Găinarii, o cvadrilogie de Omnom (XXVI)

Găinarii, o cvadrilogie de Omnom (XXVI)(307)


(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)


 Dacă la-nceputul săptămânii e bine să scrii scrisori, înseamnă că întreaga săptămână va curge în această direcție, în sensul că motivul geometric, simplu, de altfel, al colii de scris, nu-mi va cere să mut perspectiva spre un punct fix, dacă o exista această atracție. Aici aș putea sugera prezența, sub aparența motivului geometric al colii de scris, dacă-mi permiți, derularea unui proces, nediscutat până acum, de alăptare a punctelor ce o compun și care, la rându-le, revarsă din prea plinul lor, punctelor ce se pot ridica, prin grațiile posibilelor evaziuni, în căutatea oricărui desen, oricărei caligrafii, schițe sau figuri geometrice. Sigur, se poate ajunge până la alăptarea Turnului Eiffel. Îți dai seama ce ugere dibace ar asmuți asupra lui! Faptul nu i-ar aduce glorie, precum unei armate aflată într-o ambuscadă?, (asta o știu de la taică-miu, că doar nu degeaba a fost militar). Pe de altă se poate vorbi despre un moment de cumpănă din punct de vedere semiotic al alăptatului, el fiind un prilej de tihnă, satisfacție și fascinație, depășind dimensiunea divină a descoperirii scrisului de către om și a sistemului său de gândire, depășindu-l ca vizibilitate pe cel al purtării espadrilelor. Dacă ți-amintești, și noi le-am purtat în tinerețe, întrecându-l pe Humphrey Bogart care în multe filme le purta, dar nu cu naturalețea noastră. Până la urmă, prietene, fertilitatea din abundență a colii de scris, pe grosime și lățime, dac-ar avea habar de ea! nu e doar un fapt alimentat de alfabet și tehnologia electricității, ci și de pământ, fie că își ține rădăcinile în el, fie că se dezvoltă avându-l ca suport, astfel că această abundență o așez în categoria știrilor locale pe care le poți înghiți doar cu pâine prăjită. Și-apoi nici scrisorile nu mai sunt ce au fost, oricât coala ar fi frecată pe inimă și mina creionului și penița tocului sau stiloului ar fi trecute prin păr, ca pentru un lustru, înainte de-a le da de lucru...

Cât privește știrile centrale, în accepțiunea mea, am întârziat cu această epistolă deoarece voiam să te informez, și prin tine pe prietenii noștri, despre cum decurge ascultarea rezonanței interioare a ceea ce s-a tradus din cvadrilogia Găinarii a lui Omnom. Dar să nu mă las hipnotizat de reputația presupunerilor și să arunc năvoadele până nu vine prohibiția peste noi... Dat fiind acești kilometri prelungiți de toamnă-n primăvară, ceea ce m-a făcut să nu mă pot așeza pe marginile lor, am fost alături de gheneral ori de câte ori m-a chemat. Despre progresele din tabăra (scuzat fie-mi termenul de cazarmă) echipei traducătorilor, pot băga mîna în foc că ele există. Ultimele informații ți le dădusem din stradă, pe când se lucra la cele două scene care urmau a ieși, una din subsolul clădirii guvernului, alta din exteriorul ei, ele urmând a se roti printr-un sistem pneumatic la care se lucrează cu justificare extrinsecă. Și într-adevăr, ca să vezi că vorbele mele nu sunt pline cu aer, precum un moș Crăciun de ciocolată, voi transcrie câte ceva din ce mi-a dat voie gheneralul pentru mine, din prima piesă al cărei titlul îl știi dintr-o epistolă precedentă. Cât a mai fost vremea frumoasă s-a lucrat pe tăcute la o parte din decoruri făcându-se simulări cu aranjatul lor, gheneralul a purtat niște ciorapi verzi îmbibați cu oțet de castane, îndemnându-ne și pe noi să facem la fel. Da, pentru acest îndemn pot băga mâna în foc, urmându-l cu precizie, nu pentru că gheneralul avea fluvii de stele pe umeri ci pentru că el mi-a adus ciorapii și oțetul, astfel că pasul răbdării mele a putut ține arcul întins, asemeni unui ceasornicar ce-și potrivește lentila în cușca pupilei. Așadar, să depășim presupunerile necugetate, care ne atrag precum magnetul busolei când vrem să ajungem la dovezi lipsite de lăudăroșenie și nu la fragmente din epopeea cunoașterii aplicate, fără pretenții că ne-am putea apropia de reputația vreunuia dintre fugarii din prozele lui Melville, iubitori ai artei navigației, asta apropo de busolă. Că praful de pușcă... dar ăsta e deja un clișeu care nu scutură praful pergamentelor decât dacă privim, fără dramatism, în oglinda lor in aenigmate...
Câteva replici din prima piesă, drama Când urșii se luptau în coadă am obținut și eu de la general, totul fiind ținut, înțelegi și tu, la secret.

LOCUL ACȚIUNII: o piață dintr-o așezare numită Karbookula. A fost descifrată și harta ei, așa că va fi una dintre anexe când se va tipări.

PERSONAJELE:

CYIRO, comandantul așezării
GREROGYIA, fata care deseneză, sora cea mare a lui Cyiro
Aiedul
Soldatul din turnul de veghe
VAJNALKAYA, conducătorul grupului, crescător de găini
SALBILOZINOUS, crescător de cocoși de luptă
TEREMONYASIS, scribul
HURBINYONER, pietrarul
MALEFOLYIO: fierarul
Un tocilar


ACTUL I


Desenul era rânduit pe fiecare zi; Gregoyia poartă o rochie lungă, albă înflorată, urmărind ondulația trupului tânăr, înalt; e încălțată cu sandale împletite din paie; e sora lui Cyiro.
Pe pantele colinei din spate, flutură niște flamuri cu o heraldică necunoscută.
Piața largă e alimentată de briza unui vânt sărat, uscat, semn că suntem în apropierea
unei ape sărate dinspre care ies drumuri nisipoase, unele întretăindu-se până se pierd dincolo de piață. La o intrare dinspre cea ce am putea bănui că era o mare, se înalță din piatră neagră un turn de supraveghere, pe acoperișul căruia un imens cocoș de lemn, viu colorat, își fâlfâie aripile, ca și cum ar fi fost gata de zbor. Vase mari, în care niște femei mestecă, animate de o veselie a cărei sursă nu o știm, dau în clocot așezate pe vetre de granit. Un șir de bărbați urcă dinspre țărm ducând, doi câte doi, câte o cușcă împletită din sforă groasă, pline cu găini cotcodăcind zgomotos. Alți câțiva duc fiecare câte o cușcă mai mică în care se află câte un cocoș imens de luptă. O cușcă se rupe, păsările zboară, se creează rumoare, dar ceilalți își văd de drum.. Un șir de tineri înălțând zmeie, încheie grupul oaspete, patru oameni trăgând după ei câte un armăsar. Ici, colo, ruinele unor case.
E dimineață. Pe o piatră, lângă un foc abia prinzând aripi, Grerogyia își alege cărbunii pentru desen. O foie din in și mătase este întinsă într-o ramă, fixată pe un suport de ramuri uscate.


SCENA I


Aedul recită, cu pauze de efect, așezat pe niște pietre șlefuite de granit roșu, în preajma unui loc îngrădit cu piatră de calcar, din care se înalță limbi de foc, un prolog:

Cucoșii nu-s ca zeii-n zori,
Lor nu le pasă când frumosul
Se-ntâmplă iar, dar cui folosul?
Ei n-au culori de trădători.

Cu razne zei și noi la adălmaș
Ne-om ține sub acoperișul
Când sufletu-i ca luminișul
Iernii zăpezilor sălaș.

Un bărbat înalt, cu o barbă sură, puțin vulgară, îmbrăcat într-o mantie de cașmir cafeniu purtând pe cap un fel de șal albastru ale cărui capete sunt înnodate la ceafă, semn de bun augur, cum vom afla, și pe chipul căruia nu se citește nimic semnificativ, îi întâmpină pe cei ce vin cu marfa. E Cyiro.

CYIRO (atingându-și fruntea cu degetele palmelor, într-un fel de streașină, a salut) rostește sonor, cu o ușoară poticneală pe litera u: Așa poposesc vânturile în locurile noastre, dovadă că minunatul nostru prieten nu ne-a uitat.

VAJNALKAYA (răspunde cu aceleași gesturi) are părul înspicat, prins într-o fașă verde la spate și închisă cu o montură de platină, semn al rangului social): Cel care le cunoaște se va afla mereu de partea lor în aceste ținuturi, o dat' cu împlinirea profeției, iar întâlnirea noastră sigur va fi una plină de promisiuni, mărite comandant.
Rostind vorbele, împrăștie pe deasupra capului acestuia, ca-ntr-un ceremonial de recunoaștere, perlele ascunse într-o tolbă de la șold. Apoi scoase dintr-un tub de piele solzoasă un răvaș scris cu pulbere de aur și i-l înmânează.

CYIRO: Răvașul tău a ajuns la timp, ca să fim atenți pe ce drum apucați, doar știți că noi oferim stabilitate în zonă. Așa că încredeți-vă în umerii noștri puternici.

VAJNALKAY: Aveți dreptate, mărite comandante, cine călărește un ghepard nu înseamnă că a ales calea greșită de-a fi el însuși pe cât îi îngăduie puterile…

CYIRO, cugetând: Oh!, VAJNALKAY, apreciez, dar când trebuie să descaleci?, dacă mai ai vlagă în picioare, fugi, și-n brațe, de vei avea te vei cățăra în primul copac, și nici atunci nu se știe. O rugăciune rânduită în minte către zeul acelui ucigaș care a vrut să-ți transmită că nu e bine să-i răstălmăcești dorința zeului. Azi nu ne-am mai fi întâlnit, căci rostul tău era să hrănești cu truda ta omenească truda acelui animal…

CYIRO și VAJNALKAY merg unul lângă altul, scribul îi însoțește; ceilalți sunt îndrumați spre o corabie, nu se știe dacă a fost eșuată și adusă acolo sau e în construcție, pentru a elibera și a hrăni găinile. Fierarul se alătură grupului care aduce cocoșii de luptă, cuștile fiind rânduite într-un hambar sub niște copaci foarte umbroși. Toți sunt apoi chemați într-o sală mare, pavată cu un mozaic albastru, închipuind marea luând viața de gât, adică era încărcat cu viețuitoare marine de toate taliile și felurile.

VAJNALKAY: Cocoșii sunt viguroși, au fost crescuți departe de gheara râsului, în sălbăticia lagunelor din preajma canalului nostru, îi vei recunoaște mărite și drept comandant, după talie, lucrarea naturii a adus obol virtuților de luptători înnăscuți, după penajul care anunță un atlet la sosire, după ciocul lung și coroiat, întru totul pregătit să smulgă din adversari, iar ochii, ochii sunt mari și aproape imposibil de privit fără a te gândi că în față ai un vrășmaș gata să te sfârtece pe neașteptate. Și pintenii pot provoca dureri cât un soare la răsărit.

CYIRO face ochii mari, se oprește prividu-și oaspetele în față: Cu excepția luptei, nu există alt scop de a trăi (proverb chinezesc), cam așa cred că vom vorbi la final, când cocoșii noștri se vor înfrunta. Cât privește canalul, am primit un bilet printr-o columbă, cum că ați dat dezlegare la noi lucrări, ascunse sub mâini învelite în iarbă, de lărgire și adâncire și noi dibuiri, deși înțelegerea dintre noi știam că era una lesniciosă și foate simplă, aceea de a ne informa și pe noi, așa cum am bătut palma la sfatul celor șapte înțelepți. O-ți fi în căutarea unei faimoase cascade ascunse? Cu asta vă ocupați acum?
În așteptarea răspunsului, CYIRO scoate răvașul din tubul de piele solzoasă. Rămâne mut. Un scris cu pulbere de aur. Scribul se apropie, dar el îi face un semn să rămână în urmă. Cei doi merg spre un copac foarte gros, despicat pe mijloc, unde-și are cuib un roi de albine. La umbra lui se așază, pe niște pietre albe; o femeie le aduce în căni fără toartă o băutură din care se înalță aburi, alături de câte un bulz de rodie. Când oaspetele gustă băutura, cei doi sunt înconjurați de oameni cu arcuri și săbii.

CYIRO: Această cale e necesară, VAJNALKAY, dar nu trebuie să mă invidiezi și nici să te simți vinovat, avem și noi hărțile noastre. Urmează-i în liniște, bucură-te de o baie fierbinte, și oamenii tăi vor face la fel, iar mâine vei depune mărturie: să nu lăsăm lașitățile să se strecoare între noi.
VAJNALKAY se îndepărtează înconjurat de garda lui CYIRO; acesta pipăie pulberea de aur a literelor. Îi cunoaște trăinicia. Se adâncește în citit.
Glasul aedului se aude pe fundalul unor zgomotoase cătcodăcituri:

Cucoșii cântă vânturând pământul,
De-a trebuit acestor zori cu moartea
Mocnind drept bun augur să le dăm cuvântul
Dibace. Cosoare-ncinse își arată partea.

Lui CYIRO slăvit de norocoase zodii
Zeii-i vor stihui înțelepciunea
Ca duhul să nu-i piară într-un bulz de rodii.
Și nici cetatea să-l mistuie cum depărtarea.


Dar să nu izbucnim în lacrimi. Scena întâi din actul întâi nu se încheie aici. Cineva, dintre cei aflați la masă, vede cum căpetenia lor este însoțită de oameni înarmați, dă alarma. În acest moment, scena de lemn care va ieși din subsolul clădirii guvernului, va executa o mișcare ușoară de rotație, pentru a crea impresia de haos; grupul care-l însoțește pe VAJNALKAY iese din sala de mese, temător că s-ar putea să-și piardă libertatea, înaintarea fiindu-i oprită de un filtru de ostași apăruți ca din pământ. Atunci se aude pentru prima oară, ignorând primejdia: GĂINARII, GĂINARILOR! SLAVĂ DEȘARTĂ, GĂINARILOR! Apare Cyiro, el cere cumpătare și mai puțin zel din partea oaspeților, încercând să absoarbă strigătele printr-un gest pacificator: mai găinari decât noi, în ținuturile astea, nu e nimeni, se știe, dar suntem demni și nu lipsiți de rușine, a spus el. Mai este și problema podului rulant, a aripilor mecanice pentru simularea zborului al unora dintre personaje, a catapultelor ca anexe ale turnului de supraveghere, plus alte mașinării scenice la care nu putem renunța, inclusive pentru scena ce iese de la nivelul clădirii governului. Piesa are trei acte, și fiecare act are, după cum mi-a mărturisit gheneralul, cel puțin patru scene. Uite, mai sunt comandanți și prin alte locuri, e bine s-o recunoaștem și pe asta. Vom vedea ce iese la repetiții, îți dai seama, tocmai la govern să se petreacă toată acea mișcare a figuranților, a actorilor. Eu am vrut doar să exemplific ceva despre care am tot scris în ultima vreme.

Ar trebui, măcar pe toată durata stagiunilor, înființată Ambulanța Găinilor și separat impresariatul cocoșilor pentru lupta cu cocoși, iar programul de accesare a stării vremilor, pentru evitarea oricărei furtuni cu cereale în zonă, să fie la-ndemâna echipei. A fost și o întrebare insinuantă în legătură cu un atelier de vulcanizare a dresurilor pentru găini și cocoși, de parcă păsările ar trăi în opulență. Gheneralul are în vedere ca una dintre piesele cvadrilogiei Găinarii, nu știu dacă drama Chipul din oglinda găinilor, să fie jucată, cu tot denunțul ulterior, într-o destindere nemărginită a autorităților ce populează instituțiile din zonă și a căror cunoaștere pân-acum a fost tăinuită, să fie jucată, zic, și la Tomis.. Totodată, sper că scrisul acestei scrisori, precum și a celorlalte de până acum, va adăuga ceva la arta epistolară, arătând ,,nu numai că n-a murit, ci că e atât de vie, încât nu poate fi tipărită”, vorba Virginiei Wolf; înflorită în zilele francului francez, era compusă în așa fel încât să merite cheltuiala poștei matinale, sosirea ei fiind un eveniment astfel că argumentația, caligrafia și încheierea frazelor erau cizelate, tocmai ca să atragă precum niște magneți abili. Scrisorile erau citite cu voce tare, rar, dintr-un sentiment al datoriei, cred, mergând din mână în mână, până la păstrarea ei/lor într-o casetă a familiei. Chiar gheneralul, pe când mai trăia taică-meu, ne-a invitat la el și, la o sticlă de șampanie argintie, după aprinderea focului în căminul imens, a scos din sertarul unui birou, deci a fost o invitație cu premeditare, examinându-l, un teanc de scrisori strânse într-o batistă roșie cu monograma posesorului brodată cu majuscule verzi. Veștile erau intime, dar nu înghesuite. A răsfoit câteva, a trecut de flecăreli azi inutile dar nu și atunci când au fost scrise, apoi, cu o ironia specific scuzei, aici aș fi jurat pe ideea unei căințe că improvizează, a citit ceva referitor la un regret care nu știa dacă a ajuns la urechile unei anumite persoane feminine. De aceea a zis că trebuia arsă, deși indiscreții mai sunt și-n altele. N-am recunoscut nimic din perioada cât taică-meu fusese într-o aplicație, deși anumite expresii m-ar fi putut ghida, dacă n-ar fi avut rigoarea unui cod religios rostit la un dineu. Noroc cu finalul Îmi lipsesc cuvintele. Atunci l-am recunoscut, înaintea semnăturii, pe tatăl meu. Imaginează-ți uluirea cu care a salutat reglementar, îndatoritor, în sensul că a toastat Acum nu-mi mai lipsesc cuvintele, în cinstea acelui moment dând pe gât duhul șampaniei, generozitatea prietenului său de a fi păstrat acea corespondență, ca-ntr-un pod al minții. Să fi fost un interes biografico-epistolar supus imprevizibilului, ca și noi toți de altfel?

Mă aștept ca succesul să fie unul pe măsura drumului mătăsii și fiecare piesă să fie jucată cu ,,casa închisă”, deși intrarea va fi liberă, după cum s-a stabilit. Pe altă parte, mă-ndoiesc la gândul că aruncate în grădina guvernului, găinile și-ar recăpăta demnitatea, cum s-a-ntâmplat cu fulgii lor cu care, cineva a umplut husele unor ștergătoare pe jos, și din ce-a mai rămas s-a băgat în niște fețe de pernă, disprețuite de alții, seara, când și-au pus capul pe ea, punând de pază, să nu le-o fure, un diavol.
Mă opresc. E luni. Adaug la buletinul informativ Sigiliul zilei ceva din arhiva FOREIGNER, I want to know what love is: I gotta take a little time/ a little time to think things over/ I better read between the lines/ In case I need it when I'm older// Now this mountain I must climb/ Feels like a world upon shoulders/ And through the clouds I see love shine/ It keeps me warm as life grows colder// In my life there's been heartache and pain... Și uite cum e depășită confidențialitatea, creându-se o intimitate pentru un public cultural. Chiar și pentru un Houdini.



 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri