INSULA ȘERPILOR (XXVII)(364)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul aflat în lucru)

Când femeia, ignorând gazda, veni direct la mine, recomandându-se, importanța și solemnitatea momentului au pus în funcțiune fonograful memoriei: cel căruia-i dădusem (Victor Roncea) spre publicare, în cotidianul Ziua, informația în legătură cu evenimentul cultural ce urma să aibă loc la Senat, mă atenționase în legătură cu o posibilă și neanunțată prezență presărată cu steagul care fâlfâia, bine mersi, sub cerul ca un drum de țară cu un singur semn de circulație pentru mașini ruginite taman pe Insula Șerpilor. Deci, nu trebuia să fiu privit microscopic, cum o cer, de exemplu, unele picturi ale lui Jan van Eyck, pentru identificarea unor detalii. E adevărat, nu purtam sacou și nici o lampă fermecată, cum nici pantofi prin ale căror tălpi aș fi simțit capul sau pajura unei ruble rusești, și cu toate astea am fost luat drept autorul cărții. Mi-a confirmat că știa cine sunt, vorbea bine românește și că, desigur, voia să-l cunoască și pe autor. Cartea deschisese, dacă fusese vreodată închisă, discuția specialiștilor în istoria primei jumătăți a secolului trecut, dar și pe ici-colo, în mediul politic, și aproape de loc în mass-media (doar cotidianul amintit a publicat numeroase materiale însoțite de harta insulei), asupra unui subiect deloc convenabil, dar ce subiect îi e convenabil politicului când este vorba de o guvernare arbitrară?, amintind cum supremația dreptului internațional a fost confundată cu paragraful unui contract semnat cu penița unui rapt teritorial. Istoria arbitrariului făcuse uz de toate armele sale. Îmbrăcată sobru într-un costum bleumarin cu un guler alb, înalt, mătăsos și amidonat, precum purta Baudelaire, care alimenta gândul unei sobre eleganțe. Uimirea și entuziasmul meu contrasta cu un fel de stânjeneală a unora dintre invitați. Ceea ce știam, nu doar pentru că fusesem unul dintre lectorii voluminosului studiu, era faptul că profesorului Dominuț Pădurean nu-i plăceau escapadele teoretice și gratificațiile simbolice când era vorba de cercetarea asupra unui subiect de o asemenea importanță. Dar ce nu este important pentru istorie! Se spune că în istorie nu există raționalitate, ci doar inventivitate. Pentru dominație și prestigiu, pentru condiționări și nicidecum pentru certitudini. Istoricul, însă, analizând avatarurile așa cum au fost ele, spune adevărurile, discursul său politic neavând nimic relativ.

Cotidianul România liberă îmi publicase o cronică de întâmpinare mulțumită unui prieten de-al meu care lucra acolo. Dar antrenarea mea în acel proiect a presupus, ceea ce nu ți-am spus niciodată, susținerea financiară necondiționată pentru tipărirea a două ediții a câte 500 de exemplare fiecare, prin sindicatul petroliștilor de la Petromar și ceea ce a atras el prin două parteneriate. Am fost un fel de agent literar, profesie care nu există pe-aici, ocupându-mă de tot ce a stat în puterea mea s-o public și s-o promovez în medii ce s-au dovedit a fi interesate. Unul mic, mic, nu de talia Johannei Rakoff, cea care i-a fost timp de un an de zile agent literar naratorului la persoana întâi, asta o mai practic și eu din când în când, din De veghe în lanul de secară. Ei, nu am timp acum să-ți povestesc de-a firu-n păr. Nici măcar Academia Militară nu-i organizase o lansare, deși era profesor de istorie acolo. Dacă ar mai fi fost și militar?, cine știe, îl puneau pe liber. Și așa, după cum îmi spuse, în timp ce pregăteam împreună prima lansare, fusese vizitat la birou de către un anume nume din serviciile de informații interne orășenești. I s-a atras atenția c-ar fi bine să-și mai domolească elanul ieșirilor publice. Adică, grijă mare la ce vorbești, despre cine și pe unde, la,la,la. După zece ani de muncă. Ce murdărie! Asemănătoare aceleia din tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucraineană din vara lui 2003 semnat la Cernăuți (dacă ești curios și vrei să te enervezi, citește-l și pe cel din 1997) din care lipsește numele Insulei Șerpilor chiar și atunci când e vorba despre delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. Dacă-mi dau osteneala, gogorița cu geamandura ancorată de ruși la nord de portul Sulina este nu doar antologică, cam mult pentru capacitățile unei linii imaginare care să mute insula doar ca să aparțină rușilor, ci și demnă de diagnostice medicale panoramice. Despre procesul România versus Ucraina, la Curtea Internațională de Justiție de la Haga se discuta prin culise. De parcă asta conta. Sigur, profesorul nu s-a speriat, sau cel puțin așa mi-a dat de-nțeles, deși, la un moment dat cred că s-a intervenit definitv asupra sa, cu presiuni politice, securistice sau mai știi, psihologice sau de la muncă. Trec de interpretări dar acel dialog mă face azi să revin asupra unei atenționări a unui prieten al meu care, citind în manuscris paginile acestui roman epistolar, n-a ezitat să mă atenționeze s-o las mai încet cu ironia colorată, cu asocieri de tot hazul când scriu despre funebrele guverne, care sforăie de sparg, despre grangurii acestora, despre reaua voință, ca să nu fie nevoit, într-o bună zi, să-mi arunce mâncarea cu praștia. I-am replicat că le poate pupa mult și bine inelul, într-o manieră providențială și că-mi va putea scrie o scrisoare, viteza distribuției ei nemaidepinzând de ceva de felul celor scrise de Václav Havel soției sale în 1982 din închisoarea de la Plzen-Bory: ,,...pe plic, deasupra numelui instituției scrie-mi numele și anul nașterii. Deasupra formulei de salut scrie relația pe care o am cu tine, data mea de naștere, numărul secțiunii și adresa instituției...” Măcar el nu m-a luat prin învăluire, cu o voce sinceră, cum i s-a întâmplat profesorului. Punct. Cine avea să se joace de-a bâza cu noi (nu cu noi doi, căci noi vorbeam limba mării și mâncasem și la popotă, iar curând aveam să mâncăm și la cantina senatului), cu noi ca națiune, aveam să aflăm peste ceva timp.

Bravura și tertipul în rendez-vous. Bravura, însemnând comportamentul de dictat asumat ca icoană a ,,datoriei” și minciunii, imediat după negustoreasca întâlnire a celor trei la finalul ultimului război mondial, de-am rămas noi în umbra marelui URSS, ca să-l citez aici pe Nicu Covaci al cărui răspuns, la întrebarea Care-i este cel mai de suflet cântec, să nu uităm că Pheonix nu a umplut discurile cu songuri dintre care doar unul să fie cantabil și restul de umplutură, a răspuns, ca și cum ar fi sângerat pretutindeni pe unde l-au purtat pașii, singurătățile și inspirația: În Umbra Marelui URSS; sigur, nici eu, nici profesorul, nu scânteiam în visare; o speranță, totuși din umbră, nutream. Tertipul, ca să nu-i spun pe numele său încetineală pierdută în uitare, aparținea lipsiților de orice fel de prestigiu din conducerea republicii care s-au introdus în realitate, și continuă să o facă, ca figuri giugiuc ale ficțiunii, Ca niște pețitori, nu ai vredniciei, ci ai abuzului, fraudei, minciunii. Bine că e republica noastră și nu a lui Platon. Punct.
Nu ți-am scris în mare grabă, știind că ești plecat la Vișeu. Interesul tău, după atâția ani, m-a făcut să caut într-un raft unde nu mai umblu, astfel că odată cu scrisoarea vei primi și niște eseuri despre carte. Am și fotografia în față din Cișmigiu când am băut o bere împreună cu profesorul, și o alta când îți dădea atograf. Din sala unde s-a făcut lansarea nu am. După cum știi, aveam o colaborare la o revistă de cultură care apărea pe-aici, unde țineam rubrica Atelier literar. Într-un număr pregătit de tipar, citesc un fragment din ceea ce avea să fie o cercetare științifică de amploare, folosind toate instrumentele, numită lapidar, Insula Șerpilor. Restul a venit de la sine. Am citit manuscrisul și, dintr-un instinct, zi-i cădere pe o frecvență de rezonanță, am stabilit împreună cu directorul revistei o-ntâlnire cu profesorul. A fost la fix. Treabă grea, atunci, ca și azi, mecenatul. Un mecena cu ieșire la mare sau cu ieșire din mare.
Chiar dacă aș vrea, după atâta timp n-aș putea reda întregul spirit al acelei întâlniri, dar pot spune că lansarea a fost făcută cu sprijinul bibliotecii Senatului, printre cei care au elogiat apariția cărții fiind și profesorul Gheorghe Buzatu, vicepreședinte al Senatului. Când ai autoritatea la tine, totul iese țâță de mâță, fără coțcării... Că de pușlamale aduse de curentul evenimentelor prin tot felul de administrații care dau pe-afară de deșteptăciune, sunt sătul. Toți vorbitorii aveau încredere că dreptatea e de partea noastră. O încredere ca o cetate ascunsă. Ceea ce a fost clar de la început, a fost faptul că autorul încerca, în cazul în care am fi recuperat pe calea justiției internaționale insula, să-i facă pe oameni să gândească, să-și folosească limbajul cu mare precizie și să distingă cunoașterea de non-cunoaștere, și nu să propună, cum s-a vânturat pe ici-colo, în rezumat, o reorganizare teritorială, Insula Șerpilor servind drept unitate de măsură. Republica noastră ar fi devenit o variantă insulară ,,De parcă Domnul ar fi luat/Râia s-o dea la scărpinat,/ Ori șarlatanul s-ar înjunghia/ Cu îndoieli spre-a arăta/ Cu ce puțină suferință/ Vindeci o rană în Credință...” Să-i dăm pe astfel de oameni pe mâna fierarilor? Că doar n-o să-i trimitem la Galeria Macadam din Paris unde o româncă-și expune, într-o plimbare politico-metaforică, personala foto Remember European.

Cum spuneam, vara aceea a avut multe deschideri; Senatului i-a urmat, în după- amiaza aceleiași zile, onorarea invitației scriitorului Alexandru Mironov, la sediul UNESCO de la noi, unde era secretar general al Comisiei Naționale a României. Am fost și la Tulcea. Plecaserăm când ziua abia se-nflăcăra, cu un Mercedes care încă nu-și dădu sufletul. Profesorul era cam lenevos la vorbă, așa că hotărâsem să vorbesc pentru a-l ține treaz până la un moment dat când am văzut cum mașina scapă spre dreapta, ieșind din șosea. O fracțiune de secundă ațipise. Ce baftă am avut, spre slava marilor imperii, că nu a fost un șanț sau copac sau că nu ne-am dus de-a dura, în pustii, pe câmpul gol. Ce contrast, între sala primăriei din Tulcea și cea din Sulina, cu podeaua de lemn desfundată; am făcut drumul cu un pasager, o parte dintre invitații de la Tulcea mergând cu noi într-o plimbare, ei vizitând ce era de văzut la Sulina, noi cu treaba noastră; a fost însă și un prilej pentru un borș bun și chiftele din pește. La toate întâlnirile s-a vorbit pe șleau și cu toată seriozitatea de către doctori în istorie dintre cei mai importanți la vremea aceea. În definitiv, nimeni nu amenința pe nimeni cu nimic, nici măcar cu istoria. Cât o privește pe cea a Insulei Șerpilor, ea avea să devină prilej de bârfă; marele, inegalabilul, îngâmfatul căruia nu i-aș da nici o rașchetă pe mână, barem un pistol de vopsit sau un imbus să regleze o fereastră, mă refer la Aurescu Bogdan; el a făcut din bârfă, cu abnegație bine rumegată, în stilul lui Cațavencu ,,Da, voi progresul și nimic alta decât progresul...”, un eșec. Cică a fost agentul (numai de agenți am avut parte în acea perioadă!) țării pentru Curtea Internațională de Justiție de la Haga și coordonatorul unei echipe despre care nu a scos un cuvânt că ar fi costat statul român un porcoi de bani, în ,,răsunătorul” proces româno-ucrainean. Așa e când vrei prin mariaj politic să-ți depășești condiția de locatar la pensiunea cu mușcate pe pervaz, unde venise cu o mașină de scris împrumutată, frisonat de mirajul capitalei, precum un Lache și Mache sau Mița Baston. Până la urmă, ce mai tura-vura, ce mare scofală să mixezi pe experiențele de viață ale unei insule, că doar nu manipularea, din perspectivă geopolitică, putea anula o posibilă situare pe coordonatele puterii militare naționale. Neavând nicio oscilație între realitate și ficțiune, cartea nu avea nimic autobiografic în ea, mai ales că, deși și-a dorit, ca și mine, nu a reușit să pună piciorul pe insulă, sigur ar fi fost o dorință îmbufnată să vadă cu ochii săi dacă ucrainenii înființaseră o maternitate, probabil pentru văduve, o grădiniță și alte alea sociale, o bancă că așa s-au tot lăudat public pe tot parcursul procesului cu noi, adică vreo cinci ani. Să se mai laude și acum.

Azi cine să mai facă socoteli? dacă nu are slăbiciunea pentru cifre, ceva de felul celei amintite de Henri Matisse după o operație: ,,Operația mi-a provocat un șoc curios. Înainte eram foarte slab la socoteli... Acum am aproape o slăbiciune pentru cifre... Toată ziua mi se perindă prin cap... Probabil că operația a avut o acțiune asupra bosei mele matematice... Efectul șocurilor...” Mi-au scăpat: sunt fraze dintr-o amintire a celebrului fotograf și prieten apropiat al lui Picasso, brașoveanul Brassaï.

Revin la momentul unu: întâlnirea cu secretarul unu al ambasadei Ucrainei în țărișoara noastră, cred că Luskalova o chema, nu-i mai caut acum cartea de vizită. A fost singura care a sesizat că dintre toate personajele feminine prezente acolo, cel mai important era Insula Șerpilor, ea continuând să emită semnale îngăduite de statutul ei și nu de vinul Chateauneuf băut la bufet. Era cartea una feministă și, fiind astfel, putea fi citită de un mare număr de cititori? Eu dacă-mi deschiz azi baierele minții o fac nu că aș fi mâhnit deși, Măi ,,,frate” Aurescule, sunt mult mâhnit,/ Dar nu am puteri s-o pot spune,/ Căci nevoie ar fi aci de cuvinte mari și tunătoare, ci pentru că, din toată istoria de două parale de acum nouăspresezece ani, când acesta se fandosea că am câștigat nu știu ce perimetre cu nu știu ce mari rezerve de hidrocarburi care s-a dovedit, imediat, după proces, că fuseseră vândute, de către un așa zis ministru al industriilor pe niște sume de bani a căror urmă s-a pierdut, am rămas cu promisiunea că dacă voi fi căutat, să am un număr de cărți pentru a fi cumpărate pentru unii istorici ucraineni. Ei ar fi dorit și o-ntâlnire cu autorul, mi-a spus secretara, condițiile fiind stabilite ulterior. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar nu e nicio jale că ni s-a tras apa (de sub picioare) sau clapa sau că personajul în cauză era sensibil la acuze ca un capac de closet turcesc clasa întâi. Punct. Da, prietene, n-am rupt patul și briceagul cu faptele noastre, dar măcar la vapor colegii știau că m-am implicat, că am avut atitudine într-o chestiune care ne privea și ne privește în continuare. De ce? E o întrebare morală, politică, socială, națională? Nu mă chinuie, deși fiecare epocă a fost chinuită de asemenea tipuri de întrebări. Mă gândesc că după război, Ucraina nu va mai nega o umanitate comună, cum sper să nu o facă nici viitorul guvern și președinte, că de klau(s)ni sunt sătul, și să reia negocierile, sigur, nu ca Julieta și Romeo, asupra Insulei Șerpilor. Poate-i strecori ideea gheneralului tău, că la un gheneral vorba e vorbă, și nu vânare de vânt... Dar nu vreau să ai impresia că insist. Cartea este (dacă nu a fost arsă) în biblioteca senatului, inclusiv cu autograf. Când am vrut s-o întreb pe secretara ambasadei dacă a venit să fie fascinată, căci profesorul e un bun vorbitor, sigur pe el și jovial, a scos dintr-un port vizit fin, o carte de vizită, cu mențiunea că vrea să vorbim la final, deși mie îmi cam venea să mă car naibii mai repede de acolo. Și eu venisem blidat, că doar nu era picat din Lună din contră, îmi intrasem în mână, adică mă captiva ceea ce făceam, încât îmi venea să hăulesc. Portul meu purta imprimată monograma mea aurită, chiar și la interior iar cărțile de vizită era bleumarin. Ai și tu una, dacă o mai păstrezi, doar că pe cele actuale am mai adăugat unele rotunjimi de literă, spui rotund, spui plin (nu plin de sine) pentru potriveala minimelor schimbări intervenite în biografia mea literară. Desigur, mintea a gustat și beatitudinea eșecurilor laice. Primul a venit de la secretarul senatului cu care ne-am convorbit în ziua lansării, asigurându-ne, după nume era titularul, că va încerca să-l ajute pe profesor cu obținerea unei sponsorizări pentru a putea traduce în engleză cartea, pe care plănuiam să o trimitem, cu recomandările necesare, inclusiv din partea Senatului, la ambasadele noastre europene, un fel de lobby am spune azi. Nu am fost copleșiți de promisiune, dovedindu-se că noi am spus, noi am auzit. Așa că nu ne-am omorât cu așteptarea. În schimb, profesorul chiar a crezut în promisiunea lui Aurescu Bogdan, cu care, mi-a spus el, a vorbit în câteva rânduri la telefon, că-l va ajuta cu traducerea. Și ăsta ne-a trimis în bălării.

Dar nu ne-am sfâșiat pantalonii. Am vândut din reeditare 250 de cărți unui președinte de mare sindicat din țară prin bunăvoința prietenului meu de la sindicatul petroliștilor, cu bani gheață, tocmai pentru a tocmi un traducător sau o echipă de traducători autorizați, pentru promovare gândind formarea unei echipe. Greul începea după aceea, dacă am fi avut sprijinul ministerului de externe. N-a fost să fie, George. Din păcate. Blocajul nici azi nu știu de unde a venit. Să fi fost scepticismul? Se spune că baza lui are rădăcini psihologice și nu filosofice, adică nu caută conceptul, mă gândesc și azi că întâlnirea din biroul lui, amintită adineauri, s-o fi tot rostogolit, până la sațietate, recomandările precise ale vreunei autorități (care cere loialiatate, ascultare și nu înnobilarea spiritului) îmbrăcând amenințarea cu pierderea postului. A fost o tăcere a gândirii pe o scriitură albă, unul din numele purtat în antichitate de Insula Șerpilor fiind și Insula Albă sau insula lui Ahile... Apăi, să fi tăcut profesorul având în minte răspunsul dat de Zenon trimisului unui rege străin la curtea căruia fuseseră invitați cu mare pompă filosofi spre a-și etala înțelepciunea? ,,Spuneți-i stăpânului domniei voastre că ați găsit printre greci pe cineva care să tacă”. Dacă a fost așa, tăcerea și retragerea au fost o problemă de conștiință și nu de morală sau de cenzură și autoapărare. În zadar a așteptat profesorul o depeșă în format senatorial, cu un text ,,cifrat” că s-a trimis o circulară. Să circulăm ni s-a transmis nouă, pe chestia asta am fost și traduși cu avântul unui indice de indiferență specific politicienilor cu mentalitatea birocrației și a cantinei, a omniscienței, producători de regrete eterne pe coroanele funerare depuse la căpătâiul nației. Cum să fiu, prietene, politicos cu astfel de oameni, că doar buzele mele n-au fost făcute de Stradivarius! Nu e nimic ilegitim în a-i asigura de disprețul meu dizgrațios. Până la urmă, strâmbătatea, aici îi dau cuvântul lui Kant, preluat de Isaiah Berlin pentru cartea sa Lemnul strâmb al omenirii cum că ,,Dintr-un lemn atât de strâmb ca acela din care este făcut omul, nimic întru totul drept nu poate fi construit”. Dorința noastră fusese întemnițată, nu știu dacă după modelul ucrainean sau rusesc, dar nu și libertatea. Înaltul Procuror al Preasfântului Sinod rus de la finele secolului XIX, proclama: ,,Dacă cineva ar putea să întemnițeze o dorință rusă într-o fortăreață (azi fortăreața ar putea fi Ucraina), aceasta ar exploda. Nimeni nu vrea la fel de pasional cum vrea un rus... Dacă ne trece prin minte să eliberăm treizeci și șase de milioane de oameni, și o facem..., într-o clipă va izbucni un război total, în care Rusia ar fi nimicită... Simplul spectacol al acestei libertăți îi va demoraliza până și pe cei care nu iau parte la el...” În fine, în cele din urmă am primit acel telefon misterios, pe fix, într-o română destul de inteligibilă: era un atașat militar ucrainean care voia să cumpere, la-ntoarecerea acasă, treizeci de cărți. Ne-am întâlnit în parcarea de la Metro, seara, înainte de închidere. O băgasem puțin pe mânecă, astfel că am venit însoțit de fii-miu. La ordinea zilei nu mai era Insula Șerpilor. Putem face doar ce putem face, dar trebuie să o facem în ciuda greutăților, oricât unii și alții ne-ar trimite în bălării, nu în căutarea cerbului albastru cu care, citeam undeva, autorul acelor rânduri își dorea o-ntâlnire, spre a fi înțepat în inimă, ca-ntr-un tablou eliberat de ultima vopsea trasă cu lama de cuțit în lumina trandafirie a unui abajur. Închei. Rânduri lipsite de sensibilitate. Azi n-a mai dat peste mine puterea improvizației; nemaifiind sub influența momentului oportun și al firii sale șirete... Ce-ar fi însemnat insula pentru noi? Absența, știm: un inconvenient?

Pe când muzica? Unde să plece? Ea rămâne modul meu de a gândi că am fost că am fost sărac, că m-am îndrăgostit, că m-am revoltat fără a trăda... Am bănuiala că misteriile sunetului vin din această decentă axiomă: cine își pierde cuvintele, își pierde muzica. Atunci? Propun Cutting Crew, trubaduri în concert, năvălind pe la miezul nopții ce-și dezgolește sânii, ca o iubire străveche. Ingenioșii comparatiști să se delecteze: I just died in your arms tonight: Oh, I, I just died in your arms tonight/ I must have been something you said/ I just died in your arms tonight// I keep looking for something I can't get/ Broken hearts lie all around me/ And I don't see an easy way to get out of this/ Her diary, it sits by the bedside table/ The curtains are closed, the cats in the cradle/ Who would've thought that a boy like me coud come to his// Oh, I, I just died in your arms to night...

P.S.
Mai ții minte? I-am spus presimțire. Asemenea trecerii timpului, nici pe ea nu am pus-o la îndoială. Azi mă gândesc c-ar putea fi un fragment de timp povestit, ideea săgeții ale cărei proprietăți sunt organizate pe experiența parcurgerii timpului în ambele direcții fiind doar pretextul. O friză a retinei: șaua din pod, care m-a ademenit cu nesinceritatea ei, cum diavolul evită apa sfințită. Cu sinceritate, aș provoca-o azi: Propune! Și fondatorul discursului improvizat, coborât în teatrul atenian a avut îndrăzneala să le ceară, nu actorilor, sau de ce nu, oricum atenienilor: Propuneți! E vorba de Gorgias. Însă în ceea ce mă privește adaug: De ce tatăl meu? Visa el la vreo călătorie spre ceea ce-n adânc ea are? Amintesc de acea șa, nu pentru că tatăl tău a vrut să o cumpere, ci pentru că pe ea există adânc ștanțat un MIRCEA și dedesubt HUREZANI. De acolo o adusese taică-meu, locul nașterii sale, unde argățise la o familie bogată, care avea cai de rasă și de povară, până să plece vagabondând prin lume de-a ajuns la mare. Atât știu de la el, din chiar vara dinaintea morții lui. Prietene mă opresc, și nu pentru că duhul nopții-mi întinde, c-un vag dispreț, firul propriei vârste, ci doar pentru că e vremea: desfac pachetul cu brânză și măsline verzi, dau în vileag fire de mărar ținute în roșu vechi vin și o ceapă verde în despicătura căreia presar puțină sare grunjoasă. Ca docherii.