Cum mi l-au ucis pe Moș Crăciun!(608)

     Întotdeauna când evenimentele vieții mă mai gârbovesc, alerg, ca la un refugiu sfânt, la amintirile copilăriei. Se întâmplă asta fără măcar s-o cer. Este un reflex, probabil, de a ne refugia în acea zonă a vieții, în care am fost fericiți, protejați, iubiți și, pentru o vreme, am fost “buricul Pământului”. Desigur, dacă ai avut șansa să ai o astfel de “zonă magică” în viața ta.

      N-aș fi crezut că amintirile copilăriei pot genera atât de mult balsam revigorant pentru sufletul meu.

     Îmi amintesc vârstă mea de 6 ani. Atât de bine mi-o amintesc, încât, uneori, noaptea în vis, vorbesc cu prietenii mei de atunci și pare că n-am mai crescut niciunul. Era așa: tata fusese detașat, pentru un an, de la Oradea (locul nașterii mele, orașul sufletului meu), la Beiuș. Mergeam și eu cu mama, destul de des, și locuiam acolo împreună cu tata. Am schimbat vreo 3 case și mi le amintesc perfect pe toate, cu camere, mobile, curți și acareturi. Și, mai ales, cu copiii care-mi erau prieteni.

     A fost un an superb! Acolo, la Beiuș, îmi amintesc că toate curțile erau pline de flori. Seara, când liniștea stăpânea orașul iar stelele și luna, doar ele luminau străzile, simțeam mirosul atât de dumnezeiesc al reginei nopții și al caprifoiului. Oh, Doamne, cât îmi e de dor de acele nopți care împrăștiau atâta pace, liniște și dumnezeire. Acum nu mai găsesc acele nopți nicăieri. Florile parcă și-au pierdut mireasma sau au pierit în neant.

     Ziua, străbăteam o pajiște verde, cu iarba și multe, multe păpădii, în drumul meu spre grădiniță. La întoarcere, adunam un buchețel de păpădii pe care i le dăruiam mamei, iar palmele mele lipicioase și amare de la seva albicioasă a tijelor păpădiilor, erau, în sufletul meu, dovada sacrificiului făcut pentru a-i oferi mamei mele o bucurie imensă. Iar ea se bucura atât de mult încât eu mă puteam bucura de bucuria ei. Și azi iubesc păpădiile mai mult decât orice altă floare, pentru că ele sunt frumoase și gingașe și, mai ales, pentru că ele mi-o amintesc pe MAMA.

     Tot în acel an, l-am pierdut pe Moș Crăciun! Venise iarna, curtea ninsă era albă și curată iar noi, copiii, eram nerăbdători să vina Moș Crăciun. Îmi pregătisem poezia și rochița cea nouă, și eram emoționată dar și nerăbdătoare. Seara, în mod neobișnuit, părinții mei m-au trimis la joacă deși se cam întunecase și alți copii nu erau în curte. După puțin timp, m-au chemat la masă. Mama așezase farfuriile “bune” și m-a trimis în cameră să-mi iau hăinuțele de casă. Când am intrat în dormitor, am înlemnit. Bradul de Crăciun strălucea plin de podoabe și luminițe, chiar în fața mea, iar la poalele lui, erau aliniate cutii cu cadouri.

     Am alergat într-un suflet la mama și i-am spus: “A venit Moșu’ iar eu nu am fost acasă! De ce nu m-ai chemat?” Mama, jucând perfect nedumerirea, mi-a răspuns: “Nu am auzit nimic. Nu știam că a venit! Eram ocupată cu pregătirea cinei!”. “Și acum, ce facem? M-am pregătit atât de mult să-l întâmpin!”, am spus eu, cu multă tristețe. “E simplu, te îmbraci cu rochița și, în fața bradului, reciți poezia! El te vede, aleargă prin văzduh către alți copii, dar îi vede pe toți, oricând!”, m-a liniștit MAMA.

     Am recitat extrem de emoționată și am sărit la cadouri, să le desfac și să mă bucur de ele, de toate. “Uite, ăsta e ceasul deșteptător despre care îți tot spuneam că are Adi și vreau și eu, iar tu nu pricepeai deloc despre ce vorbesc!”, i-am spus mamei, care s-a minunat extrem de autentic de ceasul meu de plastic, cu limbi mișcătoare, pe care mi-l adusese Moșu’ pentru că fusesem cuminte și l-am meritat. Apoi, am desfăcut jocurile cu pioni: ”20 pitici voinici în lupta cu 2 arici”, și “Piticot”. Ne-am întins pe covor, și eu și mama, și ne-am jucat ore întregi, mâncând bomboane din pom și ciocolată din belșug, și portocale! Eram atât de fericită. Mama era și ea un copil mare care se bucura împreună cu mine că venise Moș Crăciun, iar tata se bucura de bucuria noastră.

     A doua zi, am ieșit la joacă și le-am povestit copiilor ce surprize mi-a făcut Moș Crăciun. Un copil mai mare mi-a stricat bucuria, mărturisindu-mi, batjocoritor, că Moșu' nu există, că e o poveste inventată de unii părinți pentru a-și minți copiii, când le pun cadourile sub pom. Nu l-am crezut și am alergat într-un suflet la mama, care m-a liniștit, spunându-mi că acel copil este rău iar Mosu’ nu i-a adus daruri prea multe pentru că nu a meritat. Am crezut-o dar, în ziua următoare, alți copii mi-au spulberat visul, iar mama, “sub presiunea străzii”, a fost nevoită să recunoască: Moș Crăciun nu există!!!!

     Am plâns o săptămână și l-am jelit pe Moșu' și l-am urât toată viața mea pe acel copil care l-a ucis pe Moș Crăciun atât de devreme pentru mine. Cred că mai plâng și acum, în adâncul sufletului meu, acolo unde încă mai sunt copil.
Mama mi-a promis atunci că toată viața ei, la mine va veni Moș Crăciun! Și s-a ținut de cuvânt până acum 7 ani, când mama mea și Moș Crăciun au murit împreună! Dar Moș Crăciun a murit prima dată când eu aveam doar 6 ani. Mi l-au ucis prea devreme, iar asta a fost cea mai mare tragedie a copilăriei mele!

Începusem să… cresc! Și nu voiam!