Când urșii se luptau în coadă (XXIV)

Când urșii se luptau în coadă (XXIV)(424)


(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul,  aflat în lucru)

 

Știi și tu cum e când te întâlnești cu prietenii: Ce mai e nou, cât mai câștigi pe vremea asta care prinde răsad și care-ajunge să ne-mpungă cu tulpinile lui ascuțite și muncite și câte altele din ciclul infinitei înțelepciuni acumulate de-a lungul timpului de fiecare. Am întârziat cu răspunsul pentru că în luna din urmă au fost zile nu pe fugă dar pline, așa cum vei afla din cele ce urmează, nădejdea mea fiind aceea că țelul va fi atins, e vorba de teatru. El e asemenea mării, chiar dacă Olympia nu se mai poate ține perseverant de principiile oracolului său, sursa lor fiind morala, iar după cum știm mulți dintre noi, în ceea ce o privește, marea nu se ocupă cu identificarea unor principii morale, ea are multă treabă cu spațiul mitic unde, mai devreme sau mai târziu ajungem cu toții.
Revin. Din multele notițe am extras cele ce urmează, nevoind să aduc prea multe detalii (deocamdată), întrucât eu sunt cel din exterior. Nu am nicio contribuție la ceea ce se va juca în piesele lui Omnom. Pentru a urmări o luptă a urșilor în coadă îți trebuie caracter și curaj. Bineînțeles că și ursii. Știi, grăsimea de urs face focul să se-nghesuiască în vâlvătăi. Nu știu cum vom masca acest aranjament al mâncatului cărnii de urs pe avanscena mobilă pentru a da o cât mai multă veridicitate și a produce impactul vizual dorit, de unde și surpriza evoluției dinamice a conflictului care nu e deloc transparent, aceasta ieșind de la subsolul guvernului, până în șosea, după cum am sugerat la întâlnirea la care ai fost și tu, la Gușterul guraliv, dar nu va fi comod. Gheneralul s-a oprit, a respirat ca și cum un val de curenți în ascensiune ar fi trecut pe deasupra lui, răsfoind sulurile de pergament avute la îndemână. M-am simțit flatat în nerăbdarea mea, eu neavând nicio contribuție la traducerea cvadrilogiei despre care îți scriu de ceva timp, după cum știi, marele alint al științelor este îndoiala, a continuat el, scoțând din buzunar un plic cu un timbru ce părea c-ar fi suferit de frig. I-am remarcat desenul și francarea:poșta cotroceni. Era conturat un personaj plescăind, c-o ,,suferință irosită”, cu gura plină în timp ce-și încheia nasturii hainei parcă prea mică: așa ar trebui să intre în scenă, în actul întâi, primul personaj, sigur, cu haine de epocă, poate un corsar, o haimana străbătând mările, efectul fiind acela ca și cum ai sufla în floarea unei păpădii, pe fundal mai apare și un viaduct dormind spontan pe iarba unei coline, potrivit traducerii ne vor trebui niște pajiști pe care găinarii vor ține dizertații despre creșterea găinilor ademenite și crescute cu furnici purtând grăunțe în spinare înmuiate în zvâcnetul tulburător al vinului din curmale. La Poarta Zeilor, chiar și fără descântece de vrăjitoare, dacă erai curajos și vindeai vin prost și slab decontul venea cu un surâs, nu al cecului fals, ci al tăierii unei mâini. Cvadrilogia, obligatoriu se va juca măcar câteva stagiuni, așa cum de altfel a devenit obligatoriu refuzul lui Boris Pasternak de a primi Nobelul pentru literatură, el oricum nu avea nevoie de a fi catapultat de mass-media la faima globală literară, așa cum s-a-ntâmplat cu vreo trei autori din afara principalelor genuri literare, și mă gândesc la filosoful Henri Bergson, la cel sub dictarea căruia noi am devenit un procent cu două cifre numite Churchill, ultimul fiind, după cum știi, Bob Dylan, căci vorba lui Pasternak: ,,Nu e frumos să fii celebru/ – De parcă asta-ți dă avânt! –/ Să strângi hârtii, să-ți faci arhivă,/ Să te tot bâțâi pe-un cuvânt”… și poate gheneralul ar fi dorit să continuie, nu știu dacă cu laureata de anul ăsta, Annie Ernaux și cu mărturisirea ei făcută într-o recentă nuvelă cum că: ,,Adesea am făcut dragoste să mă forțez să scriu”, dar l-am atenționat, și bine am făcut, asupra faptului că găinile s-ar putea revărsa la păscut, lor le place traiul în prezent, cotcodăcind ca la scăparea unui ou. Cu Găinarii vom avea destule argumente pentru a experimenta tehnici teatrale inedite, întrucât spațiul ne permite, l-a asigurat echipa regizorală, inclusiv pentru atunci când, în prologul primei scene din actul întâi cu actorii ivindu-se din forfota fumului pe un câmp de țelină verde eliberând minereurile folosite la iscălirea permisului care le asigura împlinirea visurilor, muzica unui sitar clasic va prinde glas providential.

Da, din mulțimea de figuranți va trebui încropit și un fel de pluton militar disciplinând cu rigla avântul găinilor în cazul în care o vor lua razna printre spectatori. Acum știi și tu, Frate, frate, dar găinile sunt pe bani, așa că vom afla care va fi răspunsul ciucolacșilor. Despre Omnom încă nu știm nimic, cum nu știm unde au fost scrise piesele și când. În monitorul oficial, la secțiunea Tinichele și Smalțuri, taman s-a publicat interzicerea creșterii cocoșului de pușcă, deoarece bromul insomniei nu mai e de găsit la nicio drogherie de cartier rău famat, astfel că nu-l vom putea ,,folosi”, mă refer la ,,cocoș”, ca model enciclopedic al altor înfățișări alături de găinile din prima piesă, care ne trimite, printr-o notă de subsol, la recitirea atentă a istoriei filosofiei găinăritului. Când urșii se băteau în coadă ar fi titlul provizoriu al primei piese, traducătorii neavând alte texte la-ndemână pentru comparație. Înțelegi ce bine-i căzu gheneralului ideea cu cocoșii de pușcă printre găini (sau cocoșii din vipușca sa, nu?), măcar ca strategie simbolică, interes de specialitate și motiv de reflecție spirituală asupra faptului că nu i se pot atribui cocoșului în cauză proprietăți domestice sau sălbatice în scenariul ce urma a-i fi comunicat, chit că sunt și cocoși care le fură găinilor boaba din cioc, din zgârcenie. Apoi mi-a schițat sumarul unei liste cu materiale de primă importanță, dintre care se distingea, pentru întinderea sa geografică, un panou pe care vor rula știri și evenimente actuale din lumea burselor în contextul cotațiilor la Bursa Găinilor, bursă cu o dezvoltare insesizabilă dar deloc plicticoasă sau periculoasă și inutilă la nivel național; sigur, aș fi naiv să cred că va putea fi explorată la nivelul marilor jucători de pe piețele marilor burse, nici măcar la nivelul aceleia a țițeiului sau a Bursei Contabililor din sistemul offschore, medaliați de guverne pentru că au lucrat în folosul imperiilor financiare, dar era un început. Jucătorilor la Bursa Găinilor din România nu le trebuie mari îndemnuri lipsite de temei sau defecte estetice pentru dreptul ,,legitim” de a intra într-o astfel de afacere. Discutat, proiectul dramatic, feeric cu ciucolacșii din guvern, și pentru a-i da o durabilă notorietate, întrebarea asupra căreia a fost consultat gheneralul s-a referit la faptul de ce guvernul ar da demnitatea cvadrilogiei Găinarii, despre care habar nu aveau ca text, de a fi jucată chiar acolo, iar răspunsul a fost acela că în peretele clădirii guvernului au fost descoperite pergamentele, nu știa nici el cât de sinceră a fost întrebarea, problema nu era simplă, nu existau arhive referitoare la cum au fost strecurate ele în interiorul acelui perete, noroc cu niște mici sigilii metalice găsite la început și sfârșit și care a declanșat semnalul acustic al detectorului de metal, sumarul primei piese face loc unui târgușor abia luminat de zorii unei zile ce mai trăia încă pe spezele nopții, aici s-a recunoscut perioada aglomerată când în târguri gospodarii pun găinile pe ouă, cică nici cuibare nu s-ar mai găsi, dar țara are oameni inventivi indiferent de împrejurarea de viață, și nu din teama de a-și arăta slăbiciunile, fie ele și cavalerești, oricât am vrea să fim un Cervantes, cuibarul din fire de borangic fiind salvarea, mai ales că e și un model de artă populară. Locul întâlnirii noastre a fost la o masă a confesiunilor, unde am băut cu gheneralul un rom aromat atât cât trebuie, ca să nu-ți țuguiești buzele, dintr-un termos care mă aștepta. Fără-ndoială, după cum știm, nu se cade să dai buzna în bursa oamenilor respectivi fără un istoric, parfum sau iz de găinar, oricât de broker de poker ai fi. Îngrozitor, nu? Sigur, se poate face și terapie, fără a vicia relația dintre broker, piață și găini. Cine a botezat-o astfel, Bursa Găinilor, care sper să ajungă pe buzele tuturor cu aceeași ușurință cu care deschide ziarele, îndemânare de afacerist a avut, căci vorba aceea, O mână spală pe alta! Aici gheneralul flutură duminical pălăria cu boruri largi de Panama, prin apropiere nu trecea nimeni, astfel că eu mă ridicai în picioare, ca și cum i-aș fi dat onorul, costumul de catifea de culoarea zambilei de apă invita la respect.

Mi s-a sugerat, a revenit gheneralul asupra subiectului, ca măcar versiunea mai scurtă a acestei prime piese sau a oricăreia să aibă măcar o reprezentație și pe peluza parlamentului, și nu din constrângeri conceptuale, replica fiind aceea că planul, pentru că nimeni nu e mai infailibil decât mila dar și pentru diversitate, ia în calcul și o stagiune în dealul cotrocenilor, evitând orice legătură contractuală dacă se va deține și un tablou clinic al locuitorilor din zonă. Apoi îmi făcu un semn, locul următor, te las pe tine să judeci, deși nu se mai poartă inima, apariția misterioasă, înnodatul brăcinarului (care, cică ar cauza frigiditate), culorile extravagante asemenea vestiților dandy, vechiul care dispare ascuns de o cortină lunecând ca pe traverse imponderabile într-o grotă cu zâne, initial a fost ca un asediu generat într-o doară de orizontul ce-și ținea în frâu după-amiaza de octombrie în brizanți violeți; un tropot alb, ca de scrobeală, de parcă ar fi venit din cine știe ce margine a lumii, îmi alungă însomnorarea după acea cinzeacă de rom, ducându-mă de nas cu lăcomie, înțelesei că era o mică grabă, un trăpaș bălțat se ivi aruncându-mă în cămara răsuflării sale, regenerându-mă ca atunci când se folosesc arme inegale, gheneralul rosti un cuvânt bun, vizitiul șușoti și el ca în țara lină, cu o voce din perioada de aur al birjăritului, fiecare merge pe drumul său ca spre o altă zi singuratică iar careta descoperită, de parcă era tăiată din jad interiorizând, cred, mai mult decât transmitea în exterior, asemeni limbii, sentimentul unei apariții ușor de cuprins în dificultatea calculului matematic al ireversibilității… Un blazon c-o heraldică stilizând un pocal de argint în cădere, din care curgea un fir de vin roșu, accentua faptul că proprietarul nu era fiștecine. Lumea perspectivei vizuale devenea o lume destinată urechii și nu ochiului, așa foșnet de minerale venea dinspre caretă iar când m-am suit în loja capitonată cu mătase albastru sidefat, m-am simțit ca-ntr-o alhambră. Până la urmă, prietene, ce ni se putea întâmpla mai urât decât să plecăm din Cișmigiu într-o caretă descoperită, mânată de un vizitiu în poziție de forță, de parcă ar fi fost președintele mângâind lent, desculț, ciorapii rustici pe care nu se-ndură să-i arunce de teama cenzurii cinematografice. Dar să nu salivăm. Ieșind în șosea, exclamai: Oh! Cum știi să ajungi la inima mea! O trăsură, și ce trăsură, completă el! Și un cal, și ce cal de clasă, și ce clasă de viteză, adăugă, aplecându-se complice spre mine, răsucind arătătorul în aer. Avea un zâmbet exact și mai puțin etern. E singura pe care am reușit s-o salvez, făcându-mi astfel mâna ca restaurator de trăsuri de tot felul, eu însă știam că are și câțiva cai de rasă. O mașină desprinsă dintr-un film alb-negru respira lângă noi combustia propriei neliniști printr-un claxonat ca de broaște răgușite, bălțatul maron arătă că este un animal de acțiune și nu mări trapul, nu necheză fornăind, birjarul deschise larg palma dreaptă arătându-i, probabil printr-un protocol de comunicare, ceva șoferului, astfel că acesta se mută pe altă bandă. I-o fi ,,umblat” la sistemul endocrin, deși cred că asta era în afara competențelor sale. Până la urmă, prietenia unui general nu e de lepădat. Mergem la guvern, m-a înștiințat, unde ne vom întâlni cu o parte a echipei de traducători. Nu mai vorbesc despre prestanța cu care, din fotoliul imens, îmbrăcat în catifea albastră sidefat, birjarul nostru avea tendința de a se ridica în picioare, nu pentru a saluta lumea, ci pentru a o supraveghea, afirmându-și propria identitate. Verdele semafoarelor venea parcă dictat. A tras după Foișorul de Foc, câte o scară mascată se ivi în ambele bordure, astfel că fiecare am coborât fără să ne-ntindem gâtul. Privii calul și-n gând îl auzii pe celălalt, dintr-o proză a lui Tolstoi, povestindu-și viața. Eram așteptați. Mă atrăgea aventura asta nu atât literară cât dramatică. Niște mese pliante erau desfășurate pe trotuar, deja se discuta despre decorurile avanscenei, complicate, de altfel, care trebuia să imagineze forfota unei piețe în zori, dar nu forfota era importantă ci următoarele secvențe: apariția unor șarlatani amestecându-se printre precupeți și alterarea forfotei de către un fel de gărzi patrulând sau supraveghind iepurește. Femeia cu care ne întâlnisem și data trecută avea primele schițe ale unei structuri de susținere a scenei superioare, pe aceasta, asemenea unei punți de promenadă, urmând a se desfășura, într-un flux temporal, aproape toată acțiunea primei piese. Sper că nu ne vom trezi, l-am auzit pe gheneral, cu vreo anchetă asupra stării mintale a echipei de traducători din patria literelor, de lunatico inquirendo cum spun latinii, mai ales că ea este risipită, echipa, se-nțelege, în mai multe orașe. Ar fi o veste tulburătoare, zise cineva de la masa alăturată pe care avea alte pergamente și traduceri, poate nu de felul celei primite de Descartes care, gata fiind să-și tipărească tratatul de cosmologie și fizică află, așa cum îi scrie unui anume Marin Mersenne, câ a rămas înmărmurit aflând că Inchiziția îi arsese lui Galilei lucrarea Sistemul lumii, fapt ce l-a făcut să decidă ,,arderea tuturor hârtiilor sau să nu lase pe nimeni să le citească, fiindcă nu și-a închipuit niciodată că Galilei putea fi considerat criminal fără alt motiv decât acela de a fi încercat să arate că Pământul se mișcă”. Deh, scrisorile, cum ne lămuresc, ele! Dar nu de Descartes le ardea oamenilor (opera la care face referire, Lumea, Tratat despre lumină și om va fi publicată postum, de frica autosesizantelor comisii papale), căci până la urmă și celebrul său cogito a avut un fel de precedent într-o constatare a Sf. Augustin: ,,Dacă mă înșel, exist. Cine nu există nici nu se poate înșela și de aceea exist dacă mă înșel”. Observi, am spus un fel de, deci îndoiala funcționează, dar fiecare pornea de la alte preocupări și controverse.

Și când te gândești, prietene, la cât de valoroase pot fi unele manuscrie! ,,Chiar acum Martin mi-a arătat exemplarul scris de mâna lui după care s-a cules Ființă și timp. Însă nu ne pricepem la problema cu banii, nu avem habar cât valorează manuscrisul și nici unde ar putea fi, eventual, oferit spre vânzare. Te rog să fii discretă în această chestiune.” Și: ,,Neîndoielnic este, firește, faptul că manuscrisul la Ființă și timp reprezintă o valoare considerabilă și neîndoielnic, de asemenea, e faptul că această valoare va crește simțitor cu timpul. Același lucru este, desigur, valabil și pentru NietzscheFiință și timp în manuscris ar putea să se vândă cu cel puțin 70 000 până la 100 000 de mărci, fără a ține cont de manuscrisul Nietzsche…” Alt timp, alte personaje, alte sincerități: Elfride, nevasta filosofului Martin Heidegger întreabă, Hannah Arendt răspunde. Așa cum îmi ceruse gheneralul, am fost numai ochi și urechi. S-a mâncat la un bufet rece improvizat în văzul lumii, vecinul meu mi-a făcut un semn, ciocnirăm o gură de șampanie din pahare de unică folosință și-ntinzând mâna, din manșeta largă a cămășii groase ca o vestă chemase aceste versuri: ,,Omul liber îndeplinește făgăduiala cea bună/ și norul de ploaie se rupe când tună”!, pentru a continua apoi cu istorioara asta: ,,Un beduin luă o găină care se afla în dreptul unui calif”. Acesta îi zise: ,,Ar trebui să-ți ajungă ce ai în fața ta”! ,,Vasăzică, pe-aici sunt și mâncăruri puse deoparte?” La însinuarea beduinului riposta califului a fost scurtă: ,,Atunci ia-o, sta-ți-ar în gât”! Asta apropo de gâini, ceea ce era de la sine înțeles; a fost și unînceput de dialog reciproc. Gheneralul ni se alătură, iar omul cu citatele deschise discuția despre urșii ca personaje ale primei piese ca și despre construcția acelui pridvor unde aceștia vor dansa, dacă se va respecta textul așa cum era tradus, gheneralul fu scurt, da, știu de unde îi luăm, dar s-a ivit situația în care nu putem cumpăra câteva covoare persane țesute manual cu simbolul găinii, că ea reprezentă belșugul în tradiția populară, ele fiind expuse în târgul care va fi locul de desfășurare al primei piese. Vor fi și șarade, clovni, cititori în ghiocuri marine, oameni pe picioroange (ăștia ce-mi plac!), omul cu ochianul și busola militare în căutarea ritmului sufletesc, a inimii destinului, spiriduși, spiriduși-cu-pluta... Se avansase ideea că vor fi momente în care se va încerca renovarea timpului, dar o iotă n-a fost scăpată despre meserii și instrumente în acest sens, simbolic renovarea o putem face zilnic. Apoi se auzi un fâlfâit și, din necunoscut, pe mâna întinsă a gheneralului, după ce-și îndoi capul, se așeză un vultur-de-mare-cu-burta-albă. Capul plecat pasărea nu-l taie, ne asigură el. Avea dreptate.
Acum sigilez aceste rânduri, propunerea fiind o baladă rock din playlistul de azi, și anume R.E.M.: ,,The battle's been lost, the war is not won,/ An addled republic, a bitter refund/ The business first flat-earthers licking their wounds/ The verdict is dire, the country's ruins/ Providence blinked, facing the sun/ Where are we left to carry on/ Until the day is done/ Until the day is done…” Un echivalent pentru Until the day is done, sper că ai recunoscut-o.
Închei, și nu pentru că nu mi-aș găsi cuvintele, ci pentru că cele scrise de mine doresc să te-ndemne la reflecție, sigur, una de felul celei la care face referire Annie Ernaux în deschiderea poveștii sus amintite revendicate, precum teatrul, din trecut: ,,Dacă nu le scriu, lucrurile nu s-au încheiat, ci doar au fost experimentate”. O nedumerire însă am, și anume: o fi făcut dragoste înaintea semnării acelei cereri publice de eliberare a unui terorist libanez condamnat pe viață de justiția franceză pentru asasinarea unui atașat militar american și a unui diplomat israelian? În fine, dacă vrei să te ferești de somn, pune-ți sub pernă frunze purpurii de arțar, că tot e toamnă. Pe curând.
 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri