Azi aș pune un asterix (XXV)(485)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
 

     Rândurile de față sunt simple mementouri. Ele mi-au stat pe limbă mult timp. Cred că era cu vreo doi ani înainte să devii bucureștean, și nu te-am invidiat pentru asta, când taică-miu, de-a lungul unei veri, a tot cărat acasă niște felinare de locomotivă, unele cu sticlă galbenă, altele cu sticlă verde. În a doua cameră, deasupra ferestrei, agățase într-un cui lung pe care-l și vedeam ieșit pe partea cealaltă un astfel de felinar căruia, seara, până să vină el, îmi plăcea să-i dau gaz. O nimica toată. Sigur, exista o tocmeală cu bățul de chibrit până îl aprindeam, înflăcărându-mă, exercițiul se afla în sugestia de a veni cu presiune asupra capului fosforat, ca și cum aș fi vrut să-l aplatizez, după ce basculasem cu precauție sticla fixată într-un colier cu balama, și stăteam așa, pironit pe scaunul care scârțâia din încheieturile-i osoase, urmărind flacăra tolănindu-se hămesită, incisivă pe buza lată a fitilului de bumbac. Seara înmulțea întunericul. De la el mi-a rămas, fie-i iertată bâlbâiala și rârâitul, afirmația îndreptățită cum că E mai ieftin să arzi gazul decât să aprinzi lumina. Mai multe cunoaște Dumnezeu, de când lumea. Cu chiu cu vai, de vreo doi ani aveam și noi contor în casă. Sineala pereților nu îmbrăca o haină de căpătat, astfel că albăstriul se deghiza într-un gălbui voios, care mă făcea să iau aminte nu la cât de goală era camera, ci la câte calități avea acel gol a cărui generozitate îmi făcea viața amară și-mi dădea imboldul de-a pune în mișcare, dintre toate câte-mi lipseau, o sobiță de teracotă cum aveai tu, într-un colt și chiar și o perdea. Bogata inimă a flăcării își păstra identitatea în acel agregat cu care avea o relație aparte, relație de neimaginat între regele Lear și Cenușăreasa, de exemplu, în ambele situații acest impuls al favorizării de soartă, Ce largă-i viața, ca largul mării ea ne este, fiind, totuși de luat în seamă. Felinarele se tot adunau în magazie, nu știu dacă spre paguba chefereului, unele aveau rezervorul din alamă, pe astea mă-nvățase să le lustruiesc cu glaspapir fin sau cu scrum de țigară colectat într-o cutie de foițe de tutun, când avea timp le meșterea schimbându-le ba un ax cu cheiță, ba un fitil, ba curățând burta de depuneri și sticla groasă până ce devenea transparentă. Gaz fiind pe toate drumurile, o rezervă de câțiva litri nu ne lipsea nici nouă. Efectul de singurătate produs de flacără îmi era atât de cunoscut încât în fidelitatea față de ea vedeam acel semn al sorții căci, da, soarta poate fi o lecție stabilă până la urmă. Faptul mi-amintește de experimentul cu acel tâlhar la drumul mare, iubitor degrabă al banchetului de sânge sau oricare lichid cu temperatura de peste 36 de grade la care se dedă, devenit apoi un praznic funerar, care a trăit optsprezece ani în condiții de izolare deplină de mediul său natural, sensibilitatea la lumină a pielii fiind instrumentul găsirii locului de pândă, explicația în cazul de față bazându-se pe faptul că perioada de așteptare a prăzii ar corespunde somnului nostru de fiecare noapte. Uite cum poate trăi o căpușă. Despre mania de a duce tot felul de robineți de bronz folosiți la instalația de abur a locomotivelor, nu mai spun nimic. Mai am și azi niște rămășițe prin magazine. Nu le vedeam rostul. Austerității noastre cred că tatăl meu ar fi fost în stare să-i adauge și o locomotivă, bucată cu bucată, nu știu dacă dintr-un țel precis ca subiect de prudentă inspirație pentru călătorii (doar aveam permis gratuit pe chefere), cum se întâmplă cu bibliotecile, ori de invidie, dar sigur din ambiția de a le arăta vecinilor că uite, Ilie poate. Aș exagera echivalând-o c-o investiție metalică în imaginea lui? Loc în curte, berechet. 'L întrebam ce face cu felinarele, iar ca răspuns primeam un simplu vei vedea. Și am văzut. Dacă nu pleca la oborul de sâmbată și duminică, agăța pe gard câteva bucăți. Sarcina mea memorabilă era paza lor, astfel că în ziua aia stăteam acasă.

,,Să trecem deci, că toate-s trecătoare,/ Am să mă-ntorn adeseori, în gând./ Oh, amintirea-i corn de vânătoare/ Cu sunetul piezându-se prin vânt”… Apollinaire să fie pretextul trecerii mele prin vântul acestui mementou cu iz de ispită? Sper că mai ai agerimea de minte de altă dată și nu ai uitat cum plecasem la pescuit, într-una din acele dimineți de vară, pe jos, transportul public nu exista pe acolo, cu prietenul nostru mai mare, Cornel, la Ghiolul Mare. De teama de a nu o-ncasa, negăsindu-mă acasă, la-ntoarcere ai venit cu mine, palidă susținere, poarta era închisă, dar nu zăvorâtă, astfel că am intrat prevăzători. Din fundul curții răzbătea, printre tulpinile de roșii, vocea tatălui meu. Mi s-a părut ciudat. Nu înțelegeam cu cine vorbea. Lângă el, la fel de goală, o goliciune lipsită de rușine, întinsă pe o rogojină, o femeie. Goliciunea presupune deschiderea ochilor, nu? Mi-a atras atenția naturalețea cu care s-a răsucit lungindu-se pe burtă, prinzând, în acel ceas nimerit, între picioare, soarele ca și cum ar fi trecut de la doamnă la duduie, fapt ce nu cerea cine știe ce scorneli ale înțelepciunii ci, probabil, o naturalețe de fecioară răpită. Am înaintat curioși, inimoși, până când, din noianul de sudalme am înțeles că nu-i de noi acolo așa că, fuga, fuguța, confuzi, am ușchit-o în stradă, mulțumiți că nu mai trebuia să-i explicăm de ce nu mă găsise acasă, măi, ce bine se brodiseră faptele! Azi aș pune un asterix deasupra afirmației fuga, fuguța, considerând-o greșită: trebuia să rămânem, nu pentru cromatica locului, ci pentru aviditatea ochilor de-a vedea rochia femeii care-l trezise la viață pe dragul meu tată, de era viorie și cu o tunică de aur și decoltată foarte tare, ca de vară sau dacă buzele-i erau vopsite și tălpile roșii ci numai dacă își legăna cu grație vanitățile. Așa am citit în revistele de altă dată că așa fac voyeriștii, urmăresc goliciunile domestice ale femeii, cu referire nu la chip, oricât de complice al despărțirii naturii umane de nudități ar fi, ci la trupul propunându-se el însuși drept chip. Eu nu am căderea, nici după atâta timp, în a judeca fanteziile sexuale ale unui părinte, ba mă simt stânjenit, dar contrastul era flagrant și frapant, iar vecinii mereu nedumeriți cum de Ilie le găsea: în privința asta las istoricii de încredere să descopere și să aducă lămuriri. Eu unul, cred că avea talent. O raritate pe-aici. La câteva zile după acea întâmplare, am aflat că golănașii de pe stradă, suiți rând pe rând în cârca unuia dintre ei, priviseră, tăcând mâlc, probabil că îi urmăriseră încă de pe stradă, ce se-ntâmplase între aracii de roșii. Oameni îmbrăcați au privit trupuri goale. Îmbrăcați au fost și militarii americani pregătind pentru tortură trupurile dezbrăcate ale prizonierilor din închisoarea Abu Ghraib din Irak. Imaginile au evocat perfidia scenelor de ritual sado-masochist al puterii de dominație. Cam în aceeași perioadă, sfârșitul iernii berlineze din 2005, într-o atitudine insolită de protest, Vanessa Beecroft are ideea de a prezenta pur și simplu la Neue Nationalgalerie, o sută de femei îmbrăcate în dresuri complet transparente. Un imens tablou viu, o zdruncinare a ideii de cunoaștere. ,,Tocmai în acel spațiu amplu și bine iluminat în care erau expuse o sută de trupuri de femei de vârste, rase și conformații diferite, pe care privirea le putea examina în voie și detaliu, tocmai acolo părea să nu fie nici urmă de nuditate. Nimic din ceea ce s-ar fi putut întâmpla și poate că ar fi trebuit să se întâmple nu avusese loc”. Să se fi referit Giorgio Agamben într-un capitol din Nuditatea la faptul că arta de a trăi, chiar și când e pusă în discuție problema nudității este capacitatea de a te afla într-o relație armonioasă cu ceea ce-ți scapă? Cred că nouă nudidatea nu voiam să ne scape, dar nu ca obscenitate ci ca expresie emoțională a stratificării trupului feminin regăsită în filosofia greacă sub forma triadei ce include bunătatea (gura), adevărul (sexul) și frumusețea (sânul). Pe atunci habar nu aveam de așa ceva, cum nici despre așa zisele intenții și semnificații ale energiilor de tăinuire... Rămân cu bănuiala că întâlnirea a fost una deocheată, nu știu cine o fi tânjit după un extaz nepieritor cu tandre și prelungi silabe ușor de șoptit, dar atât de omenești…

Prin cartier, ca și prin școală, au circulat, până-n târziul toamnei, pe seama lui, niște versuri, nu din poezia curtenească, notate când am avut creionul cu mine și descoperite ca fiind scrise de Catul: ,,Să ne iubim, o! Lesbia mea scumpă,/ Și să trăim! Pe ce șoptesc bătrânii/ Posomorâți noi nici un ban să nu dăm!/ Căci soarele apune și răsare,/ Dar când s-a stins văpaia vieții scurte,/ Atunci dormim pe veci o noapte lungă”. Și lui Ilie tare mult i-a păsat de ele, de le-o fi auzit sigur n-a înțeles nimic. Oricum, era a doua oară când se vorbea despre el prin cartier, cu admirație, cu invidie, cucoanele s-or fi scandalizat, cine mai știe. Da, taică-meu tot încerca, dincolo de ocazii pasagere, avea deja 42 de ani, să-mi ,,facă rost” de o mamă, de o gospodină. Ca și mine, însă, era mulțumit cum faptele mărunte ale vieții aveau abilitatea de a se disimula într-o existență în care ,,Cruzimea are o inimă umană”. Începusem să mă pricep la cumpărături și la strânsul banului, că până la urmă, din ce-aveam, din aia trăiam, ca ultimă formă de opulență. În definitiv, spune și tu, cine s-ar fi ,,legat” la cap cu un copil care nu era al său, deși trecuse vremea descântecelor de deochi, cu toată baza lor de absurități, a cântecului de leagăn inspirat din prefacerea că e vorba de mama sa care ar fi ținut-o în brațe murmurând ,,Dormi puiul mamii, dormi,/ Mama îți va scutura copacul din tărâmul viselor”, a poveștilor și a vaccinurilor împotriva bolilor copilăriei iar redarea ei, a copilăriei, ce zile ar fi fost acelea și cât de norocos m-ar mai fi însuflețit, ca și azi, căci energiile ei rămân active de-a pururi, ar fi avut suficiente motive de-a răspândi vorba prin cartier c-am avea aceeași grupă sangvină. Consider-o doar o simplă bănuială. Față de copilărie nu am avut o atracție profundă, ea a fost și a rămas pentru mine imaginea singurătății. Abia când ne-am reîntâlnit, redactorul de la radioul national m-a lămurit de ce nu difuzase pe programul doi, la o emisiune matinală dedicată cenaclurilor literare, niște poeme în care motivul era singurătatea: partidul unic interzicea difuzarea textelor în care autorul vorbea deschis despre sentimentul singurătății. Ele se află în volumul de poeme al cărui titlu i-l menționasem într-un interviu radiofonic din 1985: Singurătatea nu-mi aparține. Cu toate astea, prietene, de bine, de rău, destinul nu mi-a refuzat șansa unui nume de familie în dreptul căruia am așezat, ca pe-un câștig, ceva știință de carte, cadența mării mai de admirat decât orice cântec liturgic de jale sau de victorie retras în alchimia mea, și-n chip de recunoștință patru volume de poezie plus câteva prietenii literare. Astfel s-a făcut dreptate neamului meu, dacă nu, să se descurce, eu atât am putut. În ceea ce-l privește pe tatăl meu, brațul lui întins m-a apărat împotriva tuturor relelor, inclusiv împotriva aceleia de a-l fi știut categorisit drept pomanagiu de către guvernele cât o pará chioară reasamblate din budigăi și pelerine largi de vorbe bântuite de-un cor de silabe uluind auzul și coada ochiului, sughițar-ar până n-or mai putea, că eu nu le voi plăti, nu că ar fi împăturite și scorojite anteriurile, îmnormântarea cu suveranitatea băncii de economii. Până la urmă, singura pe care a convins-o, și a și rămas la noi vreo trei ani a fost Agripina.
Ultima ta scrisoare fusese îngropată sub ciornele ce gândesc viitorul meu volum de poeme; a dat ea să se elibereze de acel afront până în ziua când am găsit-o risipită lângă masa de lucru. Apreciez reținerea referitoare la punerea în scenă a piesei din acea cvadrilogie, suntem în ultimul pătrar în descreștere al lunii iar idealul aristocratic al gheneralului tău mi se pare nu prea-ndepărtat, chiar dacă, vorba francezului ,,Quant on voit sa querelle bonnet son sang bien combattre, la larme en vient à l'ucil” adică: ,,Când vezi că ți-e dreaptă cauza și că cei de-un sânge cu tine luptă bine, îți dau lacrimile”. Mi se umple inima de duioșie când văd că se expune cu atâta curaj!
Cât îl privește pe tatăl meu, rămân la părerea că tabloul cu trupurile ascunse putea fi parte a unui prânz printre tulpinile de roșii și nu al unei toropeli într-un simplu peisaj, promiscuități sau reverii, nuditatea lor însă, asemenea unui foc hrănitor și epuizant, ca orice foc, nescandalizând, fățiș, pe nimeni pe când Prânzul pe iarbă al lui Edouard Manet… Măcar la acesta nuditatea nu avea nimic provocator, era respectuoasă ca un oaspete, mai mult simbolică, un sân dezgolit, până la urmă e un sân dezgolit, așa a fost gândită justețea imaginii, a momentului și nu în cheia lui ,,Ia mamă de aici că nu-i de vânzare”. Or fi fost înciudați cei ce i-au refuzat expunerea la ,,Salonul refuzaților” de faptul că singura preocupare a pictorului a fost aroganța ca paleta lui să fie vie prin pictarea bărbaților îmbrăcați, făcând astfel loc unei ambiguități și nu prezenței erosului? Mă opresc: nu pun în relație ceea ce s-a întâmplat în cele două tablouri cu ascunderea și dezvăluirea, cu golul și îmbrăcatul sau cu regula reținerii trupești, sub rezerva avansului minții, în fața puterii slăbiciunii... Vechile păcate aruncă umbre lungi, spune o vorbă veche. Dublând dorința s-a dublat pasiunea, ce zici?
În vara aceea a reușit să le bea pe toate, dovedind că faptele opuse se-mpărtășesc unul dintr-altul, că-ntr-un cartier sărac până și visele și ambițiile sfârșesc înecate în tăria plictisitoare a cinzeacăi de țuică puturoasă sau de rom de Jamaica, astfel că nu am devenit moștenirorul îndemânatic al lor. Le păstrase pe cel din casă și pe cel cu sticlă roșie fixat într-un cârlig sub streașina casei. Îți dai seama ce perspectivă s-ar fi deschis dacă ar fi adus o locomotivă, găsea el una abandonată pe câmpul de la depou… Și ce proză scurtă ieșea dacă intram cu obișnuința discreție în subiect!
Ceremonios, zeul rockului rupe sigiliul. Primele acorduri vin odată cu The Hollies: The air that I breathe: ,,If I could make a wish I think I'd pass:/ can't think of anything I need./ No cigarettes, no sleep, no light, no sound,/ nothinh to eat, no books to read./ Making love with you/ has left me peaceful, warm and tired./ What more could I ask./ There's nothing left to be desired…” Printre armonii, perisabilul și nu resemnarea.

P.S. Dacă-i adevărat, deși justiția nu-i pasionată de desen precum e marinarul de mare, Harap Alb a răspuns citației trimisă la hanul Bidiviul zburător (nu l-au dărâmat de pe buza de mal străjuind plaja noastră), la noul termen în procesul intentat lui de către primăria locală. Motivele ți le-am explicat într-o scrisoare mai veche. La întrebarea dacă regretă cele întâmplate, el a cerut să se consemneze faptul că nu a vătămat pe nimeni, că nu vrea să pună în contrast lumea, lumea prigoriei, aflată mereu în căutarea libertății, deci nu-și imaginează lumea în afara ei și lumea copacului, el căutându-și prin rădăcinile întinse sub pământ identitatea. Roibul, cică, era numai nerv și mușchi, admirabil puși în valoare de calitatea jăratecului pregătit în cantinele populare, faptul însă i-a lăsat reci pe judecătorii care nu voiau ca-n palma lor fruntea să deplângă recunoașterea în Harap Alb pe muncitorul manual. Acesta ar mai fi declarat, cu o credință care a exaltat asistența, următoarele: ,,Pe un glob rotund,/ Un lucrător care modele are poate așeza/ O Europă, o Asie, o Africă/ Și repede poate face ca ceea ce nimic nu era, Totul să fie…” Asistența, cu palmele înmănușate, a izbucnit în aplauze ca semn al extragerii unor încurajatoare semnificații din continuarea vânării lui, pentru c-a pus la-ndoială morala creștină referitoare la aproapele tău. Încă o data și-a tras spuza pe turta lui. Providența, a mai amintit el, îi poate înlesni aburcarea munților, construirea de șosele, viaducte peste Tropice și Poluri, precum și trecerea, asemeni unui zaț scrâșnit, pe deasupra mizeriilor oamenilor; având destui bani, grija pajiștilor proaspete o lăsase în seama celor ce se abțin să-și corecteze munca și nu din egoism, el mulțumindu-se cu înnoptatul sub stelele pe care nu le mai știe, fără teama feluritelor fiare haine, căci mai folosește drept adăpost o terțarolă; cineva a strigat: ,,Mai stai și pe-aici, și lasă hoinăreala de teleleu printre astronomii”, marile fapte se petrec sub formă de farse a replicat Harap Alb, apoi și-a exprimat părerea despre izvorul, ca singură majestate care le aduce gurilor împăcare și răcoare precum și despre știința ghidării după vânturile înmlădioase, șirete fără perdea, spre a evita orice tempest, știință care merge mână în mână cu intrarea-n orice khamsin în căutarea acelei plaje ce-a viețuit în instrumentele de pai la care cânta; o nouă învinuire, dacă poți crede așa ceva, i-a fost pusă pe seama faptului că și-a pierdut puterea mersului pe jos. Harap Alb a confirmat renunțarea de bună voie, motivarea fiind aceea că a deprins traiul mierii și că prietenia de pe lume a dat greș. Fost-a-n acel moment de reflecție așezată pe marginea unui pat o declarație apreciată de cei trei prieteni ai săi care-l însoțiseră îndatoritori, și care avea o licărire de speranță, anume că părțile ar putea ajunge la o-nțelegere, din formularea de început fostul meu coleg din facultate, Mânuță, flașnetarul, reținând câteva propoziții: ,,Părțile fluide ale pledoariei nu sunt formele unei singure pledoarii, În suma părților sunt numai părțile. Cu ochiul doar trebuie măsurată lumea”. În flecăreala din secțiunea unde se modera acea speță, nimeni n-a observat că sala rămăsese fără descrierea celor cinci. Asocierea morții cu simbolurile calului, foamei, frigului, setei, a rămas în aer, căci ca adevărul nimic nu-i.
În definitiv, imperfecțiunea este paradisul nostru, oamenii cresc din vremea de-afară. Nimic în plus.