O CLIPĂ INFINITĂ DINTR-UN ETERN DE FUM
Când soarele se-aprinde, luminile se sting,
când mezii sunt ca frații, extremele se-ating.
Curg apele la vale, cad ploile din nori,
toți norii vin din ape, nectaru-i făt din flori.
Stau stâncile pe gânduri când pietre cad din cer,
la poarta libertății, e-un soare temnicer.
În facerea de toate, un drept și-un fals cuvânt,
prin mijlocirea clipei, fac cer pentru pământ.
La masa cu de toate, sunt minți la patru ace
ce țes în mii de ițe războaie pentru pace.
În orice bucurie-i tristețe-înfloritoare
și-n orice fruct din lume, e-înmormântată-o floare.
Uitarea e-o ruină cu gând de primenire,
și-n marmora uitării, trăiește-o amintire.
În orice amintire-i o viață ce-a trecut,
în viitor trăiește trecutul ce-a-început.
Adesea, într-o clipă-i un infinit pierdut
și-n astăzi tot prezentul e-un viitor trecut.
La poarta pentru timpuri, e-un for separator
ce schimbă-un timp ce trece cu unul viitor.
Iar visul despre visuri e-adesea cenușiu,
precum culoarea minții în creierul pustiu.
O clipă infinită, bogată-n potriviri,
decide dreptul sorții la ochi și la priviri.
Dar niciodată clipa n-a fost îndeajuns,
deși e infinită, -i mereu de nepătruns.
O simți ca pe-o clipire, ca pe un clic pierdut,
ce vine din trecutul ce trece-n alt trecut.
Trecutul n-are vârstă, e doar netrecător,
și-și trece neuitarea la timpul viitor.
Deși ce-i mort ajunge, cu timpul, în uitare,
esența unei clipe-i etern netrecătoare.
Și chiar de clipa trece, cum trece orice zbor,
ea-și strânge în durată trecutul următor.
Și lasă moștenire, pentru oricând, oricum,
o clipă infinită, dintr-un etern de fum.
Gheorghe Văduva
(selecția textelor: Pompiliu COMȘA)
NOTA REDACȚIEI TIMPUL
Așteptăm de la iubiții noștri cititori creații poprii, cel mai valoroase urmând să le publicăm în ordinea sosirii la noi.
Vă așteptăm cu interes.