In memoriam Lucian Cristea(950)

Cred că ne reîntâlniserăm în toamna anului când își dăduse licența. Fusese o seară de cenaclu literar la Casa Armatei, într-una din sălile de la parter, unde veneau, de obicei, și cei ai cenaclului umoriștilor al cărui membru Lucian era. La taifasul de după, dincolo de cortina militară, la un pahar de licoare, nelipsită din dulapul lui nea Geo, cum îi ziceam noi, cei apropiați, Lucian mi-a vorbit despre poarta cea strâmtă a epigramei. Geo îi examinase textele, considera că are nu doar scânteie ci și consistență și că lucrează la ziarul local. ,,De urmărit”, mă atenționase el, pentru că rareori îl înșela ,,mirosul” când era vorba de talent. Și a avut dreptate. Ne-am revăzut când și când, vorba lui veselă fiind ,,Bătrâne, ce mai faci, ce mai scrii?” Noncomformismul nu era un impuls trecător, iar el nu a trecut neobservat chiar și în redacția unui ziar de partid.

Dar ce om nu se teme? Dacă nu ne-am teme niciodată, nu am fi cu adevărat morali. Datoria, generic vorbind, modifică naturalitatea ființei noastre, implicând un fel de ipotecă a timpului asupra ei, pe când cea socială pune accentul pe faptul că trebuie să lucrăm ceva, de unde și caractrul pozitiv al acesteia. În fine. El pe uscat, eu pe mare. Când mi-a cerut să-i scriu un reportaj despre petroliștii din Marea Neagră, pentru ediția de Dobrogea a României libere, nu am ezitat. Și el deplângea dispariția reportajului din presa cotidiană scrisă. ,,Reportajul e ca un șantier în lucru, mereu aștepți o continuare”, cam așa se încheiau discuțiile noatre pe tema în cauză. Atras, însă, a fost și a rămas de spectacolul teatral al pamfletului. Lucian nu a fost un practicant automat al genului. Pentru el sufletul pamfletului politic sau social era confruntarea cu opinia celuilat, fără a-i fi fost afectată o sinceritate pe cât de meritorie pe atât de curajoasă. Pe fâșia îngustă a publicisticii sale escava coridoare și galerii ca și cum zilnic ar fi purtat un război împotriva imposturii, minciunii și prostiei, ambiției de nivelare a societății de către un politic mare iubitor al ,,egalității tuturor greșelilor”, ca să-i citez doar pe stoici.

De asemenea, știa că dacă ești prea serios pierzi perspectiva: aici se baza doar pe umorul și rațiunea lui Dumnezeu. Voia să se simtă pe el însuși, scriind, cum și cititorilor săi le dorea să se simtă ei înșiși, citindu-l. Ținea la ironia sa, pe care și-o educase în diferite grade, de la totul la nimic, de la speculație la paradox. Nu-și încărca verbul cu simptomele unor aspirații refulate ci cu sugestii simbolice, simplificându-le codurile ca un foarte bun cunoscător, cum și era, al pamfletului devenit când metaforă socială, când o cursă hipică jonglând cu hățurile narațiunii în funcție de o strategie doar de el știută.
L-am ascultat, zilele trecute, la un post de radio local (n-am fost atent decât atunci când i-a pomenit numele) pe un invitat vorbind despre dispariția lui Lucian. Și povestea omul nostru cum, acum vreo douăzeci de ani avea el o emisiune Ghici cine vine la cină?, prilej cu care dialoga cu vreun invitat, în timp ce mesteca prin oale sau punea vreun capac peste vreun vas. Recunosc, sunt un ignorant: nu cunosc cine este omul, habar nu am de emisiune.

Cât îl privește pe Lucian, nu știu dacă și el o fi fost unul dintre invitați, personajul respectiv a explicat că ar fi publicat, la un moment dat, pamfletul Omul de Tinichea. După vocea guturală, se pare că deranjul a fost mare de tot, ca un fel de rană în amorul propriu: se va fi referit autorul la faptul că acel om își legase existența de misterul tinichelei unor vase de bucătărie? Sau poate că dădea reprezentărilor sale publice o valoare cu care în realitate nu se putea identifica și pe care Lucian o ghicise punând-o într-un regitru al mediocrității? Ce să zic? Ceea ce a urmat, cu nonșalanță, m-a făcut să nu ațipesc, citez: ,,De atunci n-am mai vorbit cu el. Sunt douăzeci de ani”. Dacă și după ce a plecat dintre noi continui să-l vorbești de rău pe un om, cât de mic la suflet trebuie să fii, ascuns într-o lumină de amanet?

Și-a refuzat prezența la o gală unde personalități ale urbei erau premiate, el fiind nominalizat la secțiunea mass media. Într-un fel de scrisoare deschisă aruncată pe terenul mlăștinos al presei locale și-a motivat decizia. A fost un mesaj, pentru cine a vrut să-l priceapă: ,,Că pot asta: să-mi doresc, așa ca în basme, să se întâmple ceva”. Se referea la istoria orașului ăstuia. La începutul verii trecute ne-am povestit la o cafea, reluând ideea (și a rămas doar o idee) unui volum în care să-și publice măcar o parte din textele a căror tăietură stilistică îl mulțumea.

Prietenia și prețuirea de-a lungul anilor, au fost reciproce. I-am apreciat modestia și discreția. Cu un an înainte se dovedise interesat de proiectul literar pe care-l continui și azi în serial și aflat, acum, spre final. Final de gânduri și în rândurile de față, nu suficient de evocatoare. Până la urmă, ,,Bătrâne”, ce nod poți tăia când ai pierdut un prieten?