Poemul zilei(231)

Tăietorul de lemne
                                Artur Lundkvist

Tăietorul de lemne zace fără suflare la pământ, nu cum a fost zdrobit de copacul în cădere, ci cum l-au așezat cei patru tovarăși de lucru, după ce-au izbutit să-l scoată de sub trunchi, dar încă moale și cald;

el odihnește acolo fără spaimă, cu brațele de-a lungul trupului și capul rezemat pe trunchiul doborât, întocmai ca un om care face popas sau care doarme, ca un biruitor al codrului;

Toți sunt vărgați de umbrele asfințitului lăsate de ramurile desfrunzite ale pomilor – și, așa, parcă poartă haine de ocnași; cel mort întins pe jos și, la câțiva pași mai încolo – cei patru tovarăși strânși la un loc, privindu-l și gândindu-se la el, cu pălăriile pătate de sudoare, strânse stângaci în mâinile despovărate de unelte, cu părul încâlcit, zbârlindu-se-n bătaia vântului ca niște smocuri de iarbă veștejită;

sunt ca ciopliți în lemn de niște mâini tremurătoare, se văd ca prin pânza unei lintințe în apă curgătoare, aspri și colțuroși și totuși cu contururi vagi, în vreme ce deasupra lor, pe cerul albăstrit ce se întunecă, o seceră de lună se ivește ca smulsă dintr-un căpătâi de pat.

(din volumul Soare de zăpadă, poezie și proză suedeză, antologie și traucere de Ion Miloș, Ed. Cartea Românească, 1987)