălureau fața pământului. Nu știu, apreciază bunica, dacă stropul de umezeală care îi alunecă de pe față era o broboană nărăvașă de sudoare sau o lacrimă de obidă. Piatra rotundă peste care căzu, o uscă deodată. Și, totuși, pentru o clipită, piatra păru că tresare înfiorată, străbătută parcă de un fulger colorat asemeni curcubeului. Vrăjitorul Grădinar adormi între două brazde de lut...”
Prin casele de unde nu a dispărut misterul tăinuit, la concurență cu semnificația formei pe care o primește o piatră, fie ea și prețioasă, un alt mesager bate la ușă înghiontit, exact ca și vrăjitorul nostru, ca să intrăm în ceea ce nu putem vedea, de zvonul dimineții, chiar dacă nu știm de este ceva mai bun pe drumul pe care vom păși, în cele ce urmează, alături de grădinar. ,,Dar nu putu să plece pentru că un scâncet slab îl făcu să ciulească urechile. Privi cu băgare de seamă și văzu că în saptele pietrei aceleia ciudate, cutremurată de Fulgerul-Curcubeu, gângurea un prunc dolofan, învălurat într-o păturică de șofran și așezat într-un coșuleț împletit din acele nuiele pe care le dă răchita ascunzătoare, cea care îl face nevăzut pe omul aflat în necaz”.
De-acum, totul este în mâinile Zânelor Sorții. Ce-i va cere, la un moment dat tatăl său, Magicianul Fum? Că trebuie să vegheze, în generozitatea lui sufletească, transmițând încredere în bunăvoința zânelor care-i urseau fetei destinul, ca nu cumva Piatra-Curcubeu să ajungă în mâna fratelui său, stăpânul tuturor pietrelor, prin darul pe care i-l făcuse, recunoscu cu jenă și Magicianul Fum, în rătăcirea lui. Suntem exact în situația de la început, când altcineva vrea să controleze ceva doar pentru că este de necontrolat. Sigur, eu n-am să compar situațiile și nici măcar proprietățile supranaturale ale pietrelor respective. ,,Strop de Cer este copilul Pietrei Curcubeului și al lacrimei tale, iar în acea piatră este adunată toată puterea și faima acestei lumi, toate tainele, visele și speranțele ei, tot ce poate face un lucru mort un lucru viu și tot ce poate stinge viața oriunde s-ar afla ea. Tot ce e frumos poate deveni urât și tot ce e urât poate, la o adică, să strălucească de frumusețe. Este piatra tuturor transformărilor, pe care o râvnim cu toții, magicieni albi, negrii sau cărămizii. Ți-a fost tocmai ție dat să veghezi asupra singurului ei rod omenesc”.
Nu știu, bunule cititor, dacă ai simțit ridicându-se un freamăt ca de insurecție în lumea poveștilor, dar ceea ce urmează, și-aici mă-ntorc la prima poveste, sigur îl poate genera: ,,... Dar cel mai neașteptat lucru a fost că băiatul, ieșind din pântecele doamnei Wang, ținea în gură o pietricică și aceasta sclipea în toate culorile curcubeului, iar pe deasupra purta urmele unor hieroglife”.
Pentru restul, ar trebui să intrăm în albia fluviului curgând în univers, înainte de-a păși pe câmpiile de somn ale macului, căci pietrele curcubeu ne veghează.
Conexiunile între cele două povești, ca între oameni aflați la ferestre învecinate, dar atât de-ndepărtate în timp, vă aparțin. Mâinile celor care le-au scris sunt cele care le-au ținut scândurile lipite, înainte de a le lega una de alta. La final, ambele au căpătat autonomie. De unde acest interior fabricat pentru exterior? Și mă întreb: pe care dintre Zânele Sorții ar săruta Vrăjitorul Grădinar, urmând-o?, întrebare valabilă și în cazul pietrei care nu astupase spărtura din bolta cerească: ,,Dacă m-aș încumeta să vă povestesc, s-ar putea să nu înțelegeți cine știe ce. Lumea iluziei este lăcașul adevărului și al statorniciei. De îndată ce Mărgăritarul purpuriu s-a întors în lumea adevărului, ar fi putut oare, <
Pentru că eu știu poveștile de la un cap la altul, iată că mă ia gura pe dinainte. Zâna Cuvintelor Uitate, înainte ca eu să îi sărut, în sărăcia mea, proaspeții și fragezii obraji, prin refuzul de-a fi diferiți, piatra găsită sub una dintre rădăcinile piersicului care se uscase după zece ani (parcă mă aștepta), așa colțuroasă mai, mai că acum-acușica-i musteau rădăcini, îmi strigă, clar, cu putere: ,,Vino, poți să stai pe Spatele Meu și să înfrunți destinul tău îndepărtat. Dar nu-ți ascunde fața”.
Nu ascund faptul că există momente în care, uitându-mă la ea, îi simt privirea sfredelitoare pe trupul meu. Ce alt certificat de garanție mai pregătit pentru veșnicie pot cere? Flutură o vorbă pe deasupra unui gând, asemeni unei săgeți ce ține zborul înapoi, probabil până ce povestitorii-și vor alinia fusurile orare, cum că sunt copii cărora nu le plac poveștile și-și pun perna în cap... Să fie oare pentru că vor un loc mai în față, în sensul c-ar dori să fie ei înșiși personajele tablourilor și acțiunilor descrise în poveste unde i-ar aștepta, ca un savant de ispravă fluturânu-și mantia magică prin lume, să-i dăm și numele pe față, Copilăria, spre a-i sări pe pieptănul vântului ei? Nimeni nu vrea să-i pedepească citindu-le povești. Și totuși: ,,Ca să mă pedepsească pentru că exist / mă ținea trează citind / povești de aventuri la lumina gălbuie a lămpii de veghe...” Așa își amintește de fratele său, cu sau fără hieroglife, și fără smiorcăieli infantile, poeta Louise Glück. Cât mi-aș fi dorit să fiu pedepsit și eu, măcar prin litomanție, de zâna oricărei povești, fie și în lumina lămpii cu gaz...
Cât privește sărutul, ca fluturare a fantasmei jocului iubirii? ,,N-ar fi mai dulce-un altul niciodată / Și mai nenorocit...” Deși nu sunt Othello, aș cere, ca și el ,,Și încă un sărut” de n-ar ascunde un detaliu: ,,E cel din urmă...”
