CAPITOLUL III
Curând se rătăci. Soarele începea să apună și în pădure se întunecă. Stejarii înalți și groși fremătau duios,parcă discutând între ei soarta căpitanului nostru. Neavând nici o ieșire căpitanul încercă să ia drumul înapoi. În definitiv mergeau în aceeași direcție, doar în Pasul Haiducului li se despărțeau drumurile.
Dintr-odată răsăriră lângă el trei călăreți îmbrăcați în haine albe, ușoare, cu arcuri în mâini și tolbe pline cu săgeți pe spate. La șeile cailor atârnau spade drepte, scurte, din oțel strălucitor, bine ascuțite. La brâu erau legați cu cingători din piele.
-Hei căpitane! Cu ce să-ți fiu de folos?Văd că ai rămas pe loc.Vine înserarea și nu e tocmai potrivit să rămâi în Vatra Haitei!
-Ce vatră? Ce haită? Ce tot zici acolo…bâgui căpitanul zăpăcit. Ori ești vreo nălucă a pădurii? Începea să creadă că e ceva necurat la mijloc.
-Ha ha! râseră fetele, pentru că fete erau călăreții noștri.
-Nălucă? Ha, ha! Căpitanii nu cred în lucruri de felul ăsta, râse fata.
-Nu cred până nu văd, zise căpitanul întorcându-și calul și pregătindu-se să plece. Bombăni înciudat: de unde tot apare fata asta? parcă se ține după mine. Și-ți vorbește de sus ca la un slujitor. Auzi, năluci?! Da ce nu puteau fi năluci? Putea fi orice. Da ce, ea avea dreptul să-i vorbească de sus? Ha! Auzi, el, căpitanul Mircea, făcut să roșească de o fată!
-Căpitane! Hai cu noi, îl îndeamnă fata încă odată. Se lasă înserarea.
Ar fi vrut să-i răspundă mai tăios, dar era în încurcătură şi avea nevoie de fata asta mlădie care sta dreaptă în faţa lui, privindu-l în ochi.
-Dacă te codeşti să vii cu noi, urmează firul apei. Te scoate la Cotitura Tătarului, iar de acolo ai de urcat lin. Scurtezi bine drumul şi ieşi înaintea soliei maghiare.
-I-aţi văzut şi voi? întrebă căpitanul mirat.
-Îi urmărim de când au trecut din Ţara Loviştei. Vin din Cetatea Severinului.
-Îți mulțumesc a doua oară pentru ajutor! Îți rămân îndatorat. Dădu pinteni calului și se afundă în desișul pădurii.
-Intră căpitane! Te așteptam peste trei zile.
-Măria Ta, vești grabnice m-au silit să scurtez popasurile. Asta e cartea de la Împăratul Bizanțului. Îți cere să trimiți aur și soldați la vremea cuvenită.
-Eu îi propun să reluăm negoțul dintre noi și el îmi cere arme. Ce i-ai răspuns?
-Că suntem în pace cu toți vecinii și nu vrem să stârnim pe cineva trimițând ajutor armat cuiva care are gânduri de război.
-Ehe, el se vrea învingător în luptele cu tătarii. Împreună cu vlaho-bulgarii și sârbii vor să-l stârnească pe Nogai. Să nu ne amestecăm. Avem treburile noastre cu Ungaria.
-Păi asta era graba Măria Ta! Pune la cale planuri care aduc primejdie.
-Spune căpitane!
-Pe drumul de întoarcere, și căpitanul începu a povesti pe-ndelete aventura sa, fără a adăuga vreun cuvânt despre întâlnirea cu fata misterioasă.
-Interesant! De la Alba am vești nu tocmai plăcute. Și nu numai. De peste tot apar vești despre unele comploturi împotriva regelui Ladislu al Ungariei. Pare că tot regatul e într-o continuă fierbere ca un roi de albine întărâtat de căldură.
-Măria Ta, vești de la Alba Iulia, intră unul din armași.
-Ce e? Să intre omul nostru!
În odaie păși un negustor trupeș, cu față roșie și albit de praful drumului.
-Măria Ta, regele Ladislau a fost asasinat!!!
Vestea căzu ca un trăznet. În odaie se făcu liniște. Tăcea toata lumea, neîndraznind să-și spună părerea. Lucrurile luau o întorsătură neașteptată.Voievodul își reveni primul din uimire:
-Povestește rogu-te pe-ndelete!
-A fost ucis de cumani, Măria Ta. Complotul a fost urzit de nobilii maghiari în frunte cu Andrei Arpadul. Nici voievodul Roland Borşa nu e străin. Se ştie gândul lui tainic despre autonomia și independenţa Transilvaniei.
-Mircea, acum înțeleg rostul soliei întâlnite de tine. Andrei vrea să strângă lațul în jurul Țării Făgărașului. Și totuși mai avem timp.