Baba Bița biciclista (XXIX)(1255)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

De fiecare dacă când am văzut-o fluierând pe șosea cu două de'ște în gură, ceea ce eu niciodată nu am reușit să-nvăț nici atunci când am ajuns-o în clasa a șasea, ea rămăsese repetentă a doua oară, purta malagambe multicolore ridicate peste genunchi, fixate cu un portjartier ce se pierdea spre coapse. O ușchea din fața casei, încurajată de maică-sa, care își lua drept martori trecătorii, casa ei avea intrarea în curte chiar din trotuar printr-o poartă îmbrăcată de cum începea vara în eșarfe multicolore, subțiri, asemenea acelora folosite de noi când înălțam zmeiele la parapet; despre ei nu era cine știe ce de spus, mai multe erau despre copii, pe când despre zmeii din basme și tărâmurile ce slujesc, de la căpușă și până la om, tinerețea fără bătrânețe… și zău că m-am dat în vânt după Rățoiul cel urât și după felul cum, îndoindu-și genunchii la cot, își povestea, mărșăluind după frații lui, numai armată am în cap!, de la gheneralul tău mi se trage, intrarea în lumea basmelor care înțeleg adevărurile omenești transmițându-ne principiile care ne deosebesc nu doar de lumea animalelor dar și cea a ficțiunii... În ce mă privește, citirea sau recitirea unui basm, de prin partea locului sau de-aiurea, lasă-mă să adaug și Manuscris găsit într-o sticlă, egal să mă las pe mâna norocurilor acelor călătorii spre interiorul de care mă tot îndepărtez și de care nu mă feresc să vorbesc, 'nainte de-a încremeni pe dată ca urmare a absenței unității de acțiune, că de bătrânețe m-oi lăsa încoifat... dar acest subiect este unul de sine stătător, căci spunerea de povești este una dintre condițiile existenței și supraviețuirii noastre ca ființe mitopoetice. Pentru scrisoarea de față nu m-am pregătit prea mult pentru că pe Baba Bița, porecla de la Silvica, ai prins-o și tu. Era de-o seamă cu sora ta. Nu știu dacă a existat prin cartier o teamă a mamelor de lățire a obiceiului de pedalare a copilelor lor, câtă vreme aceasta impunea și o apartenență vestimentară dublată de clătinarea bunului-simț al obiceiurilor stradale. ,,Ptiu, bată-te duhul deșertăciunii!” exclama lumea oprindu-se pe trotuar, pe când gagicarii o invitau să uite, împreună cu ei, de ziua de mâine care-i împingea sânii în sus. Pe la mijlocul primului trimestru diriginta m-a rugat să pregătesc împreună cu ea, până la vacanța de vară, lecțiile la română. Captivantă idee. Două colege refuzaseră. Împușcasem doi iepuri deodat', cel mai hrănitor fiind și cel ce mă binecuvânta, săptămânal, cu o mâncare bună și caldă, plus că între noi se legase un fel de amiciție, fapt ce nu putea trece neobservat printre colegi, mai ales când mergeam la film în cartier: eu îi țineam loc în față, ea cumpăra susanul și semințele că avea mălai, ca s-o zic pe-aia dreaptă. Am aflat că taică-meu mai stătea la o cinzeacă de rom cu maică-sa la cârciuma de peste drum. Măi, cum se brodiseră! Ea cu un copil din flori, taică-meu singur. Nu știu până unde merseseră faptele și dacă a existat vreun entuziasm în relația lor, dacă o fi fost, numai că într-o seară, pe când mă străduiam la gramatică, trec peste faptul că mai făceam și exerciții de scriere, maică-sa a intrat fulger în curte, din stradă venea un potop de înjurături, mi-a strigat cu spaimă din ușă: ,,Fugi acasă că Ilie s-a bătut cu cuțitele cu Petrică Twist”. Mi-or fi trecut prin minte gânduri sumbre, spaime de moarte? Taică-meu nu era un om conflictual, totuși găsisem în buzunarul interior al unei jiletci pusă de mine într-un ligheam la-nmuiat pentru spălat, un cuțit cu buton despre care m-a întrebat. Hă, hă, de când îl și aruncasem!

Acasă, nimeni. Știu că am rămas în poartă așteptând, iar când l-am zărit la colțul străzii i-am alergat bucuros în cale. Am neglijat detaliile. Avea un plasture care acoperea un bandaj pe obrazul stâng, m-a luat de mână, eu 'mi-nghițeam lacrimile. Ca să te-ncaieri pentru o femeie îți trebuie multă iscusință. Iar el nu o avea. La Muncitorul, din câte mai auzisem, sâmbătă seara mai izbuncnea câte un scandal care se-ncheia cu bătăi și intervenția miliției. Cel mai adesea motivul era onoarea masculină atinsă de aburii alcoolului și mai puțin cea feminină atinsă de muzica potrivită la vreun dans dacă la-nceputul verii până pe după fiertul mustului, în mica grădină cânta o formație, cred că mai mult muzică de petrecere și ceva lăutărească. N-am auzit să fi murit cineva ,,în triumf, ca Ahile” pentru că a fost ultragiată onoarea unei femei, vorba lui Engels dintr-o scrisoare către Marx, referindu-se la competitorul său politic, Ferdinand Lassalle, mort într-un duel pistolar pentru nurii unei anume Helene von Dönninges, fiică de diplomat bavarez, cu rivalul Iancu Racoviță și el fiul beizadelei, oh! ha!, mare dragoman al Porții Otomane și mare logofăt în divanul Vlahiei, Mihalache Racoviță. Dar să nu mă las furat de ideea duelului din pasiune pentru o femeie utopică... Totuși, Marquez scrie acea Cronică a unei morți anunțate, aruncând în public întreaga povară estetică a clișeului de logodnică-fată-mare și la a cărui developare doi frați au fost văzuți, tăindu-l cu cuțitele în plină zi, din admirație pentru sora lor, pe cel ce se lepădase de ea. Doamne-ajută că nu s-a-ntâmplat așa ceva cu taică-meu. Prin cartier, e adevărat, apăruseră și niște cuțitari, foști pușcăriași pentru tâlhărie, viol și părăsire a femeilor în special, pe motiv că nu mai aveau trăsăturile de destin actualizate, dar din pățania lui taică-meu n-am aflat care era treaba cu Petrică Twist, ăsta avea un defect la piciorul stâng, de unde și un mers ușor șchiopătat, în relația cu Babița. Peste mulți, mulți ani, când, încă în putere mi-a făcut și turnat betonul pentru fundația gardului de la stradă l-am întrebat dacă mai ține minte clinciul cu taică-meu de la fostul restaurant, vag el mi-a zis că fusese o discuție mai aprinsă la masa lui și că cineva îl arătase pe Ilie aflat singur la o altă masă și asupra căruia tocmai se aplecase la ureche o femeie. Să-i fi susurat: Cel ce bea singur moare singur, iar el poate-a răspuns: Domnul să te audă, frumoaso. Bine afumat, Twist a recunoscut că-i plăcea să dea cu pumnul, a avut o discuție cu el referitoare la o femeie puțin alcoolică, adică ,,Dai paraua, scârț caneaua”, încheiată cu scosul nejustificat al cuțitelor, și că mai mult s-a temut cât de rapid Ilie scosese șișul și că n-a vrut decât să-l sperie dar că din îmbulzeală, în timp ce se răsucea spre a se face nevăzut printre cei ce voiau să-i despartă, și vrând să-și ascundă cuțitul în buzunarul hainei îl crestase pe obraz, sub pomet. Când soarta ți-e potrivnică, cum i-a fost părintelui meu, nu e loc nici măcar pentru ,,Pupo-n bot și papă-i tot”. Cum întâmplarea nu a decis, s-o fi ales taică-meu cu ceva firimituri?, tot singuri am rămas, oricât Babița, iau aici o vorbă a ironicului Anton Pann ,,Tot să măritase pân-aci o dată/ Și să se mărite iar era rugată/ Că era vestită și în stambă dată...”

La stradă se vorbea de o fandoseală transmisă de la mamă la fiică, ba de o-ncercare de clătinare a obiceiurilor și bunei-cuviințe câștigate în cei șapte ani de acasă. Problema influenței hainelor întărea, cred, contrastul între mentalități și năravuri, ba putea da un semnal de ,,imancipare juvenilă”, că doar știi viața din cartier. Babița n-avea treabă cu povețele moralizatoare și nici că umbla un zvon că era un zvon cum că Silvica ar fi răspuns cu duioșie unei chemări cu iz de patologie erotică de felul: ,,Deschide-mi (ușa) copilă,/ Deschide-mi că mor,/ Aibi puțină milă/ De al meu amor”. Puștoaica se opintea în pedale, fiind scurtă în picioare, plecăciunile vântului dezgoleau pulpele acoperie de o fustiță înflorată, căptușită cu floranță, mai târziu, când a fost mutată cu mine în bancă am aflat că are platfus. Uneori nu-i lipsea o cravată albă pistruiată cu negru cât o batistă de olandă. Pe calea războiului Europa a acceptat cravata ca accesoriu adorat de trupele lui Bonaparte. Nici azi nu mă pot pronunța dacă Babița a adus în cartier un cod vestimentar și nici dacă voia să se dea în stambă prin intermediul cărnii în floare a fetei. Trecea printre tarabele din piață secerând cu palma orice se afla pe margine, se înălța din șa forțând urcatul celor câteva trepte care duceau, dacă mai ții minte, spre croitorie, geamgerie și se oprea în fața coaforului. Prudența pe bicicletă nu era pentru Silvica. Cineva îi atașase pe ghidon două trompete de cauciuc. Ne trezeam cu ea în plin meci de fotbal în curtea școlii, frâna prelung, trompetele nu se deziceau de intenția ei de a ne strica jocul, era aproape imposibil să o ignori. Își pregătea intrarea în folclorul cartierului? La-nceputul clasei a opta n-a mai vrut să lucrăm la română. La un moment dat a dispărut câteva zile de la școală, se-ncârdășise cu niște derbedei ajunși după câțiva ani în pușcărie pentru viol, prin clasă cineva lansase acest refren de-o noapte: ,,Pedalare, pedalare,/ Baba Bița-i fată mare” și alte chestii cam fără perdea și măsură și alte vorbe deochiate de mahala. De-aici ne-am trezit cu mamă-sa în clasă, nu era nicio-ndoială că eu aș fost dracul gol, numai că biletul care umblase de la unul la altul n-avea scrisul meu, astfel că furtuna s-a stins trădată de ignoranța tuturor. Bababița avea o slăbiciune pentru indiferența față de frustrările lumii.
Am fost de față și când a-ncălecat, pentru că avea cadru, din spate s-a auzit un justificat ,,uhuuu!”, pe bicicleta pictată în culori de la roz la portocaliu, atrasă parcă de un magnet, iar eu am răsuflat ușurat. ,,Mai pupi tu iahnie de fasole, ți-a sucit diavolul mințile”, sigur, m-a durut în cot de atenționarea ei; cât timp nu se dovedea că eu nu-ntinsesem nicio unealtă mincinoasă a denigrării fetei sale am continuat lecțiile acasă la ea. Și apropo: istoricii fac referiri la tradiția descălecatului (politic) cutărui cveaz/ voievod, fără a furniza amănunte și despre un prim încălecat. Cum e cu puțință, domnule! Și apropo de iahnie: într-una dintre conferințele despre tango, Borges propune pentru final ascultarea unui tango, de fapt o milonga al cărui titlu poate stârni zâmbete și nu pasiuni: ,,Cu iahnie de cartofi”, ce zici? și din versurile căruia citez ,,Cu iahnie de cartofi/ și-un cârnat prăjit,/ cu fâșneața asta/ știu că-s pricopsit...” Nu scriu despre ceea ce observ că uit. Urbile își au soarta lor.

La o săptămână după intrarea-ntr-a șaptea, Mușat ne-a propus, în felul ei prietenos, un concurs de recitare a poeziei între noi. Adesea, la-nceputul orei de română deschidea o nelipsită carte din care lectura, cu răbdare, aproape dusă pe gânduri, o poezie. Fără a deveni o astfel de lectură o deviză, ne-a obligat, nu ne-a rugat, și pe noi, la-nceput să citim, iar citirea a devenit memorare a unei poezii copiată din aceeași carte. Faptul ăsta mi-amintește, vreau nu vreau, de bunul meu prieten, profesorul Valentin Sgarcea. La un moment dat își făcuse obișnuință ca la ora sa de română, măcar o dată pe săptămână, să le recite elevilor un poem. Era un mod cuceritor, prin eleganța discursului și rafinamentul subtil de-a da glas unui poem din opera unui poet român preferat. Le-a denumit Poemele de granit. M-am numărat printre cei recitat de el. O onoare. În două rânduri am fost invitatul lui la clasă vorbind elevilor despre poezie, despre atelierul meu, îndemnându-i, după priceperea mea, să nu-și refuze obișnuința de a citi cărți. Da, am fost și la un atelier de creațe invitat, s-a citit poezie și proză scurtă. El lucra și teatru. Acasă asta făceam: stăteam în curte și-mi încercam vocea citind în gând/ recitind, iar și iar. Era o forfotă de imagini în mintea mea, că încurcam versurile. Exersam tonuri, așa cum ne-nvățase doamna. Orice săritură de cuvânt însemna trimisul în spatele tablei cu poezia în mână. De la recitarea din bancă s-a trecut la cea în fața clasei. Revăd toate astea și pentru faptul că-mi puteam îmbunătăți o notă. Tot la-ndemnul și explicațiile ei, făceam mici exerciții de compunere folosind un vers din poezia dată și nu neapărat tema. Pentru concurs eu am avut o poezie care m-a cucerit pe loc. Mă și mir că ani de-a rândul am ținut minte începutul, dar când e vorba de marinărie... ,,Întindeți pânzele, băieți.../ Un vânt subțire se ridică,/ Albastra mare se despică,/ Pe cer alunecă nori creți...” Macedonski, Plecare. Ideea concursului a prins, am fost printre cei trei rămași din clasă și cred că duelul între clase a fost în preajma Paștelui. Și-ntr-a opta am concurat cu o poezie a lui Augustin Doinaș, dacă urc pe firul timpului.
Iată-mă, azi, George, dincolo de punctul – prețuirea poeziei – în care mă lăsase buna mea profesoară de română: mi-am scris și publicat propriile volume de poezie, ilustrate, cum ziceam și cu alt prilej, cu câte un portert în cărbune făcut de garficianul Leonte Năstase; de el mă leagă o caldă amiciție încă de pe vremea când eram cătane. În primăvară, în preajma Zilei Mondiale a Poeziei, am bătut la ușa a două licee: Ovidius, zona fostului ICIL o mai știi, și la Colegiul Mihai Eminescu. Plănuisem, împreună cu trei poeți, să avem un scurt recital de poezie, însoțiți de un actor care ar fi recitat câte un poem din cele citite de noi. La primul, directoarea m-a refuzat cu recitalul, pe motiv că Săptămâna altfel, ce invenție birocratică, a fost și că eu trebuia să știu asta, altfel nu au timp de așa ceva, la al doilea, probabil în căutarea disciplinei și a unei cerbicii de neînțeles, portăreasa nici nu a vrut să mă anunțe la cabinetul directoarei, nici atunci când i-am spus despre ce e vorba. Nici la secretariat nu mi-a dat voie să merg, pe motiv că nu e treaba secretarei să informeze directorea despre prezența mea acolo. Cu ce să-i identific pe acești oameni?

Voiam să fie un început. Nădejde trag că din această toamnă voi putea mișca ceva. Astfel, de la oralitate am trecut vara asta, cu migală, considerând că sunt destul de instruit, la scrierea unui proiect de educație umanistă prin recitare, PUTEREA POEZIEI. De ce Puterea Poeziei? Pentru că ea integrează toate conținuturile cunoașterii umane, fiind instrumentul cel mai eficient atât în sesizarea acestor conținuturi cât și în tratarea (uneori brutală) a afecțiunilor lor, asemenea unui corp viu. Ce e rău în asta? Da, nu e un proiect confortabil pentru licee. Inevitabilă întrebarea: Ce e aia, încurajarea educației umaniste prin recitarea poeziei mărețe clasice și moderne românești? E rău să-ți dorești a-i încuraja pe elevi (și chiar s-o faci) să se lase fermecați de povestea poeziei noastre prin memorare și recitare?, ambele fiind, în definitiv, o celebrare a bogatei și diversei moșteniri culturale, o sărbătoare a literaturii și a vieții poeților, nu-i așa? Sigur, îmi doresc o competiție dinamică și între licee, în anul viitor. Prin memorare și recitare elevii vor deprinde și stăpâni abilități de a vorbi liber în public (mare carență) cu acuratețe, își vor dezvolta încrederea în sine (siguranța în susținerea ideilor), vor descoperi oportunitatea de a-și exersa imaginația, dezvolta și mobiliza capacitățile creative, dezvoltarea unui vocabular nuanțat și puternic orientat spre problemă și, de loc de neglijat, înțelegerea funcției sociale a poeziei și a poetului. Cum nu putea lipsi juriul, am gândit și două categorii de juriu: prima va puncta prezența scenică, tonurile și cursivitatea recitării, modul de captare a bunăvoinței celor din sală prin memorarea poeziei, iar a doua îl are pe judecătorul de precizie. Număr de poezii: trei, între 20-25 de versuri, dintre care una obligatoriu din secolul XIX. Vom afla dacă e un proiect desuet deghizat într-o vârstă sporită de ani sau unul atât de intim polemic încât cuiva i se va rupe inima, într-o discretă eleganță, de-atâta indiferență și frison intelectual. Și, da, e nevoie de o instrucție (nu pentru împușcarea la țintă deși în 1867 apare la capitală Societatea centrală română de arme și dare la semn (tir), spre a nu fi confundată ordinea cuvintelor cu sensul propozițiilor.

Cum nu-ți mai dădusem vești, nu că te-ar interesa mai mult decât brutarul de peste drum, despre Mânuță Flașnetarul, iată o citare mergând pe mâna lui: ,,Am auzit, fără să le fi văzut, că la ferestrele primăriei și-nspre împrejurimi, continuă pânda, cu binocluri, radare, telescoape, microscoape, ba chiar și drone, doar, doar, i-or zări pe Harap Alb și fârtații lui care se tot ascund de privirile indiscrete ale naturii”. Probabil că știi: Rousseau și d'Holbach, deși erau advesarsari pe câmpul ideilor filosofice, au vorbit cu evlavie despre natură ca fiind, într-un sens nu prea metaforic, armonioasă, binevoitoare și eliberatoare. Asupra căreia dintre aceste aprecieri să se fi oprit, dacă le știu cei ce încă îi mai caută pe motiv că-și escamotează prezența în spațiul aerian al cetății Tomis? ,,La ultima audiere publică Harap Alb ar fi întrebat, cucernic, am dubii că Mânuță a fost în sală: ,,La ce mi-ar folosi mai mult spațiu dacă am destul?” Fostul meu coleg de facultate purta niște mocasini din piele de crocodil, era radios că și vara aceasta îți păstrase Moara de vânt de pe plajă, fuma trabuc cubanez în amintirea rădăcinilor sale, bunicul din partea tatei ajunsese pe-ici dintr-un sat cubanez cu o afacere cu trabucuri, dar fusese împușcat în fața Cazinoului, pe motiv că vânduse falsuri. Rămân în ținutul de unde sunt, sorbindu-i mării damful acrișor atunci când fluieră. Mircea, Marea abolește orice diferență de statut social. În câteva rânduri am băut împreună o cafea cu mult caimac, sus, în moară, totuși nu mi-a plăcut respirația lui. A respins orice incertitudine legată de viitor, chiar în versiunea sa cea mai optimistă. Reluase scrisul, dintr-un sictir justificat, la un ziar de provincie, ba avea și o colaborare lunară la o revistă de cultură pentru treizeci de fraze în cap, trimise direct din Moara de vânt, cu a cărei fotografie își deschidea mereu materialul. ,,Un moft”, a precizat el. Pe de altă parte se simțea iar filat. Apoi a continuat: ,,Un contemporan cu Harap Alb a depus mărturie: Harap Alb și-a îndeplinit menirea cu umilința și credința proprii anotimpurilor și constelațiilor și planetelor, s-a văzut că în cazul Lunii aceasta nu a fost dușmănoasă. Convingerea ,,colectivă” o ține gaia-mațu că tonusul și voința lui Harap Alb nu au ce căuta aici. Deci, renunțați la pronosticurile alarmiste cum că apariția lui pe cerul tomitan ar avea rolul prevestitor al răzbunării divine a lumii basmelor și că Tomisul va fi distrus. Vorba cuiva, a adăugat același: A numi vinovați însemnă a reduce inexplicabilul la un proces inteligibil. Multă vreme civilizațiile antice (asta a omorât orice rumoare), au căutat să împace divinitatea mâniată prin sacrificii omenești”. Mai zi ceva!
Acum, defularea ,,divinității” politico-administrative-și-de-supraveghere se răsfrânge asupra unui grup neintegrat în comunitate, suspectat că ar provoca o comoție în rândul magistraților. Motivul? N-ar fi destui agenți sanitari care să ia probe din aerul cerului pentru a-i determina calitatea și să arunce cu sare pe prezumtivele trasee ale acestuia. Cineva lansase zvonul apariției ,,oului de vasilisc”. La sumo știi de luptătorii aruncă sare jur împrejurul lor? Pentru purificarea aerului. De aceea, lordul-primar și șerifii încetățeniți aici s-ar afla, dar nu bag mâna în foc, că nici n-ar merita să sufăr o traumă emoțională profocată de ,,jertfirea” lor, mai mereu în aer, punând în ecuații care n-au fost rezolvate niciodată, intolerabil doctrina creștină a lui ,,dacă ți s-a-nfundat o nară, desfund-o pe cealaltă”. Și tot de la Mânuță Flașnetarul: încă se mai cauă dovezi, alarmante, inclusiv prin noile săpături la fundația vechii cețăți, ale slăbiciunii lui Harap Alb, adiționate într-un alt volum, unele dintre ele sunt menționate la avizierul Judecătoriei Teritoriale de Apoi, dar și că ar fi apărut o nouă acuzație: Harap Alb va fi citat în cauza crizei alimentare”. De trimis ar fi trimis să-l reprezinte, proaspăt îmbăiat în Termele romane, le mai știi, cele dinspre Poarta 1, împodobite cu mozaicuri încrustate cu pietre prețioase, statui cu nimfe și nereide și puzderie de statui ale Afroditei, cu piele răcoroasă de marmură transpirând încet printre aburi, un avocat de la Biroul săracilor. Adevărate mașini de antrenament păzite de șarpele Glykon, aceste terme romane. Adevărul e că Harap Alb a plecat și s-a încredințat providenței până-a ajuns la mare, a-ncheiat Mânuță. Ceea ce părea simplu s-a dovedit a fi complicat, mai ales, asta da noutate, se bănuiește că ar exista manuscrise ale lui Harap Alb, plus un fel testament, nu știu dacă de felul epistolei testamentare scrisă de pe patul de moarte de Kafka prietenului său Max Brod, în care-i cerea să ardă, de oriunde era posibil să fi ajuns, manuscrise, scrisori, ciorne, fără ca nimic să fie citit. Milan Kundera a definit scrisoarea ca fiind un ,,testament trădat”. Sigur, rugămintea a fost în van, luând toate dilemele pe umerii săi. Te țin la curent dacă apar, că în presă nici vorbă să răsufle un ecou din anchetă, date în legătură cu acest proces, mai ales că a produs un impact fără precedent în lumea barourilor din aria latină, încât volumele dosarului ar fi transportate de la o instanță la alta cu mașini blindate. În fine, intuiția populară va dibui adevărul, mai devreme sau mai târziu, dacă într-adevăr Harap Alb, în decursul veacurilor, nu s-a mărginit doar la a manipula timpul și spațiul, ca parte a stocului genetic românesc.

Epilog. Ce sigiliu poate depăși epicul acestei scrisorii cu o gândire articulată dacă nu heraldica Cinderella? Don't know what you got: I can't tell ya baby what went wrong/ I can't make you feel what you feel/ So long ago, it I'll let it show/ I can't give you back what's been hurt/ Heartaches come and go and all that's/ Left are the words I can't let go/ If we take some time to think it over baby/ Take some time let me know/ If you really want to go… Trupuri sonore luminând insuportabila ambiție de a pune stăpânire pe bătăile inimi, pe îndoielile infinite acceptate, în pași de balet, definitiv... Dar poți interoga pe altcineva în afară de tine însuți, prin sunet?