VOCILE CĂRȚILOR SALMAN RUSHDIE Cuțitul: reflecții în urma unei tentative de asasinat(291)
La începutul primăverii, un embargo mediatic va orchestra ca eveniment editorial o lansare mondială în aceeași zi de 18 aprilie. Dacă după publicarea Versetelor satanice concluzia lui a fost ,,sunt un om mort”, la vederea siluetei îmbrăcate în negru, cu mască neagră năvălind spre el amenințăror din publicul prezent să-i asculte prelegerea în Aula Institutului Chautauqua din orașul cu același nume, primul gând a fost: ,,Așadar, tu ești. Iată-te”. Paralizat pe scenă (,,…”) mă holbam la el, încremenit ca un idiot, semănând cu un iepure prins în lumina farurilor”. Al doilea gând: ,,De ce acum? Serios? A trecut așa de mult timp”.
Umorul de comedie neagră mă trimite la un pasaj din volumul de memorii Joseph Anton, (împrumut dublu din Joseph Conrad și Anton Cehov), despre presupusa sosire discretă în New York: „o limuzină lungă, albă, blindată la mijloc de escortă a nouă mașini supravegheate de motocicliști, toate sirenele sunând și luminând intermitent ca la o explozie ,,curgând” pe strada 125 spre campusul Columbia cu o sută de mile pe oră, cu tot Harlem-ul pe trotuare, urmărind această rulotă inofensivă trecând discret”, și nu patosul caracteristic timpului izbucnește, vibrează în prezența nemiloasă a sentimentului morții.
Drama prindea contur în mișcarea zorită către viitor, deși inițial a crezut că trata despre trecut. ,,Viitorul dă năvală spre el în timp ce doarme. A doua zi dimineața viața lui se va schimba”., mărturisește scriitorul în primele pagini ale cărții. Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte, care concentra în ea toată furia islamului, proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva lui, a editorilor și distribuitorilor Versetelor satanice.
,,Băiețelul din Bombay care a călătorit mult”, așa cum îi plăcea să se definească, cu un nume inventat de la zero de tatăl său, își vedea pentru a doua oară identitatea fracturată. Adevărul nu mai trebuia restabilit în timp: el exista prin prezența asasinului pitit în sală. Protecția polițienească, condamnată, cândva, în tabloidele englezești că i-ar costa scump pe contribuabilii englezi, i-a lipsit de data asta în America. ,,În acea dimineață, derulează scriitorul momentul, nu se vedea nici urmă de pază în amfiteatru – de ce nu? habar n-am – așa că a avut cale liberă”.
La doi ani de la tragedie, condeiul lui ne livrează o reflecție puternică și intimă, punând capăt acelui atac teribil din 12 august 2022, răspunzând acestuia cu o odă literaturii, libertății de gândire și libertatea de a scrie. Și, ca o ironie a sorții, în acea zi aștepta cu nerăbdare publicarea celei de-a douăzeci și una cărți, Orașul Victoriei. Scena orbirii eroinei pare că a fost scrisă ca o premoniție, lui fiindu-i distrus ochiul drept. Cuțitul i-a dictat cartea, dimpreună cu două obsesii: prima a fost să trăiască, iar a doua aceea de a redeveni scriitor, revendicându-și astfel povestea vieții și nicidecum celebritatea în urma unei tentative de crimă.
O dată ce corpul a fost recuperat și autonomia câștigată, Salman Rushdie abandonează ideea de a-și întâlni atacatorul și se decide să scrie. Împreună cu soția sa au ținut un fel de jurnal al întoarcerii la viață și iubire; Reflecții în urma unei tentative de asasinat au ca subiect fericirea redescoperiri de a deveni el însuși, fericirea de a fi din nou împreună cu cei dragi. Întoarcerea la locul groazei: ,,Stăteam în locul unde aproape că fusesem ucis... Am încercat să reconstitui momentul pentru Eliza”., este un mod de a închide cartea și a nu se mai întoarce asupra celor 27 de secunde câte a petrecut agresorul cu el; mulți dintre cei prezenți au crezut că este o reprezentație regizată tocmai pentru a scoate în evidență problemele legate de siguranța scriitorilor despre care urma să vorbească.
,,În douăzeci și șapte de secunde ... poți să citești cu voce tare unul dintre sonetele lui Shakespeare, poate cel despre ziua de vară sau preferatul meu numărul 130, ,,Nu-s sori, ochii iubitei nu scânteie”. Cine și-ar fi dorit să scrie o astfel de poveste care nu repară nici corpul, nici mintea, nici cacofonia discursurilor religioase sau politice? Sau măcar s-o deseneze pe scândura scenei însângerate, ca o semnătură secretă. Nu știu dacă în viitor o asemenea semnătură îi va străbate opera.
Henry James a născocit sintagma ,,desenul din covor” pentru a denumi o temă recurentă care străbate opera unui scriitor asemenea semnăturii secrete de care aminteam. Singura armă de a-și recupera istoria rămâne scrisul. Și a făcut-o cu măiestrie, chiar dacă ideea scrisului ca terapie nu i-a plăcut, scrisul însemnând scris, terapia, terapie.
,,Dar existau mari șanse ca să scriu această poveste din punctul meu de vedere pentru a mă ajuta să mă simt mai bine”, mărturisește autorul. Fusese invitat la Institutul Chautauqua, statul New York, să vorbească despre implicarea lui în proiectul Orașul refugiu, dezvoltat de-a lungul anilor cu ajutorul a doi prieteni de-ai săi, soț și soție, prin care să ofere refugiu mai multor scriitori a căror siguranță este amenințată în propriile țări.
Amfiteatrul s-a dovedit de data asta a fi un spațiu nesigur, o cușcă din care nu a putut scăpa. Cum nu a putut scăpa să nu scrie această carte doldora de pendulări între trecut și prezentul așa cum l-a perceput în perioada spitalizării și recuperării. ,,Romanele mele își pot purta singure de grijă”, ne asigură scriitorul, pe când el a fost salvat la mustață.
În 6 mai, în Franța, primește Premiul Constantinopol pentru Cuțitul. În fiecare an, acest premiu încununează două personalități, autori ai unor opere bogate sau a unui singur titlul șocant, care, prin personajele, intrigile, inspirațiile sau analiza forțelor în joc, aduc liniște într-un context conflictual.
