Capitolul ll
În partea de vest a cetății, la poarta cea nouă a Turnului Roșu, Mircea, căpitan în armata făgărășeană, înșeua calul de zor, cu gândul la frumoasa fată care îi oblojise rana la umăr în Pădurea Vlăsiei. Apăruse de nicăieri cu cofa de apă în mână; la vederea ei calul se sperie, necheză și se ridică în două picioare, aruncându-l pe căpitan din șa. Împreună au ajuns la cabana ei din pădure, unde fu îngrijit cum trebuie. N-a vrut să-i spună cine este, însă după vorbă și purtare se vedea că e obișnuită să poruncească.
- Iartă-mă cavalere! Din cauza mea ai căzut!
- Și ce căzătură! Calul s-a speriat de apariția bruscă a Domniei Tale, iar eu m-am pierdut în ochii voștri, râse căpitanul.
Fata râse șăgalnic, strângând ușor mâna pe rana tânărului, care se schimonosi puțin. Îi zâmbi și îl întrebă:
- Ce cauți prin pădurea asta întunecată?
- Nu știu! Am urmat cursul apei și furat de frumusețea locurilor m-am rătăcit. Mi-e voia să ajung la granița cu Țara Făgărașului. Sunt căpitan plin în garda voievodului și mă cheamă Mircea.
Ochii fetei sclipiră într-un fel anume și continuă:
- Și ce cauți pe pământurile noastre? zise fata ridicând puțin tonul vocii.
- Parcă m-au prins gărzile voievodului Bărbat, așa mă interoghezi.
- Păi poți să știi? râse fata, gărzile sunt felurite.
- Dar nu mi-ai spus cum te cheamă, insistă căpitanul să afle.
- Asta ai să o afli la momentul potrivit. Deocamdată femeia mea îți va aduce ceaiuri să-ți calmeze durerea. Ți-e foame?
- Cam da! Merindele sunt pe sfârșite.Dar cum de ai și slujnică?Ești de neam mare? Pari obișnuită să poruncești și știi a vorbi bărbaților.
- Am învățat de la tatăl meu,râse fata dispărând pe ușa odăii și lăsându-l pe căpitan nedumerit.
A doua zi plecă cu gândul la frumoasa valahă. Venea de la Constantinopole cu vești pentru Radu Negru Vodă. Cuprins de frumusețea locurilor, lăsă calul la pas și se lăsă în voia gândurilor. Dealul împădurit cobora calm lăsând în urmă munții. Îl însoțeau apele Ialomiței leneșe, cotind după fiecare mal. Din pădurea deasă ieșeau căprioare să se adape la marginea râului cu ochii ațintiți pe cal și călăreț. Frunzele arămii împodobeau drumul călătorilor. Anul ăsta toamna fusese blândă, și acum, la sfârșit de octombrie, abia se simțea frigul. Doar în munți zăpada lua în stăpânire, treptat, locurile.
Trezit la realitate de larma glasurilor, Mircea trase de hățuri și intră în păduricea ce străjuia drumul, ascunzându-se în spatele unui pâlc de copaci. O ceată de călăreți în armuri strălucitoare împărțea drumul în stânga și-n dreapta, vorbind fără teamă și râzând. Purtau însemnele regelui Ungariei. Nu avea de unde să știe căpitanul Mircea că veneau de la Banul Severinului cu carte și mergeau la teutonii așezați în Țara Bârsei.
Trebuie să spunem cititorilor că regele maghiar Andrei al ll lea, în încercarea de a-și proteja regatul, i-a așezat pe Cavalerii Teutoni în Țara Bârsei în anul 1211. Țara Bârsei se identifică în cea mai mare parte cu județul Brașov de astăzi. Cavalerii răspundeau doar în faţa regelui în ce privește Țara Bârsei, voievodul transilvan neavând nicio putere asupra lor. Și cum se învecina cu Țara Făgărașului, iar teutonii plăteau taxe să-și treacă marfa peste munți prin Făgăraș, iată și motivul pentru care solia mergea la Hălmeag, cetatea Marelui Maestru.
- Cavalere, încă două zile de mers și ajungem la Marele Maestru Siegfrid. Terminăm rapid solia și mergem la Roma. Papa are să ne răsplătească din plin; plus Andrei Arpadul.
- Da, răspunse cel care părea conducătorul grupului. Dar știi cum se cheamă treaba asta care o facem noi, nobile Ugrinus?
- Cum, cavalere? întrebă acesta mirat.
- Nici eu nu știu, dar știu că nu e bine, răspunse acesta înciudat. Se tot frământa neștiind cum să-și exprime temerile.
Ugrinus își struni puternic calul lăsând să-i scape o înjurătură printre dinți. Îi spusese de la început lui Andrei că nu are încredere în cavalerul ioanit Martinus. Mercenar de seamă și căpitan de oști în armata lui Ladislau Cumanul, Martinus fusese atras în planurile lui Andrei împotriva voievodului făgărășean Radu Negru. Ce nu vedea cavalerul era că de fapt mergea împotriva lui Ladislau, planul secret al lui Andrei fiind detronarea acestuia. Și exact de aici veneau temerile și nemulțumirea lui, fără sa realizeze conştient asta.
- Ce nu e bine? întrebă Ugrinus
- E ca și cum în lupta cu ursul ți-ai omorî întâi câinele de pază și apoi ai pleca să omori ursul.
- Ehe, știu ce zici! Dar nu uita că succesele împotriva Hoardei Tătare s-au datorat vitejiei soldaților nostri, nu priceperii câinelui făgărășean.
- O fi cum zici tu, dar tot am inima grea. E ca și cum am lupta cu ai noștri, zise cavalerul împungând calul cu călcâiele să meargă mai repede, în faţa tuturor.
- Să nu uităm cavalere, cine e viitorul rege! strigă după el magistrul, fără să-și ascundă mânia.
Mircea îi urmări o vreme cu privirea și hotărî să se țină după urmele lor, vrând să afle scopul unei astfel de adunări cavalerești, cu doi dintre cei mai de seamă generali ai Coroanei Maghiare, în regiunea asta liniștită a Valahiei. Era pace în ținuturile valahilor de la nord de Dunăre, Bărbat, urmașul lui Litovoi, fiind acceptat de toată lumea: Nogai al tătarilor, Ladislau Cumanul și Radu Negru Vodă.
La primul popas Mircea reuși să se apropie de focurile cavalerilor și să afle rostul lor pe acele meleaguri.Înțelegând gravitatea situației, lăsă în urmă drumul și se afundă pe potecile pădurii, încercând să iasă în faţa soliei și să ajungă cât mai curând în Cetatea Făgărașului.