O lacrimă formula rezoluții (XXXI) (1)(1010)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
 

Dintre cele câteva întâmplări care au alcătuit-o, cea mai vrednică de luare-aminte din vara de acum jumătate de veac plus un an a fost aceea când am descoperit în pod o șa sub o imensă barișă. Bine te-am regăsit, prietene, dincolo de tot ce se mai aude și se vorbește. Cred c-aș fi stat așa mult și bine, cuprins de somnul leneșului stârnit de demonul amiezi, fascinat de lucrul în sine a cărui prezență nu știam să o leg de ceva sau cineva, cum și de ceea ce găsisem ca fiind un sigiliu pe șezut și pe lateralele ei. Din toate colțurile și ungherele podului simțeam privirea înțelegător-iscoditoare a unor cai acoperind acel interior uscat, mișunând de colo-colo. Cuvântul de ordine: ciulește urechile. Deschisesem, ca pretext dacă m-ar fi găsit acolo, unul dintre caietele de caligrafie și ortografie păstrate de taică-miu, nu am le-am aflat rostul, într-o lădiță de șipcă, ale căror file abia de se-ngălbeniseră, celuloză adevărată, că nici celuloza nu mai e ce-a fost, în care exersasem scrisul caligrafic cu aceste rânduri din nu știu ce carte: ,,Și-n căutările lor, cei doi călugări au ajuns într-un cătun despărțit de o limbă naturală de apă, care-și scosese locuitorii la tradiționalul concurs de praline. Nu lipseau arlechinii îmbrăcați în haine de culoarea topazului și agatei, rostogolindu-se pe pământul abia zbicit, însoțiți de alți tovarăși de ideal: prestidigitatorii necontestați făcând nevăzute poznele ușuratice ale fecioarelor din oglinzi, sticlari experimentând cosmosul siliciului ruginit (el capătă calitate, ca și fierul, cu cât stă mai mult ascuns luminii și în locuri umede), după ce-și izbăviră toată agoniseala de peste iarnă, cascadori ciacâri, catapultați de pe platforme ascunse sub podeaua unor care trase de măgăruși pictați, la un moment dat, a zburat ca din rachetă, unul îmbrăcat într-un costum de cosmonaut pe a cărui cască scria Gagarin (ce ți-e și cu poetica astronauticii!), clovni ridicați pe picioroange rezistând tentației de a fugi prin mulțime doar pentru că purtau cizme de irmizea, aruncând porumb copt și trăgând după ei suluri de benzi desenate cu copii congolezi scurmând într-o mină de coltan.

Recunoscuți ca nefiind din partea locului, au acceptat, nădăjduind că astfel vor desluși niște indicii de pe urma cărora și-ar fi putut îndeplini misiunea, să fie parte a juriului. Pentru plasticitatea dovedită că-și pot susține pledoariile la momentul anunțării câștigătorului, cei doi chilieni (pentru că trăiesc în chilii), au fost felicitați de organizatori pentru viziunea lor progresistă. Pe-nserat, au părăsit camera hanului La peștișorul străveziu oprindu-se mai sus cu vreo câteva drumeaguri, în dreptul unei case cu ferestrele pe deplin luminate. Spre marea părere de rău, exprimată când au fost supuși caznelor unui interogatoriu în temnițele pământului, s-au apropiat și nu mică le-a fost mirarea văzându-și confrații cum, prinși în mrejele nopții și ale desfătării, își aruncau hainele de pe ei, în sunetul muzicii unor mandoline mânuite de femei alarmant de sumar îmbrăcate. Ce viață! Așa s-a aflat și despre misiunea lor: plecaseră în căutarea celei mai bune imprimerii pentru cartea la care lucrau și-n care plănuiau să descrie, poate cu o anumită prudență, în calitate de martori, întâmplări cu încărcătură religioasă, morală, socială, laică, psihologică. Or, acum ar fi fost o impietate să mărturisească ceva despre acele valuri de veselie deocheată în locul smereniei și jertfei de la masa unor călugări care nici măcar nu-i găzduiseră. Întâi de toate, li s-a cerut identitatea. E limpede că și foile scrise au încăput pe alte mâini. Nicidecum biserica nu trebuia pusă într-o situație neplăcută, astfel că nimic nu trebuia să răzbată în anale ca vrednic de publicat. Apoi, mai era și al doilea obiectiv al călătoriei lor: găsirea hârtiei perfecte pentru ceea ce aveau să imprime, dar, când au trebuit s-o numească și-au dovedit neputința. Probele de scris n-au dovedit faptul că ei scriseseră cu bidineaua înmuiată în var pe pereții hanului: ,,Am venit la voi cu inima deschisă, dar nimic nu poate răscumpăra timpul”, deși bănuielile au persistat și după plecarea lor. Înscrisurile, parafate cu sigiliu și semnate în limba latină găsite asupră-le, au fost de ajuns. Era o practică secretă a substituirii în asemenea împrejurări când, la adăpostul identităților false, erau escamotate incursiuni pe domeniile laicului pentru a afla dacă el este cel ce scrie și face diferența dintre rezonanța limbajului bisericii și limbajului din care vulgul ștersese sentimentalismul exagerat, deși ambele folosesc același material mobil și pluralist: cuvântul. Și-au mai aflat, de asemenea, că pe-acolo nu se bătea toaca, ci carnea, fapt trecut sub tăcere”.

Cuvintele încercuite cu cerneală roșie presupun că ne-au fost explicate ulterior. În fine, mai notez pentru tine, nu neapărat de dragul antichității, următoarele: ,,Istoricului grec Polibyos i s-a părut foarte potrivit chipul cum a fost folosită religia romană în viața politică. Prin religie se poate exercita o influență mare asupra poporului; se pot stăpâni astfel pasiunile și frământările violente ale poporului, infiltrându-i teama de ființe invizibile și de alte ficțiuni, și că ar fi o lipsă de discernământ și de prevedere politică a o combate”. Acum, când spunea religie, cred că se referea la o clasă de putere și nu la purtătorea a ceva sacru, iar când spunea popor cred că avea în vedere omul lipsit de sentimentul religios, desacralizat; faptul că experiența religioasă nu se căpăta printr-o cultură orală este tot atât de adevărat pe cât este și acela că o-nfățișare a puterii dumnezeiești stârnise în matelotul lui Poe cea mai vie nebunie, una care-l face să implore pronia cerească prin semnul crucii pe post de analgezic, de parcă s-ar fi asigurat în gând că nu era singur, și în cel mai rău caz cu Dumnezeu: ,,Simțeam fără doar și poate dorința să-i cercetez adâncurile chiar cu sacrificiul pe care aveam să-l fac; și cea mai mare durere era că nu am să fiu niciodată în stare să povestesc vechilor mei tovarăși de pe țărm tainele pe care le voi pătrunde”. Romantică sinucidere, nu?, sau o nostalgie infantilă de a-ncărca absolutul imaginației apei cu durerea omenească spre a-i spori substanța, că de o căutare universală spre a descoperi ce?, în scurta istorie de moment în urmărirea căreia voia să aibă rolul principal, nici nu putea fi vorba. Obsesia îngropării de viu și a vederii din plonjeu, că de perspectivă nu era timp, în Maelström, are ceva din iraționalul devenit centru de putere, ca și cum te-ar fi mânat aghiuță de la spate. Nu știu dacă voința umană coincide cu voința spiritului haotic al naturii, Poe ne dă ceva indicii (să fie despre obsesia heraclitiană a morții care era apa însăși?), dar intenția de a construi pentru cititor un șir de tablouri în care apa, îmbogățită îl face părtaș la destinul personajului printr-o tehnică a salvării vieții pe mare, în pofida gravitației și travaliului materiei, mi-a amintit că înaintea hranei este truda, iar metafora rimbauldiană ,,Și am văzut ce omul că vede a crezut” nu are de-a face cu matelotul atâta timp cât acesta, ipotetic scufundându-se în valul purtător de dor și în dulceața cotropitoare a aerului, n-ajunge în vecii vecilor să atingă Capela craniilor, ceea ce i-ar fi dat povestirii macabrul de care avea nevoie, și ca atare personajul nu e pus în fața faptului de-a zice că s-a aflat în fața tăcerii care a avut ultimul cuvânt, vorba filosofului. Pe de altă parte, cât mi-aș dori să fiu în armonie cu Steinbeck atunci când scrie în jurnalul de bord din Marea Cortez (nu te gândi că există traducerea în română): ,,Din informațiile disponibile au reieșit câteva fapte. La coborârea serii, în timp ce vântul s-a lăsat, au rămas valurile înalte fără a mai fi acoperite de calote albe. Marea Cortez este un lung corp de apă foarte periculos”.

Revenind, nu cumva infiltrarea nu însemna oare și o supraveghere, sinistru instrument asociat strangulării spiritului critic și revoltei sănătoase în cetate? Din cele câte s-au desfășurat de-a lungul veacurilor, meditația asupra pricinei pentru care oratoria religioasă nu a fost înspăimântată de oratoria politică, am găsit-o exprimată într-o propoziție de felul acesta: ,,Tăcerea veșnică a spațiilor infinite mă sperie”. Ce-avem aici? Arena tăcerii veșnice, loc unde omul poate fi recompensat pentru pierderea prestigiului discursului public și încrederii în cultura orală care nu are treabă cu credința, arena spațiilor infinite, loc unde prestigiul discursului științific și generozitatea patronilor sunt recompensate de incertitudinea succesului în cercetare și ultima, spaima, al cărei subiect ar deriva, dacă nu cumva greșesc, deci ia-o ca pe o speculație, din fundamentele privind viața, sensul ei, lumea și comportamentul uman din prăvălia cărora nu trebuie ignorată marea păcăleală din istorie cum că homo sapiens ar fi domesticit grâul, orezul și cartoful, când de fapt treaba stă invers. De unificat, da, au unificat omenirea prin comerțul care a distrus, sună ciudat?, dar recunoaște în a distruge un derivat al spaimei, fundamentele prosperității umane printr-o orgie a consumului nesăbuit, prin universalitatea banilor, dar și a lenei. Lenea nu l-a strigat niciodată pe om, pomanagiule!, cum l-a strigat, demonizându-l, persecutându-l pentru vârsta lui, public și pentru asta l-aș fi dat pe mâna psihiatrilor din azilurile de nebuni, loc unde nu există prea mult viitor, el însuși un mare pomanagiu politic, un anume fost prim ministru OL (orban ludovic, de nimic), loc unde va putea folosi mașina de-ntins dulceață după poftele sale. Și-a mai fost unul, ăla de-i dădea toată ziulica cu seniorii noștri-n sus, seniorii noștri în jos (francezii folosesc sintagma asta în politica socială) ca și cum ar fi avut lipită de buze bidineaua primită moștenire de familie înmuiată în sineala disprețului în încercarea a-și acoperi crăpăturile din biografia căptușită cu tulpini de secară. Până una alta, să rămânem, în curtea școlii. Punct.

Zâmbesc neglijent, ca în fața unor șiretlicuri.
În ceea ce mă privește, doar foile-mi puteau deturna auzul pentru că erau încărcate de aer și, periindu-le între degete s-ar fi putut să nu aud dacă cineva ar fi deschis ușa, ale cărei balamalele musteau, ca niciodată, de vaselină. În sine, aerul nu este sonor, dar când este împiedicat să-și caute alt adăpost, mișcarea lui produce un sunet, cum se întâmplă cu aerul găzduit de ureche. Nu știu, prietene, dacă rămâne, cum se spune, nemișcat în ureche și că tocmai nemișcarea ne face să percepem distinct apariția unor mișcări ale unor corpuri sau obiecte. Îmbrăcând interiorul urechii, asemeni unei pălării, el funcționează și ca un fel de zid de protecție în iureșul unei mari învălmășeli din care, de exemplu, au dispărut rivalii dar nu și rivalitățile, rumoarea din faptelor lor intrând în competiție cu ceea ce mai târziu va hrăni epopeile, adică eroii au dispărut, dar faptele au rămas. Și nu pot să nu-mi amintesc, prietene, cum, dintre poveștile din o mie și una de nopți răsare acel vrăjitor magrebian culcându-și urechea la pământ, după lucrări geomanticești, pentru a distinge, din mulțimea de pași care-l calcă, pe aceia ai copilului chinez hărăzit să-i aducă mult-râvnita lampă fermecată, după cum aflăm în a șapte suta patruzecea noapte. Revin și spun că urechea este o auditoare. Dar ăsta e un amănunt tehnic. În definitiv, nu plecam nicăieri. Și nu găseam nicio legătură între șaua, aflată în mod simbolic în podul nostru și tatăl meu, care mai târziu avea să-și compună propria variantă în legătură cu rostul ei acolo. Țineam capul semeț, mă imaginam călărind unul dintre acei cai albi ce-mi mâncau din palmă aceeași pâine uscată pe care o înmuiam în apă presărând zahăr, când aveam, sau ungând-o cu ulei vărsat, când îl aveam și pe-ăla. Și eram atât de singur încât puteam auzi ecourile copitelor cântând ca niște zei! Și-mi era frică să-i las să scape. Măcar îmi țineau de urât, cu toată lumina funerară din ochi, ca și cum aș fi trăit în mijlocul nimicurilor. Acum, referitor la însemnele șeii: Moyra May, MIRCEA, HUREZANI. Am traversat mulți ani până când Cristina, sora cea mai mare dintre cei cinci frați, molipsită de buna mea dispoziție dintr-o vară la Reșița, a catadixit să-mi dea câteva lămuriri: Mircea era numele băiatului unei familii bogate din sat, cu care avusese o aventură în primăvara ultimului an de liceu, venise în vacanță, era internistă la Reșița, de pe urma căreia a născut-o pe verișoara mea. Cum omul n-a recunoscut-o pe fată, mătuși-mea și-a luat odrasla și a plecat la Reșița, la fratele ce venea după ea ca vârstă, și în casa căruia a stat până ce și-a făcut un rost, lucrând ca bucătăreasă la școala profesională. Au fost vremuri grele, Mircea, mi-a spus. Hurezani venea de la numele satului lor, iar Moyra May fusese numele calului preferat al acelui Mircea. Cât îl privește pe taică-miu, nu-mi puteam explica de ce, după atâta amar de vreme, suntem în vara lui '72, a mers la Hurezani și a cumpărat acea șa și de la cine? De la vreo șelărie? Și în bună stare. Este limpede că asta a fost partea cea mai convenabilă de lămurit, cu toată dragostea ce mi-o purta. Că și-a crescut singură fata, cum eu crescusem fără mamă, erau povești diferite.
Prin acel cod ștanțat, șaua părea că privește înăuntrul sufletului meu, prelung. Unde mai pui că pe încheietura palmei mi se așezaseră, pivotând în alimentarea voințelor electrice, ca niște monarhi temerari, cei doi fluturi care mă însoțiseră de cum am urcat primele treptele ale scării. Dacă am înțeles eu corect, ei chiar își aveau adăpost pe undeva în pod. Despre scară: taică-miu tăiase, după paisprezece ani, unul dintre nucii plantați lângă gardul care despărțea curtea noastră de parapet, imedit ce obținuse locul de casă de la chefere, de teama ca nu cumva la o furtună vreo creangă, vizitată de gunoiul uscăciunii, să cadă pe casa vecinului. A păstrat trunchiul și crengile groase și a făcut o scară solidă ca niște șolduri de tânără femeie. Până când am plecat eu, aceasta a continuat să-și risipească, însuflețind buzunarele aerului din curte, parfumul de nuc ce-și mai pastrase încă vocea, cum i se întâmplă oricărui trup viu. Eram copil și făceam un lucru pentru copii: urcam în pod să iau niște rulmenți ascunși să-i vând; eu nu avea voie să-mi fac un căruț cu rulmeți, echivalentul hoveboardului de azi. Urcam desulț, împins de chemarea fostului nuc, îmi imaginam vocile sale pe diferite tonuri strigându-mi pe jumătate numele, ca pe un secret de o banalitate brutală de care nu voiam să mă despart. Mai întâi a fost primul fluture. Recapitulam, cât încă mai erau separate, secvențele în care sincronizarea dintre piciorul stâng și mâna dreaptă avea să devină efectivă. Îmi absorbise, anticipându-mi-o, mișcarea. Infinitul mic al sunetelor aripilor sale trecea cu ușurință în infinitul ochiului de privighetoare marin, că tot locuim în pragul mării.

Mângâierea lui m-a însuflețit astfel încât m-am imaginat învelit, ca în căldură, de aripile care știau cum voi acționa. Fluturele devenise un opritor. Zăbava este pentru alții, zic azi, dar atunci am rămas locului. Aveam obiceiul ca înainte de a prinde treapta, să-mi răsucesc brațul, ca și cum aș fi vrut să străpung ponosita haină a luminii. De pe braț, ca-ntr-un joc al retragerii aparente, se-nălță, dădu un ocol, așezându-se, deși inițial n-a fost nicio intenție, pe următoarea treaptă în secunda în care palma mea ar fi-ncătușat-o, astfel că mă trezii într-un echilibru precar. Pfuu, șuirasem, admirativ la felul în care răsfoia aerul. Libertatea stătea în propriile aripi.

Oricum, în mintea mea, cum să-și explic, s-a declanșat un vuiet, deși nu mă aflam în preajma unei cascade.. Era un fluture cu aripi extravagant de irizante, cam ca ale păsării Colibri, cu toate astea m-am închipuit deschizând brațele care creșteau și deveneau niște imense aripi și cum, sedus, nu mi-am trădat intențiile, și nici n-aveam cum, hipnotizat fiind de zborul în care mă vedeam avântându-mă. Ignorarea atașamentului față de clipă devenea real. Și-a rămas pe-ncheietura mâinii, i-o fi mirosit palma a untură, că doar ce mâncasem untură întinsă pe o felie de mămăligă rece tăiată din tigaia în care mi-o lăsase taică-miu?, pentru asta nu-l învinovățesc nici azi, înainte să plece la muncă, sau nucul îi dădea de-nțeles că va continua cu datul ordinelor, conectându-se la propria-i amintire populară, ieșirea din pielea trecutului neînsemnând altceva decât un prilej de-a mușca altfel din viață, unul care nu semăna cu mușcatul unui miez de nucă. Aici vine o-ntrebare: mai ții minte cum înfigeam andrelele bunicii tale, tu una și eu una, în miejii de nucă și-i băgam în mierea de albine, că așa erau mai gustoși? Glumind, cred că sora ta, știutoare de matematici, i-o fi spus bunicii tale că puteam provoca o criză în geometria posibilităților întrucât atentasem la sănătatea liniarității prin alianța dintre metalul andrelelor și futilitatea energiei electrice când le-am băgat în priza din camera ta, după ce ne săturasem cu miejii de nucă, mâncați din vârful lor. Și acel fum albăstrui plutind cu invidie prin fereastra deschisă, mirosind ca după ploaie.

În ziua aceea m-am simtit tare ciudat, atât de ciudat încât nu l-am simțit pe taică-miu stând în spatele meu. Dar să continui. Acelui joc al fluturelui, de fapt al culorilor și-al efemerului, i s-a mai adăugat încă unul. Îmi plăcea să mă folosesc de acel moment care multiplica legătura mea cu ei, al doilea parcă ieșise dintr-o spirală a treptei pe care urma să urc, faptul mă uimise, și, dacă mi-l aduc și azi aproape nu este pentru că ar fi fost important, ci pentru că mă lasă să vorbesc despre trecutul meu, bântuit de imaginea unui adolescent, el, trecutul, fiind premiul care-mi promovează variabilitatea destinului. Desigur, multe s-au schimbat între generații: trăim într-o țară în care, între îndrăzneala de a contesta faptul că Dracula ar livra emoție câtă frunză putrezită și smocuri de paie se găsesc în case, mai mult decât cărți de orice fel dorești tu, și respectul pentru înțelepciune, există contradicții fără conciliere; trăim într-o țară în care referința culturală, indiferent de prilej, e încurajată cu biciul râsului de apărătorii închipuiți ai paradisului mucegaiului, al cetății de cenușă, pe motiv că le întunecă mintea, caz întâlnit, eh, și la mine în filială și atunci?, atunci fie scurm mai departe cu vătraiul în cenușă sau rămân, ceea ce și fac, la ntrebarea voltairiană, fără să mi-o iei drept zeflemea, prietene, deși știrile din largul lumii trec pe la spatele meu: ,,Cum? Credeți că un om își poate vinde libertatea care n-are preț? Orice se poate vinde: cu atât mai rău pentru el dacă-și vinde ieftin un lucru atât de prețios. Spuneți despre el că este un imbecil, dar nu spuneți despre mine că sunt un escroc”. Mă-ntorc pe ruta, nu a balenei, chiar dacă marea de peste drum nu corespunde clișeelor melvilliene, și rămân pe cea a salutului din librăria muzicilor noastre aduse mereu în discuții atât de vădit subiective, propunându-ți ceva fluid, mistic, renascentist de pe un vinil de curând recuperat de la un anticar. Prin labirintul Nightwisch, curge balada unui eu imaginar, Sleeping sun: The sun is sleeping quietly/ Once upon a century/ Wistful oceans calm and red/ Ardent caresses laid to rest// For my dreams I hold my life/ For wishes I behold mynight/ The truth at the end of time/ Losing faith makes a crime// I wish for this night-time/ To last for a life time/ The darkness around me/ Shores of a solar sea/ Oh how I wish to go down with the sun/ Sleeping/ Weeping/ With you...

Încă nu ne aflăm la capătul călătoriei și nimic nu mă împiedică să născocesc o poveste scrisă cu cerneală purpurie, în încercarea de a răscumpăra nu copilăria, chiar dacă nu întotdeauna mi-am dorit să fiu copil, ci grija ei, ca sarcină de-a mă fi-închipuit pe mine visând și nu murind în somn visând, precum Hawthorne... Un ostenit asfințit, atât de citat, se apropie ca un paznic de mine, șoptindu-mi: ,,Scrie numele meu”. Și-l iau în serios, ca și cum mi-ar fi fost hărăzit numai mie.

Tomis, decembrie, 2023