O albină fremătând în inimă (XXIII) (530)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Șoseaua pietruită parcă se înfășurase, într-un ritm sacadat amintind de carul unei mașini de scris mânuit de-o mână nevăzută, în dezordine, după autocarul ce tocmai intrase pe stradă. Îmbrăcați la un costum din două piese, zorii, înfrângându-mi rezistența, își scuturau, prin treceri strategice, purecii galbeni pe umărul meu. De la aflarea veștii, un zvon întunecat al destinului ai cărui ochi priveau cu indiferență bunătatea omenească, insensibilitatea mă ținea aproape de casa prietenului meu. De-acum nu mai exista niciun filon sceptic ascuns într-un depozit al respectului de sine decât pentru mine. Am alergat împreună cu mama lui în josul străzii. Doar ea a fost lăsată să urce. Vecinii la porți. Un gest decorativ pe o partitură a tăcerii. Unii și-au umflat fisurile memoriei, cum aveam să aflu mai târziu, încercând să facă loc în filtrul amintirilor momentul ultimei întâlniri cu vecinul lor, fotbalistul devenit celebru. Probabil fusese pe vremea când vestea apropiatei matrimonialtăți devenie o veste romantică. Șoferul opri imediat: mama era împreună cu absența întunecată a fiului ei, cu acel îngheț ca o bogăție mai puțin în măruntaiele înlocuite cu balsamuri. Țipătul trecu, prelung, prin geamurile fumurii. Un tablou al acelor momente descumpănitoare pentru orice trecător definea avalanșa, clocotul acelor sentimente care i-ar fi dat ghionturi cu întrebarea: ,,Ce se întâmplă pe strada asta?”
Sunt cutii ale memoriei pe care e bine să nu le deschizi niciodată. Pe asta o deschid, nu pentru că într-o vară din anul nouă al deceniului șapte din secolul trecut inima vioaie-n piept mi s-a umplut de spaimă, ci pentru că am ratat, și nu în sensul că aș fi fost ,,victima unui orgoliu infinit” (asta o gândea Emil Cioran), deși ipostaza unei astfel de dispoziții a existat, nemărturisită, desigur, din cele câteva întâlniri avute la colțul străzii cu unul dintre frații săi rămas în casa bătrânească, am ratat, spun, developarea retrospectivă a unui ideal însoțit de o prietenie nezdruncinată nici măcar de cel mai tenace arivist. După cum mai vorbirăm vara asta, tăifăsuind la cafeaua mea regală făcută din patru soiuri de cafea preferate, ar fi urmat să mă apuc de lucru la o carte avându-l ca personaj pe bunul nostru prieten Aurică Rădulescu. Lectura a două caiete scrise îngrijit despre istoricul familiei sale, plus multe amintiri personale, era un prim pas. ,,Un scriitor are nevoie de noroc, iar eu nu am. Povestea mi-a scăpat din mână în cele din urmă. Îi voi transmite schița lui Hawthorne, poate o să vrea s-o folosească...” E mărturia unui alt H, a lui Herman Melville despre Insula Crucii, un roman neterminat, Uite cum se potrivesc faptele! Voiam să fac din el un personaj literar autentic, nu unul al unei cărți de memorii. Măi prietene, cred că a existat și o drăcească răvășeală ascunsă prin firele de gând ale cuiva, nu știu dacă față de scrierea acelei cărți, pe care, sigur, o vedeam puțin scormonitoare, sau numai față de mine. Deja se vorbea despre el ca despre fotbalistul cu care se putea discuta cu ușurință despre filosofia fotbalului, ca să nu mai spun despre imaginea atacantului complet, cu un talent nativ, un simbol al generației lui, deci un posibil model de urmat din puzderia de fotbaliști anonimi. Stângaci de meserie dar și un dreptaci, oricând putea plesni mingea făcând-o să fluture spre vinclul porții. Perioada de grație studențească tocmai luase sfârșit, ca proaspăt licențiat în Relații internaționale al A.S.E. Unul dintre ,,dricari”, dacă-și mai amintești, numiți astfel după tricourile în dungi verticale alb-negru, și azi mai am tricoul dăruit de el cu numărul 10, se întorcea într-un sicriu zincat, acasă. Tinerețea nu mai venea pe aripi de rândunică. Nu avea niciun alibi pentru această zdrobitoare întoarcere. Între el și viitorul ce l-ar fi urmat se afla copilul despre care idealul său de viață n-avea cum mai vorbi. Și nici nevasta lui, Emilia. Măsura iubirii este să fie fără măsură, niciodată nu e destulă munca pentru ea. Ratarea s-a consumat, în cazul lui Aurică, nu pentru a fi validată o ficțiune legată de sport, de fotbal în cazul de față, ci, pentru că iepurelui existenței niște dulăi îi arătaseră claviatura obedientă a maxilarelor. Lumea nu mai era o frescă în care destinul este surprins alocând fiecăruia ce corespunde ființei și valorii sale, așa că nu-i pot da dreptate (cu mintea mea de azi), lui Marc Aureliu, ultimul dintre stoici, după cum bine cred că știi, atunci când, cercetându-și gândurile, își spune sieși însuși, ca subiect liber și conștient: ,,Tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă după o rânduială dreaptă: dacă vei cerceta cu precizie, vei descoperi acest fapt. Nu spun numai că se întâmplă potrivit consecvenței, ci și potrivit dreptății și ca și cum cineva le-ar fi hotărît după merit”. O afirmație plină de trufie ațâțată, mă gândesc, de aclamațiile unui auditoriu amăgit, neobișnuit cu purpura, cu examinarea infernului sau a iubirii de sine ca forță cosmică. Plasat la o răscruce ce avea să se degradeze curând, când dinspre colțul străzii un grup se porni spre autocar, asemeni unui comitet de primire, șoferul dădu cheie și înaintă de parcă ar fi făcut-o prin ceață. ,,Cine spune că faima are prețul ei, trebuie să se fi gândit, cred, la acest cuvânt bun la toate, și anume viața, cu delicatețea ei”. În fapt, revenea acasă unul dintre copiii cartierului, iar revenirea era asemenea unui tablou într-o galerie unde-și avea locul binemeritat. Un clopot profund, lipsit de sociabilitate dădu ocol, ca și cum fiecare fărâmă de piatră ar fi fost în așteptare, de-a lungul străzii. O ciudățenie, noi neavând biserică în cartier. Mama lui Țopi, aflată sub influența momentului și nu a sciaticii strigă, bătând în tabla din spatele autocarului vopsită într-un albastru marin din care vârfurile unor stânci creșteau unul din altul și de pe care niciodată nu m-aș fi aruncat: ,,Băăăii, oameni buni, a frecat, careva, cu usturoi clanțele ușilor?” Penru ce? am ripostat eu cu interes, oricum, totul nu e decât o suflare de vânt, un murmur tragic despre omul care ,,se vestejește la propria sa paradă”, ca să-l citez, nu întâmplător, pe Bob Dylan și, apoi, mai avea vreo importanță, nefiind vorba în ceea ce avea să urmeze de vreo trăire magnifică irosită solemn… Poșta nu-mi mai inspira vreo încredere: într-o cutie nesuferită prietenul meu fusese ascuns, ca-ntr-un colet. ,,Undeva, în lume, cineva tocmai a murit./ N-ai fost nici tu nici eu./ Sunt obligat să fiu de acord cu William Shakespeare care, în Scorpia îmblânzită, a spus: ,,Lăsați lumea să alunece”. Pentru a crea un nou fior sau lunecarea există doar în imaginația noastră? În fața porții, un gol amar căruia îi lipsea o prezență vie: aceea a lui Aurică.
Ușile s-au deschis, o singură voce de-un laconism autoritar s-a auzit, ca o cădere de apă tristă: ,,Aurică, ce mama dracului cauți acolo?” Era Gâscanul, adică Dobrin. Am apucat să intru în curte, apoi poarta a fost închisă. Știam: pe pragul pe care șezuserăm de atâtea ori povestind în timp ce spărgeam semințe prăjite sau mâncam prăjituri făcute de mama lui, nu vom mai ședea niciodată precum niște oameni ai entuziasmelor reconstruind imaginea unei prietenii pierdute. Toți ai casei se retrăseseră în altă cameră, împreună cu echipa și antrenorul. Pe șinele acelui neînchipuit drum al morții sale voiam să calc și eu, chiar dacă nu aveam nicio calificare ci doar o aspirație spre o-ncercare de deznodare a unei furtuni: incertitudinea. Dar aveam eu destulă inspirație, fără de care nu mă puteam descurca în țara mea de băiat? Huruitul trenului nu mă deranjează nici azi, după cum știi. Iar această scrisoare nu ți-o scriu dintr-o mare supărare extrasă din zgomotul mării. Cu șapte ani înainte, murise tatăl meu, pe când frunzele nu mai aveau niciun cămin. Tatăl meu devenise un calendar netemător de groapă sau de ridicări în slavă, un fluierat lovit de trăznetul locomotivei cu abur înaintând, în duduitul cazanului încins, pe malul celălalt, inutil precum niște urme de tălpi înglodate în datoria față de amestecul din pământul galben, paie, pleavă și apă, preamărind astfel căldura chirpicului.

*

În toate zilele care au urmat, m-am simțit morocănosul plutind în derivă după un exercițiu de abandon al navei, terminat prost. Cât am lucrat pe remorcherele de transport marfă sau echipaje pentru platformele de foraj, făceam asemenea exerciții.
Cele două uși din lemn ale camerei lui Aurică fuseseră scoase din balamale. Pe suporturile argintate ale lumânărilor înșirate pe noptiera patului său de puștan în care multe nopți și eu am dormit, se depusese o glazură de ceară cu parfum de trestie sălbatică și smirnă. Etajera, dintr-un lemn roșiatic, nelăcuit, era la locul ei, pe ea aflându-se statueta despre care ți-am scris că o primise, într-un cantonament, de la un admirator, un sculptor dintr-un oraș italian, statuetă al cărei picior stâng nu doar că îi apăruse rupt de deasupra genunchiului, într-un vis, maică-si, dar chiar fusese găsit rupt, într-o dimineață, deși acolo nu mai dormea nimeni. Până să fie scos în curte, Aurică a stat în camera lui. Abia a doua zi s-a obținut acceptul, nu știu nici azi de la cine, de a-i fi fost ridicat capacul sicriului de lemn. Prin fereastra decupată în sicriul de zinc doar fața și părul ușor roșcat, sârmos, puțin căzut pe frunte, i se vedeau. Ce a stat în puterea mea, de parcă eu aș fi fost personajul principal al poveștii, le-am spus, trecând sub tăcere faptul că pentru năzuințele neîmplinite vom da vina pe soartă ca pe un răufăcător sfătuit să renunțe la meseria sa, celor ce, ulterior, m-au tot urmărit, chiar și peste ani, cu voluptatea curiozității lor. Dar ce știm despre soartă și cum o știm? Este ea acel marinar cosmic venit de peste mările timpului, iar dacă asociem timpul cu marea nu dăm peste o capcană când vorbim despre timp, marea fiind ceva finit? Cel mai mare dintre cei cinci frați lipsea. Se afla în acel voiaj în care n-ai fi vrut să fii când unul dintre frații tăi pornește pe un alt ocean ale cărei date geografice rămân ascunse. Enigmele apei în mișcare, dirijată precum trenul care-l sfârtecase înainte să-i fie schimbat macazul tăios, rămân pentru mine același vrășmaș precum acea picătură de sânge ivită în colțul gurii, spre seara celei de-a doua zi. Gardul dinspre stradă fusese scos pentru ca lumea să poată veni și pleca în voie, de parcă Aurică se-ntinsese pur și simplu, c-o eșarfă alba, de mătase în jurul gâtului și se făcuse mort, el trăind, în fapt, pentru prietenii lui, ca să joace mai departe fotbal cu aceștia, ca în vremurile nu prea îndepărtate. Ce a rămas, prietene din zilele cât Aurică a stat acasă? Un adevăr clar pentru aflarea căruia intrasem prin toate camerele pe unde erau risipiți colegii de club sau prin bucătăria unde mama sa, supravegheată de vreo rudă, pregătea, mai avea puterea asta, platouri cu gustări, trăgând pe furiș cu urechea. Toți se fereau să facă vreo mărturisire publică. Permanent curtea a fost plină cu oameni dornici să primească o lămurire. Am reflectat asupra comportamentului coechipierilor care făcuseră din tot ceea ce se întâmplase în gara din Hanovra un tabu. Un fel de temperare care a dus, în timp, la uitarea care stă deasupra capului nostru ca un medic ale cărui gesturi insensibile nu le descifrăm. Nouă ni s-a servit doar faptul că la numărătoare lipseau doi dintre ei și că cineva ar fi urcat rapid în compartiment, trezindu-i din somn. Primul, deși trenul se pusese în mișcare, s-a aruncat pe peron, lovindu-se la cap de un stâlp de beton, pe când lui Aurică i-ar fi alunecat, în iureșul acelor clipe a căror buimăceală ar fi putut-o respinge, piciorul stâng pe una dintre trepte fiindu-i atras, apoi, ca de un magnet, sub oțelul elementar al unei roți, tot corpul. Acel schimb scurt, de neînțeles între om și metal, în timpul căruia lanțurile nu s-au rupt, ba mai mult, s-au amestecat cu el, astfel că la sfârșit n-a mai reușit să se extragă, cu un gest corect, obișnuit așa cum o făcea Houdini, rămâne pentru mine singura realitate și nu o uimire. Nu știu cine a strecurat, la un moment dat, tot atunci, faptul cum că ar fi fost împins din spate de cineva care ratase gara de destinație. La ce bun acel rău, dacă o fi existat? Elias Canetti mă ajută puțin în chestiunea răului scriind, în deschiderea uneia dintre cărțile sale: ,,Foarte puțin din răul care poate fi spus despre om și umanitate nu l-am spus. Și totuși, mândria pe care o simt pentru ea e încă atât de mare, încât doar un lucru urăsc cu adevărat: dușmanul ei, moartea”. Tot atunci am aflat că vagonul era penultimul. Parcă mai conta!
Uimirea a venit mai târziu. Pe postamentul crucii, frații lui au obținut acceptul (nu știu de la cine), îngrijindu-se ca mezinului nimic să nu-i știrbească amintirea: mă refer la un portret turnat în bronz. O îndrăzneală aprigă plantată în anii șaptezeci, chiar și într-un cimitir, ilustra pe ce piloni de prestigiu era așezată familia sa. Ceea ce părea promițător s-a rupt dramatic atunci când portretul a dispărut. Cineva-și mijise ochii asupra statuii. De ce? Probabil pentru simbolul preferat reprezentat de acel băiat născut în cartierul Brătianu, ori pentru a trăi acea stare a desprinderii sufletului de trup, și asta ar fi partea rea a acelei decizii, asemenea unei întoarceri în somn, fără să știe că plăcile pământului se mișcă sub el, într-un dezacord dat. Căutările, minunțioase, cum ale unui ceasornicar, au găsit bronzul cuibărit într-un depozit de fier vechi. Asta am aflat mai târziu. Azi ar fi chipul turnat în ipsos. Cât privește cartea de care amintisem în aceste rânduri, sigur ar fi fost versiunea mea proprie asupra a ceva sfânt: prietenia ca sentiment tragic al vieții. Eu cerusem răgaz un an pentru a-mi încheia cartea de poeme la care lucram. Aveam în cap ideea de a o deschide cu un interviu al unuia dintre cei ce fuseseră atunci pe peronul din Hanovra, ceea ce presupunea o listă cu măcar cinci-șase nume, dornice să răspundă la un set de întrebări. Îmi doream o carte simplă. Dacă n-a fost să fie, n-a fost. Într-o seară de octombrie, cioc-cioc, în poartă. Cine crezi că era? Fratele său, Nicu, îl știi și tu: voia caietele. O decizie marca unui dezinteres inexplicabil pentru mine și asupra căruia aflasem că voia să revină. Emoției scrierii acelei cărți i se stinseseră, definitiv, toate argumentele în interiorul cărora trăia. Însă, marile suflete nu pier odată cu trupul, nu-i așa? Au acest crâmpei de privilegiu, cum îl au albul și negrul. Unde citit-am noi asta? Printre rândurile acestui cântec, cumva? Amândoi iubeam mantia curgătoare a rockului. Dintr-o excursie își adusese un sistem audio SABA, împreună cu multe casete. Cum ne-ar fi urcat zâmbetul în obraji și ce expresie ar fi avut privirea noastră îndoind marginile zilelor ascultând împreună măcar Black Sabbath? Pot cere, acum, să ne însoțească No stranger to love ca o albină fremătând în inimă? Să rulăm: ,,Cold is the night/ Lonely till down/ cry for the light/ For the love that won't come/ You said that youיִd never// Leave me alone.// I gave you my heart/ You cried for my soul/ An Angel won't come/ This Devil won't go/ something is wrong/ I just can't get away// Living on the street, I'm no stranger to love/ Why can't you see I'm no stranger to love…” Ei, cum răsună, azi, aceste ritmuri despre singurătate, despre relația directă a omului cu divinitatea, despre latura misterioasă a vieții numită dragoste, toate însoțindu-se ca-ntr-o stranie epifanie? Cum altfel dacă nu fără clișeele care complică viața! Chiar așa!