DELTA ÎN SUS ȘI JOS (III)(933)

Satele Deltei (III)

*Reşedinţă de comună, satul Ceatalchioi este situat în extremitatea de NV a Deltei Dunării, pe malul drept al braţului Chilia, la km 104 de la gura de vărsare a acestuia şi la 22 km NV de municipiul Tulcea. Satul este accesibil pe calea apei, existând un debarcader care deserveşte cursele de pasageri de pe relaţia Tulcea-Periprava. Un drum semiamenajat şi prost întreţinut, cu piatră spartă, face legătura între satul T. Vladimirescu şi comunele Pardina şi Chilia Veche, trecând şi prin Ceatalchioi. Vatra sa are o formă alungită, pe dreapta braţului, pornind de la un nucleu sudic ceva mai dezvoltat, iar textura este specifică satelor risipite, cu o concentrare redusă a numărului de gospodării pe unitatea de suprafaţă.

Satul a fost fondat la mijlocul sec. XIX de câteva familii de români, ruşi şi bulgari, veniţi din stânga Dunării. În 1878, văduva Domnica Belci-Cânci a oferit fondurile pentru construirea bisericii cu hramul Sf. Dumitru. La recensământul din 1896 satul era populat cu 188 persoane, în totalitate ruşi-lipoveni, ceea ce înseamnă că românii fie părăsiseră localitatea, fie se declaraseră ruşi, lucru improbabil pentru ambele variante. În 1904 s-a construit localul şcolii. În timp, populaţia a cunoscut o uşoară creştere, până în 1955, după care a urmat o descreştere accentuată, chiar dacă între timp s-au realizat importante lucrări de amenajări agricole, în urma cărora a rezultat polderul Sireasa.

După 1992, o parte din muncitorii disponibilizaţi din Tulcea au revenit în sat, încercând să pună pe picioare o agricultură de piaţă, aşa explicându-se creşterea importantă a numărului de locuitori, în toate satele comunei. În 1900 erau 342 locuitori. De atunci şi până astăzi, populaţia a evoluat astfel: 433 locuitori în 1912, 632 în 1930, 560 în 1948, 629 în 1956, 525 în 1966, 350 în 1977, 255 în 1992 şi 375 în 2002.

Astăzi, cei mai mulţi dintre locuitori sunt români, alături de care pot fi întâlniţi şi câţiva ucraineni. Profilul ocupaţional al locuitorilor este agro-piscicol. Incinta Sireasa-Pardina este cultivată cu cereale şi plante tehnice (in, tutun, floarea soarelui, grâu şi porumb) iar păşunile de pe grinduri oferă loc pentru creşterea ovinelor şi caprinelor (secundar şi porcinelor), animale puţin pretenţioase. Pescuitul completează gama activităţilor, fără ca el să atingă randamentul din interiorul deltei. Legumicultura asigură şi ea o parte din produsele cerute pe piaţa tulceană, la fel ca şi culesul ciupercilor. În sat funcţionează o şcoală cu clasele I-VIII şi o grupă de grădiniţă. Dotările sunt modeste: căminul cultural, cu o modestă bibliotecă, dispensarul uman, magazinul mixt, bar şi restaurant. Biserica ortodoxă este slujită de un preot paroh.

Numele satului reflectă o realitate geografică ce se manifestă ceva mai spre amonte, respectiv bifurcarea Dunării în mai multe braţe. Paul din Alep scrie despre Chatel ca despre separaţiunile, de unde scoborârea la Marea Neagră se face pe trei canaluri separate.

Ion Ionescu de la Brad vorbeşte de le fort Satal entre Sactchea et Ismail (fortul Ceatal între Isaccea şi Ismail), iar pe harta lui Fr.v Weiss (1829), intitulată Carte Europäischen Turkey, apare forma Csatal. În toate cazurile este vorba de cuvântul turcesc ”çatal“, care înseamnă bifurcaţie. Traducerea poate fi satul de la bifurcaţie şi se explică prin faptul că în apropierea localităţii, Dunărea se desparte pentru prima dată, dând naştere braţelor Chilia şi Tulcea.

*Sat component al comunei Crişan (fost centru de comună, care mai avea în componenţă şi satul Uzlina), este situat în partea central-estică a grindului cu acelaşi nume, la circa 12 km SSV de centrul de comună, fiind legat de acesta printr-un canal amenajat, . Datele despre fondarea satului sunt destul de contradictorii, depinzând de cei care le furnizează, de gradul lor de pregătire.

Unele surse afirmă că fondatorii satului ar fi fost turcii şi cerchezii, pe la începutul sec. XVIII. Există informaţii că aceşti locuitori se îndeletniceau cu jefuirea corăbiilor care circulau în apropierea ţărmului Mării Negre, în special cerchezii. După 1878 locul lor a fost luat de ruşi, care formau în 1896 totalitatea populaţiei. Trei ani mai târziu, dicţionarul Lahovari semnala un număr de 649 persoane, din care 625 ruşi, 15 lipoveni, 4 români, 4 evrei şi un ţigan. Migraţia ruşilor-lipoveni spre deltă începuse încă de pe la 1700, aşa cum se afirmă şi în raportul învăţătorului Gherasim Constantinescu (citat de D. Şandru), care are altă opinie despre fondatorii localităţii: Satul s-a întemeiat după războiul ruso-turc din 1829 (fals, n.n.). Atunci locuitorii Pătraşcu, Comârzan, Gav. Jalbă, I. Grosu ş.a. dobrogeni vechi, dicieni, din satul Cataloi, au cerut voie paşii din Tulcea să facă un sat în baltă, în pădurea Caraorman.

Informaţia este parţial adevărată, deoarece la acea dată exista un sat cu numele Caraorman, dar nu excludem posibilitatea ca anumite evenimente (războaie, inundaţii) să fi dus la dispariţia temporară a acestuia, aşa cum nu excludem nici ipoteza că numeroşi mocani din zona Moeciu sau Săcele au populat în timp această localitate, deoarece, aşa cum afirmă învăţătorul menţionat, multe numiri din zonă amintesc de trecerea şi ocupaţiile lor: Grindul Mocanului, Grindul Iepei etc. Cert este că locuitorii satului au ridicat biserică în 1875, cu preot şi cântăreţ şi şcoală în 1881. Şcoala era construită din stuf şi vălătuci, la sfârşitul veacului al XIX-lea având un învăţător şi 71 elevi, adică mai mult decât are în prezent ! Tot atunci, satul avea în dotare 3 mori de vânt, 2 băcănii şi o cârciumă, precum şi peste 4000 de vite.

Populaţia a evoluat iniţial crescător, în ultimele patru decenii scăzând vertiginos, datorită unor evenimente naturale, dar mai cu seamă datorită migraţiei tinerilor spre oraş şi îmbătrânirii celor rămaşi. Statistic, situaţia se prezintă astfel: 829 locuitori în 1900, 986 în 1912, 837 în 1930, 935 în 1948, 894 în 1956, 822 în 1966, 655 în 1977, 494 în 1992 şi 434 în 2002. Astăzi, 20% din populaţie este română, restul de 80% fiind ucraineni. Principala activitate a locuitorilor este pescuitul, în sat existând un complex piscicol şi o cherhana. Agricultura este secundară şi constă în creşterea animalelor (cai, vite), ramură favorizată de păşunile extinse. Borşul pescăresc - o atracţie irezistibilă pentru turişti (foto P. Şolcă) Bălţile şi canalele din zonă sunt patria somnilor (sursa: Internet) Şcoala din sat, recent renovată, adăposteşte grădiniţa, ciclul primar şi gimnazial, precum şi o mică bibliotecă, cu 1200 volume. Există un cămin cultural, cu o activitate sporadică, o agenţie poştală şi un dispensar medical. Reţeaua comercială este formată din magazin mixt, bar şi chioşcuri alimentare. Biserica ucraineană este deservită de preotul ortodox din Crişan. 

Perspectivele de dezvoltare se leagă de promovarea agroturismului şi pescuit, respectiv creşterea animalelor, ultima activitate fiind mai puţin îndrăgită de locuitori, dar responsabilă, între altele, de degradarea pădurii din apropierea satului, declarată rezervaţie naturală. În ultimii ani au apărut câteva pensiuni în gospodăriile unor cetăţeni întreprinzători, această nouă ocupaţie tinzând să se dezvolte, pe măsură ce veniturile realizate devin tot mai tentante. Satul are o poziţie foarte favorabilă, în apropierea lacurilor Puiu şi Roşu, precum şi lângă rezervaţia forestieră de la care a primit numele. La fel ca şi în cazul pădurii Letea, cea de la Caraorman este o asociaţie de plante termofile (stejar, frasin, tei) în care se dezvoltă plante agăţătoare, între care şi liana Periploca graeca.

Încercările de a construi în sat o unitate de exploatare a nisipurilor cu elemente grele şi rare au eşuat lamentabil, din fericire pentru cadrul natural, rămânând mărturie doar nişte schelete metalice inestetice şi clădirile unor blocuri care se degradează de la un an la altul, fiind un adevărat pericol pentru cei care trec prin preajmă. Originea numelui satului este turcească (cara = negru; orman = pădure) şi semnifică pădurea neagră, sau pădurea întunecoasă

* A fost infiintat de cazacii zaporojeni refugiati in Delta Dunarii. Cazacii zaporojeni s-au refugiat în locurile virgine din Delta Dunării după bătălia de la Poltava, din anul 1709, când ţarul Petru cel Mare a câştigat lupta împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei şi a început represaliile împotriva celor care au fost de partea regelui scandinav şi care ceruseră eliberarea Ucrainei. Al doilea val de refugiaţi a ajuns în zonă după anul 1775, când ţarina Ecaterina a II-a a desfiinţat oastea ucraineană cu centrul la Zaporojie. A fost numita de turci Nedilchioi, de la un pasa, guvernatorul Deltei. Actuala denumire a fost data de rusi. La 1850 era doar un mic catun, iar la 1870 era un sat majoritar romanesc..Avea la 1900 o populatie de 625 de suflete. Biserica cu hramul Sf.Nicolae din anul 1897 si scoala din 1882.

* PERIPRAVA-Licostoma. Sat component al comunei C. A. Rosetti, este situat pe dreapta braţului Chilia, în capătul nordic al grindului Letea, la circa 19 km amonte de gura de vărsare a braţului în mare, acolo unde braţul Cernovca se uneşte cu Chilia. Este legat de municipiul Tulcea prin curse de pasageri iar de central de comună printr-un drum nemodernizat de 14 km, care trece pe lângă pădurea Letea. Un tractor cu remorcă pus la dispoziţia cetăţenilor de primărie face legătura cu vaporul, singurul mijloc de legătură cu civilizaţia pentru una din cele mai izolate localităţi ale judeţului. Satul are vatra împărţită în două de lacul Nebunu, nucleul estic fiind mai bine dezvoltat, cu textura în formă de evantai.

Unii istorici au identificat localitatea Periprava cu cetatea genoveză Licostoma (care a jucat un important rol, de centru care coordona comerţul genovez la gurile Dunării), ipoteză confirmată de descoperirea la sudul lacului a urmelor unei aşezări din sec. XIII-XIV. Prin 1860 s-au stabilit aici pescari lipoveni şi economi de vite, care sau aşezat în apropierea unei mănăstiri ce exista în marginea pădurii. Ei sunt şi cei care i-au dat numele, care în ruseşte înseamnă vad sau loc de trecere peste o apă. Prin 1896 numărul locuitorilor atinsese cifra de 320, toţi ruşi-lipoveni.

Populaţia a evoluat după cum arată înregistrările oficiale: 344 locuitori în 1900, 559 în 1912, 558 în 1930, 602 în 1948, 593 în 1956, 1048 în 1966, 615 în 1977, 322 în 1992 şi 312 în 2002, marea majoritate fiind ruşilipoveni. Creşterea iniţială şi respectiv descreşterea spectaculoasă produsă în preajma anului 1960 se explică prin existenţa temporară a unei colonii de deţinuţi de tristă aducere aminte, un fel de lagăr de exterminare pentru opozanţii regimului comunist. Înfiinţat prin anii ’50, penitenciarul a continuat să existe până prin 1989 şi chiar dacă în ultimii ani practicile de altădată au mai fost ”îndulcite“, numele Periprava a rămas o sperietoare, ca şi Poarta Albă, Aiud sau Gherla

Documentare realizată de Corneliu Motoc și Pompiliu Comșa