Poemul zilei(139)

Lumina din părul tău

                                                Matei Călinescu

Nu mai văd lumina din părul tău, o aud
dar o aud (ca pe-un fir de aur, ca pe-o spirală dintr-o fugă de Bach),
nu mai aud glasul tău, dar îl văd,
ca pe-o frunză când roșcată, când galbenă, legănată de vânt,
și-l pipăi ca pe-o adiere capricioasă pe plajă,
în Carolina de Nord, înainte de uraganul Dennis,
în seara calmă când am ajuns acolo,
și-n palma mea, ridicată în aer,
se împleteau adieri din toate părțile,
și se dezlegau din toate părțile,
doar una dintre ele revenind
mereu pe neașteptate, recognoscibilă în ciuda
întreruperilor, sau poate tocmai din pricina
suavelor ei bâjbâieli, ca niște degete de copil
în jocul de-a baba-oarba. O adiere ca o respirație caldă.
Sau gust glasul tău ca pe-un vin ușor
ieșit din nisipuri, din pământuri arse, din struguri
limpezi ca niște sunete foarte îndepărtate,
dulci-amărui ca niște lacrimi
– oare nu sunt lacrimile
termeni de comparație pentru anumite vinuri,
albe, transparente, ca și când n-ar fi?
Dar gustul larimilor tale rare,
din an în an, îl aud
din străfundul peșterilor în care ne târâm,
prin noroaie tămăduitoare, în care râdeam,
printre licăriri de mărgean, din stalactite picurând calm,
în apa întunericului, secretului ocean.
Și surâsul tău îl simt ca pe niște unde mari,
ca pe niște largi valuri rotunde,
în neliniștea mea cu valuri scurte și scunde.

(din volumul Tu: elegii și alte invenții, Ed. Polirom, 2004, exemplar numărul:207).