DREPTUL DE PORT CARTE(295)

După VOCILE CĂRȚILOR, scriitorul Mircea Lungu vă propune o nouă rubrică în cadrul paginei de Literatură:

DREPTUL DE PORT CARTE. Cu o mână lăsată să-i atârne moale pe lângă trup și cu cealaltă dusă la frunte, tânărul Aristotel, așezat într-un jilț capitonat, cu picioarele confortabil încrucișate, citește, relaxat, un sul desfășurat în poală. Doi îndrăgostiți, Paolo și Francesca, se strâng unul în altul sub un copac și citesc un vers care-i va duce în mormânt; femeia marchează cu două degete pagina la care nu vor ajunge niciodată. Să fie pagina lipsă?

Redacția

*************************************************************************************************

Este o onoare să scrii cărți, este o onoare să fii cititor. Între cei doi, sub o formă sau alta, mă refer la modalitatea prin care ceea ce a scris primul a ajuns la cel de-al doilea, s-a creat o relație unică pe care dacă aș numi-o un alter ego care a-mbrăcat haina, de la analfabetism la lectură, n-am greși. Două lumi diametral opuse. Cititul deschide un câmp vast de întrebări, cum ar fi: ce înseamnă să fii persoană, cum ne cunoaștem pe noi înșine, dar pe cei din jurul nostru, unde ajung energiile și capitalul, strânse între coperte? Celălalt este câmpul optimizării randamentelor sau al valorificării mărcii, al vocabularului comerțului. Cât durează pentru a pune în cuvinte ceva care se aproximează la ceea ce vrei să spui și se apropie cât de mult de ceea ce ai vrut să transmiți? Scriitorul își pune în carantină munca, foarte calibrat, dornic să găsească registrul complet și diferit care, în final, cu tot ceea ce citește și discută în public este absorbit de corp. Corpul care și-a luat timpul între coperte. Și înainte să-și dea seama, corpul trece de la o lecție de limbă la una de istorie. La dreptul de port carte. Și nu este de loc secundar să spun aceasta. Atunci când scrii, are loc o mare traducere, o mare transpunere care se întâmplă din orice în limbaj. Iar limbajul este atât de idiosincratic, are înclinațiile și regulile sale ciudate, cufundat când în violență, mister, prejudecăți, părtiniri, ficțiune! Și este atât de imperfect!

Din experiența mea, este atât de dificil să spun ceva care aproximează cu adevărat orice este adevărat. Gândindu-mă la condițiile scrisului, la condițiile infrastructurii din jurul practicii scrisului și nu în ultimul rând a industriei scrisului, mă gândesc și la ce monedă ar putea primi scriitorul sau ce capital cultural din partea cetății. Sentimentul de a vedea pădurea într-o frunză e viu. Știi, și ai avut acest sentiment și poate continui, ca și mine, să îl ai, cititorule, și apoi, ca și mine, brusc ai văzut depozitul de timp și lumină. Sunt fapte care nu se întâmplă cu adevărat după orarele noastre umane. De aceea mă-ntorc la Ovidius: Nu voi avea ultimele cuvinte.

Mircea Lungu