Poemul zilei(147)

Ultimul poem

                           Mirta Aguirre

Eu știu că trăiesc lovindu-mă de furtuni
și lovind pământul.
Eu știu că pașii mei sunt tăcuți și nehotărâți,
că alunecă și nu lasă urme,
precum lumina peste smârcuri.
Că mă pierd și mă regăsesc
și plec și vin și mă reîntorc,
în căutarea copilărească a ferestrelor fără rost.

Eu știu că într-un anume loc stelele
se prăbușesc în țărână
și există oameni care le culeg și numără
inimile distruse.
Dar nu știu ce râu conduce până acolo.

Și rămân aici,
țipăt albastru al dorinței înfrânte,
privind marea precum toți ceilalți.
Rămân aici, fără surâs, arzându-mi
carnea și oasele.
Eu singură cu trupul meu:
Lipsită de orice apărare.

Dar cine, cine poate intra înarmat
cu lănci prin sine însuși
pentru-a străpunge pe morți punându-i la zid,
pentru a reteza capetele îngerilor
și pentru a măsura tot ceea ce a fost, ceea ce s-a dus
ca o lumină stinsă prea repede?
Nu vorbesc despre mine. Despre mulți alții vorbesc.
Glasul meu nu se poticnește
întru cunoașterea mea fără grabă.
Există mulți pași pe drumurile mele,
pe drumurile care sunt fără a fi cu adevărat
și pe cele care, existând, nu există.

(din volumul O sută de ani de poezie cubaneză, selecție, tălmăcite și prefață de Darie Novăceanu, Ed. Minerva, 1988)