VOCILE CĂRȚILOR Joanna Rakoff Anul meu cu Salinger(215)

Potrivit obiceiului meu, și pentru titlul de față voi cere un răspuns unor autori care folosesc o ceremonioasă formă de posesie la persoana întâi, și nu ca pe un pretext în jurul căruia își organizează firul narativ și își expun viziunea din interior, ci pentru că au avut suficiente motive afective – s-au îndrăgostit de opera lor – și simbolice – imaginată, prezența lor fizică le-a multiplicat unele laturi fie ale copilăriei, fie ale maturității – de a recurge la protagoniști celebri.

Unul e Eric-Emmanuel Schmitt și citez: ,,Într-o zi, aveam pe-atunci cincisprezece ani, mi-a trimis o muzică. Mi-a schimbat viața. Mai mult, m-a ținut în viață. Fără muzica aceea aș fi murit”. (mă refer la volumul Viața mea cu Mozart); vine apoi Riri Sylvia Manor din care citez: ,,Niciodată nu mi se întâmplase așa ceva, îmi spuneam: << Un doctor nu se îndrăgostește niciodată de pacientul lui>>, dar nu mai eram deloc sigură de ceea ce se petrece între mine și Goya...” (din volumul Viața mea cu Goya).

Dacă la primii titlul nu lasă loc de interpretări, la Joanna Rakoff titlul conține destulă cantitate de ambiguitate pentru a alimenta curiozitatea a două personaje: de o parte este autoarea, aflată într-o situație narativă personală, a cărei curiozitate inspiratoare are rolul de a ține sub control subiectul ca pe un element de forță, iar de cealaltă parte se află cititorul ,,îmbrăcat” în curiozitatea de a afla dacă Anul meu cu Salinger este o găselniță de marketing literar sau dacă ce va afla ca fiind pus pe cântar este produsul mental în varianta lumii muncii dedicate și varianta lumii sentimentale, de cuplu, pe cale de a fi croit. Totul are legătură nemijlocită cu agenția literară. Competiția dintre cele două lumi nu este împovărătoare pentru autoare, și nu pentru că ar fi vorba de un interval scurt din viața ei, ci pentru că, de la interviul de angajare, da, este polivalentă, are licențele necesare, deci nu are nicio problemă de face munca și de secretară și de agent literar, și până în momentul plecării, rutina devenise un fel de alienare, ea însăși ajunge clienta agenției la care lucrase, pronumele personal eu este peste tot, ca funcție gramaticală și formală din care se exprimă fluxul de gânduri, amintiri și scris.

Așadar: ,,Apoi telefonul a sunat din nou. Eram angajată”, mărturisește autoarea, ca și cum ar fi dat la o parte șisturile unei vârste care abia începea. Intrarea bruscă, nesperată, în viața literară americană a făcut din experiența ulterioară o primă ancoră cu care avea să-și testeze nu doar un anume mod de a lua contact cu lumea și anume prin scris, dar și trecerea spre o maturitate pe care părinții o gândeau nu prin prisma faptului ca fata lor are un loc de muncă potrivit cu pregătirea sa, ci prin aceea a câștigului. ,,Eram în 1996. Țara era în recesiune. Aproape nimeni dintre cunoscuții mei nu era angajat pe bani serioși... O slujbă, una adevărată, cu program de la nouă la cinci, părea o idee aproape străină, abstractă”. O provocare literară a destinului, o ridicare de îngrădiri care-i permitea să pretindă dreptul de moștenire asupra a ceea ce învățase ca masterand la Londra.

Când afli că habar nu ai ce presupune postul de asistent al agentului literar al lui J.D.Salinger, că vocea lui nobilă trebuie respectată, că are nevoie de mulți bani și că epistolelor trimise de admiratori, cititori, veterani de război se opresc la agenția care nu era doar o afacere, era un mod de viață, o comunitate, o cultură, și că singurul răspuns trimis de aceasta era unul standard, neutru, dactilografiat: ,,Mii de mulțumiri pentru scrisoarea trimisă recent pentru J.D. Salinger. După cum știi, probabil, domnul Salinger nu dorește să primească niciun fel de corespondență de la cititorii săi”, ce mai poți spera în afară faptului că măcar într-o zi îl vei întâlni pe autorul romanului De veghe în lanul de secară pe care abia atunci o citeai?

Apropo, prima ediție a apărut fără fotografia autorului și cu un desen pe copertă straniu și frumos, poetic, un căluț de carusel, cabrat, amintire din copilărie, cu numele lui și titlul cărții scrise orizontal pe cotorul cărții, așa cum el însuși a cerut prin contract (manuscrisul a avut și el odiseea lui, un editor s-a întrebat dacă personajul Holden n-ar fi trebuit să fie nebun, omițând că legătura dintre experiență și narațiune dă posibilitatea unui fenomen uimitor și anume, cineva din interior vorbește cu cineva din exteriorul acestuia, pe când revista The New Yorker, care-l făcuse popular publicându-i povestirile, i-a refuzat și ea publicarea, până să fie cumpărat de Life Brown and Companny în 1951). Sau să se intereseze de tine, să-ți ceară părerea…

,,De câte ori nu mi se spusese că Salinger nu va telefona, că nu voi avea niciun fel de contact cu el?” Și totuși... ,,...am ridicat receptorul și cineva a țipat: ,,ALO? ALO? (era parțial surd, din cauza exploziilor din timpul cât s-a aflat pe front în a doua conflagrație mondială). De data asta am recunoscut vocea și volumul lui Salinger. ,,JOANNA SUNT, am răcnit și eu...” ,,Suzanne, tu ești? a întrebat Salinger...” ,,Da, domnule, Salinger, i-am răspuns, zâmbind. Puteam să fiu și Suzanne. De ce nu?” ,,Citești poezie?” ,,Inima mi-a bătut și mai tare. Citesc”. ,,Și scrii și tu poezie?” ,,Scriu, am răspuns”. ,,Păi asta e minunat. Mă bucur foarte mult să aud asta”.

Un astfel de interes despre viața ta particulară hrănește memoria reamintirii, iar peste ani Anul meu devine metafora unei existențe, sinceritatea descoperită de gândire, legitimarea pariului de-a nu accepta risipirea. Cartea ne mai face un semn aprobator, regăsit mai târziu în ciorne: ,,Voia să vorbească cu mine despre poezie și literatură de fiecare dată, mă ținea la telefon. Salinger era bine-cunoscut drept narcisist, preocupat doar de el însuși, dezinteresat sau indiferent la lumea din jur, însă eu, a declarat autoarea într-un interviu, l-am descoperit ca fiind chiar contrariul, era sincer interesat de oameni”.

Apoi a venit momentul tuturor posibilităților, a cărui forță acustică și accelerare a gravitației mi-o pot doar imagina, scurt-circuitând instructajul șefei sale: ..Indiferent cât de aproape te simți de scrierile lui, nu trebuie să-l îmbrățișezi”. Personal, mi-ar fi plăcut ca Anul meu cu Salinger, titlu care implică o relație la timpul trecut, să înceapă cu această apariție misterioasă: ,,Într-o după-amiază vijelioasă de noiembrie, un bărbat a traversat agale birourile departamentului financiar, privind încurcat în stânga și în dreapta lui... S-a apropiat de mine încet, dar hotărât, pe chip cu o expresie de ușoară panică. M-am ridicat în picioare, cu intenția de a o lua la fugă spre Salinger – pentru că el trebuia să fie, deși nu mi se pomenise nimic despre vizita lui – și de a-l conduce spre biroul șefei, apoi am rămas încremenită locului, aplecată spre mașina de scris”. În locul îmbrățișării doar o strângere de mână: ,,Îmi ținea încă mâna în mâna lui”.

În acel moment cine dintre cei doi se putea imagina ,,prinzătorul de secară” (aici e bine să ne amintim împreună de una dintre variantele poemului lui Robert Burns Venind prin secară), acel cineva având harul de a salva copiii de la căderea de pe o stâncă, salvarea înțeleasă ca o metaforă a intrării în maturitate: Salinger (în trupul puștiului Holden) sau Joanna Rakoff?

Cartea este ceea ce este, ea necesită o atenție ascuțită, lucidă, cu atenție la detalii, căci construcția ei transmite adevărurile a două spații, viața personală și cea de om al cititului și scrisului, între ele un ecoul făcându-și loc din când în când. Construită cu rigoare și simplitate, mergând, cum spuneam, de-a lungul și de-a latul unui an, inclusiv prin viața de cuplu trăită în contrast cu figura masculină, cartea devine podul peste care autoarea trece după ce a contribuit la consrucția lui, descoperindu-și pasul, vocea și gena literară. Memoriile rămân pentru Joanna Rakoff acel pas de om liber aflat în josul cerului, spațiul de lucru în care sosirea impunătoare a lui Salinger se petrece într-un deplin anomimat, în acea memorabilă dimineață de vis de noiembrie 1996.

Ea nu are nici măcar puterea să vină cu o carte pentru a i-o autografia, dar ne mută privirea spre scena agățării pardesiului în cuier, fotografia oprește curgerea timpului, fără a-l pietrifica, moment în care ratează ocazia să-i pună în buzunar fie și o singură scrisoare, aceea primită de agenție în 3 martie 1963; un răspuns după 33 de ani ar fi putut deveni un eveniment mediatic, unul comercial sau o simplă răsuflare scursă prin hornuri? Știa că ar fi însemnat trădare la adresa angajatorului și implicit semnarea actului de concediere. În schimb, în ecranizarea cărții sale, la scenariul căreia a și lucrat, scena predării unor scrisori către Salinger există. În altă ordine de idei, minciunile, fie ele create de la zero, fie deformate din realitate, din scrisorile trimise de agenție, cred că ar fi putut constitui o primă formă de roman.

Anul meu e limitarea în timp care ni se impune pentru că atâta a fost ca durată (care cititor nu și-ar fi dorit mai mult?), și că acest a fost este reflecția asupra unui timp intim care se împletește în mod singular cu autobiografia. Acestei limitări trebuie să i se recunoască vocația incomparabilului și meritul de cotitură. Cartea este despre reformularea cuvântului ,,carte”. Acesta este activul ce trebuie luat din Anul meu atât de neutru menționat în titlu. Imaginea acelui an e o imagine bună, venind dinspre lumea cărților, împingând mai departe impulsul prozei, această cursă înainte și către ceilalți.

Anul meu nu a devenit o chestiune de litere și nici măcar de numere, ci un omagiu literar, o amplificare a fabulei mediatice despre izolarea pe care Salinger și-o impusese. Refuza contactul cu lumea? Joanna Rakoff i l-a înlesmnit din nou. Dacă la începutul cărții un apel telefonic anunță o angajare, un altul, la final, dă o valoare activă perisabilului: ,,Dinspre hol am auzit lipăitul pașilor soțului meu”. ,,Mi-e teamă că am vești proaste”. ,,E tata? Tata, o știam, nu avea să se vindece. Îi va fi din ce în ce mai rău, până ce nu va mai putea să se miște și nu va mai putea să vorbească. Iar apoi: sfârșitul”. ,,Nu, nu. Salinger a murit”. ,,Ah, am făcut și am respirat adânc. Ah”. Femeia își șterge lacrimile de pe față cu dosul palmei, apoi și-o trece pe sub nas. O topire a răsuflării în sensibilitatea feminină. Un gest minimalist ca un mare răgaz smuls recitirii, în fiecare an din cei doisprezece ani de căsnicie, după cum chiar ea ni se confesează, povestirilor Franny și Zooey și Dulgheri, înălțați grinda acoprișului; De veghe venea la doi-trei ani, toate în ediții broșate aproape descompuse. Plângea pentru că înțelesese.

,,Scrierile lui nu erau nostalgice. Nu erau basme despre copii geniali care hoinăreau pe străzile din Vechiul New York...” Și-ncheindu-și exercițiul de rememorare, Joanna Rakoff adaugă: ,,Salinger este brutal. Brutal și amuzant și clar. Îl adoram, Adoram totul la el”. Pentru mine, Anul meu cu Salinger rămâne un elogiu al ,,puținului”, de neuitat ,,doar dacă n-ai să notezi totul în Memoriile tale”.