Dreptul de port carte(109)

Când începe să bată inima literară a unei cărți traduse? Cum stăm într-o zonă ignorată din punctul de vedere al seismelor culturale, dragul meu cititor nu-mi pot răspunde la o astfel de întrebare oricât aș filtra-o, înainte de arhivarea ei într-un catalog indiferent la emoție, la numărul de pagini, la mediul ambiant, la energia risipită pentru a o comprima între copertele unei anume cărți.

Pot spune doar că acea inimă poate pretinde că știe ce este cu ea în momentul în care inima traducătorului literar și găsește locul în pagină, provocând-o la elucidări, într-un dens parfum al memoriei omului care scrie. Or, asta ar însemna să locuiască, pe cât de confortabil pe atât de sigur, în limba din care traduce.

Niciodată, însă, scriitorul și traducătorul nu vor deveni una. Cum nici cu cititorul, dacă vrem să-nchidem cu el o metaforă circulară, fie și din punctul de vedere al faptului că nicio traducere nu poate fi definitivă pentru că nicio lectură nu rămâne definitivă. O confirmare am primit-o și la-ntâlnirea cu trei traducători de meserie, prezenți, mai zilele trecute, la o-ntâlnire cu cititorii (puțini,) în aula bibliotecii noastre.

O-ndeletnicire, aceea de traducător literar, despre al cărei rafinament nu știu pe cât aș vrea, cum am și mărturisit în așteptarea răspunsurilor la două întrebări puse la final. De multe ori, puștan fiind, m-am căutat în buzunare, cu plusul celui ce credea că va găsi vreo bancnotă notabilă de pripas și care, la îndemnul crește și înmulțește-te, chiar credeam c-ar fi posibil să se-ntâmple, asemeni semințelor. Din câte-mi-amintesc, înaintea cărții, prima cheltuială, strângând bănuț cu bănuț, a fost la cinematograf, nu pentru că era mai ieftin, ci pentru că în cartier nu aveam o librărie.

Nici azi nu există și nu va exista în vecii vecilor, întrucât librăria nu este, ca instituție culturală, printre prioritățile sistemului educațional. Cu fiecare carte cumpărată, gândeam că pot pretinde obținerea unui bilet anual la conferința asociației ,,cititorilor liberi”, nu știu dacă așa cum și-o imaginase Walt Whitman pe când era editorul propriului ziar Daily Eagle, dar măcar să fiu acolo, în sală, ascultând mărturisirile într-ale lecturii: față în față, ca de obicei, scriitori și cititori.

Despre traduceri, ce să mai spun? Greu s-a câștigat, de către asociația de care voi aminti, de parcă ar fi fost o favoare, dreptul ca numele traducătorului să apară pe coperta cărții proaspăt încheiate.

Este un amănunt aflat abia la întâlnirea Traduceri în dialog, prilejuită de prezența la biblioteca orașului a trei membri importanți ai ARTLIT pornită într-o caravană prin țară. Traducătorul literar este un releu de opinie? Recomandările lui de lectură sunt însoțite și de un permis de rezervare și achiziție la prețul editurii pentru cumpărătorii tineri constanți?

Nu, editurile sunt interesate de o astfel de acțiune, măcar ca experiment, la fel cum sunt când e vorba de transparență în a le comunica traducătorilor cu care colaborează numărul de cărți livrate pieței. Am citit, recent, într-o revistă culturală, un fel de raport despre programe de promovare a traducerilor din și în română, dar pe o linie centralizată, controlată de Institutul Cultural Român, piața concurențială, liberă, nefiind nici măcar menționată.

Nu știu ce metaforă i s-ar potrivi spațiului în care viețuiește traducătorul literar. Creator de limbaj literar, el absoarbe experiența scriitorului, fără a se afla câtuși de puțin în intimitatea acestuia. Această absorbție ar începe, după cum am aflat, imediat după parcurgerea primelor cincizeci de pagini. Abia apoi au loc așezarea în mediul lingvistic din care traduce și planificarea aventurii și descoperirii.

Când citești acest parcimonios rezumat profesional: traducător din... ți-ai dori să-l cunoști pe scriitor? Sau pe traducător? Crezi că astfel vei afla câte ceva despre povestea scrierii cărții? Traducătorii literari sunt în acest sens privilegiați, nu pentru că urmăresc după alte criterii decât ale citititorului din noi (dacă o face), viața literară a țării din care autorul provine precum și parcursul și receptarea critică, dar pot avea acces la o anume corespondență cu autorul, în cazul în care editura sau agenția de carte (la noi sunt două astfel de agenții de carte) își dau acordul printr-o clauză a contractului.

În cazul de față n-am avut confirmări, și tare mi-aș fi dorit să aflu, fie și un crâmpei despre termenii în care s-ar fi purtat un astfel de schimb de opinii, de mărturisiri scrise fie pe hârtie, fie în format electronic. Aceste schimburi pot crea legături pentru viitor.

În acest sens am aflat că scriitorii sunt de două feluri: care discută cu traducătorul și care nu. Cum își aleg cărțile traducătorii literari? Tu cum crezi, dragul meu cititor?

,,Dacă pot reconstitui muzica interioară a textului, respectând ritmul, mesajul, emoția”, accept cartea. ,,Că apoi trebuie să raționalizez (o rumegare de) pasaje pe care autorul nu pune mare preț, este cât se poate de adevărat”, a fost precizarea uneia dintre invitate, ca răspuns la întrebarea dacă originalul ia decizii pentru traducător, pentru că și în acele pasaje este tăinuit spiritul operei dar și al inspirației autorului.

Să-ți mărturisesc că misiunea de reprezentare a ideii de traducător literar presupune o muncă înalt profesionalizată, cu bază solidă de lecturi? El, traducătorul literar, ne aduce ceea ce lipsește din raftul nostru, ceva de trebuință pentru intelect, făcându-ne să vibrăm în toate paginile cărții.

Am încercat, și voi mai încerca să-mi cumpăr propriile cărți din diverse librării, franceze sau americane. Francezii nu vând direct în România. Am încercat cu ediția de lux scoasă de publicația Le Monde vizând operele fundamentale ale literaturii franceze, am încercat la editurile importante pentru nume aflate în box-office-ul literaturii franceze; americanii, în schimb, răspund solicitărilor.

Sigur, nu putem spune: cartea asta parcă a fost scrisă pentru mine, dar putem, sorbind adânc din gândurile scriitorului, să-ntoarcem și noi pe toate fețele temele și subiectele descoperite și să dospim, la rându-ne, idei pentru o intrigă nouă. Măcar ca exercițiu pentru hrana sufletului, înțelegi că mă refer la lectură ca la o metaforă gastronomică moștenită de când lumea.

La ce bun bogăția de cărți, dacă nu știm s-o folosim? Evident există metode care ne vin în ajutor. Despre Aristotel se spune că ar fi avut o metodă pentru reperarea unui titlu din biblioteca din Alexandria, dar am rămas cu ,,se spune”, pe când despre sistemul epigramistului și învățatului Calimah din Cyrene, există. Apropo de Alexandria, să nu uităm că ea a avut depozite și arhive de cărți traduse în arabă din limbile comercianților, ale cărturarilor creștini care voiau să beneficieze de acele resurse de carte sau voiau să se stabilească acolo, a avut laboratoare unde muncea o armată permanentă de scribi, caligrafi, legători, fabricanți de cerneluri și unelte de scris, de papirusuri și pergamente.

De aceea asocierea traducătorilor literari cu traducătorii în general, nu trebuie făcută. Traducerea de carte implică un anume statut social și o anume bogăție intelectuală. Dar lectura? Te-ar interesa titlul cărții din mâna lui Hamlet când, întrebat de Polonius: ,,Ce citiți acolo, prințe?” acesta a răspuns fără grabă: ,,Vorbe, vorbe, vorbe”? Pe mine, da, cum la fel m-ar interesa de ce Robespierre, în timp ce i se rostea sentința, la un pas de ghilotină și de-o mulțime de gură-cască, nu doar că nu și-a ridicat privirea din cartea pe care o citea, nu era timp să piardă alianța cu ea, dar a mai și scos din buzunar un semn de carte, l-a pus la momentul potrivit luminând împotriva vremurilor, apoi și-a ascuns cartea în buzunarul stâng, ca-ntr-un sertar secret, așezându-și gâtul, împăcat (nu cred că și-a amintit vorba lui Danton, anume că-i va urma), în punctul maxim al așteptării semnalizat pe butucul de lemn, pentru că nimeni nu mai visa să se-ntoarcă-n odăi.

Știi, cumva, titlul? O fi apreciat cineva gestul solitar, pregătit în secret, drept o impietate, o vulgaritate? Era pe scenă, încă făcea parte din spectacol. Sfida marele ifos al morții?