Dimineața în care trompetistul a cerut liniște(598)

Motto:
,,Pământul și cerul se mișcă în taină,
cine le poate simți“?   Lie Zi

Trompetistul apărut ca din seninul electrizant al unei black hole dădu un țignal deîndată ce tramvaiul se îndepărtă curtenitor. Un fel de neliniște irevocabilă se creă în jur, berarii săriră în picioare ca împinși de-o baculă de circ, curiozitatea claxoanelor nu mai avea liniștea leneșă în umbra căreia ne-ar fi plăcut să stăm. Vacarmul ce stătea să se nască asemeni unui alfabet aruncat, strivea starea de somnolență de sub pleoapele zilei ale căror boturi împigeau dimineața spre frizeria din colț unde se puneau deja pariuri pe ceea ce a fost sau n-ar fi fost trompetistul. O dimineață ca nouă, fie și în sensul îndemnului inscripției surprinse de fantezia literelor de aur din cada băii împăratului Ching Tang: ,,Înnoiește-te pe de-a-ntregul în fiecare zi; fă-o din nou, și iar din nou, și mereu din nou” Postat în mijlocul drumului, cu picioarele depărtate, fapt ce-i amplifica suplețea și farmecul staturii, trompetistul eliberă, c-o bunătate sârguincioasă, de parcă nu-i păsa de fericirea de a se ala acolo, melodia asemenea flăcării unui băț de chibrit aprins în umbra unor perdele de azur reiat, își lăsă capul pe spate, a izbândă: o izbândă pe care voia s-o împartă cu cei aflați pe străzi: ,,Acesta sunt eu, din bălegarul uman”. În balcoanele hazardului chipuri de femei urcate-n năruite odisei, se arătau gata să pășească pe coridoarele tentației biblice în locul soarelui ascuns prin rumoarea covoarelor ce decantau relația lui cu timpul, deja controversată...

Trompeta strălucea plină de-o ademenitoare mânie între palmele mari, niște prelungiri nebiruite ale brațelor lungi , tatuate cu fragmente măiestrite de trompetă care, la fiecare-ncordare de mușchi, păreau că se pun în mișcare însăși trompeta, ca nișt crainici liberi în haine murdare și scumpe. Cum și-ar fi imaginat John Milton foșgăiala care n-avea nimic de-a face cu diafanul din interiorul luminii din care ieșea un miros înebunitor, într-un răsărit? Dar fluieratul unei păsări? Nu cumva precum mirarea unei trompete, aerul fiind una cu sunetul și culoarea? Un țipăt de trompetă redându-i libertatea de a fi totul sau nimic, în sclipătul ca un narotic din plămânul umed al zilei. Sau ca o chemare a Păsării Paradis dacă ar fi să-mi amintesc vorbele tale cum că întâlnirea cu ea poate fi un miracol. Dar miracolul există doar pentru cel ce crede în el, ca uleiul din povestea Bibliei, și, pentru a nu-ți rămâne dator închei ideea, nu cu intenția de a-ți scinda sufletul asemeni duhului pădurilor, cu aceste versuri dintr-un poem dictat al lui Jorge Luis Borges:

,,Uitate-s zborul păsării și luna,
Ceilalți sunt hărăziți cu universul.
Eu cu penumbra, șlefuindu-mi versul”.

Trompetistul se răsucea pe călcâie, de parcă un vânt prielnic, scăpat din prăvăliile de peste drum, i-ar fi intrat pe sub piele, saluta lumea purtătoarea atâtor drapele ale indiferenței, cu adânci reverențe de parcă ar fi fost gata să scoată de undeva o fanfară ,,că mii de trâmbițe de-ar suna oștirea/ auzului tot nu i-ar fi povară...”ca să fac aici o invocare a imaginației. Marii trompetiști au fost și mari tromboniști? Călugărul postat lângă o florărie, cu o cutie a milei pentru o colectă zonală, făcea cruci de zor, crezând că va combate cu vigoare acea manifestrare de erezie matinală ce părea să cuprindă lumea vrăjită formând de-acum un cerc de protecție în jurul acelui om. Singurătatea lui nu muta străzile, nu le făcea mai lungi sau mai drepte decât le concepuseră strategii aflați în impasuri, care voiau să controleze mulțimile în caz de revoltă. Mirositor, vântul fugit din grădinile imperiale ale lumii, acum nu știu, arta grădinilor o fi trecătoare?, se asocia sau ducea un război lent cu proprietățile tehnice ale trompetei responsabilă pentru al doilea vals al lui Shostakovich. Celuloza frunzelor nu evoca un timp calendaristic, cum nici modelele playboy nu confereau văzului doar privilegiul pedagogic de a interpreta trupul feminin pornind de la gură, sân și vagin, ceea ce ar fi fost de-a dreptul scandalos pentru că privirea nu înlesnește nici un contact. Omagiu, deci, voyerismului! Apoi trompeta tăcu. Omul își scoase din buzunarul cămășii niște ochelari cu rame care ajungeau până în dreptul urechilor, slobozii un ,,EHEHEEEIII”, făcu o piruietă și porni, cu pași care parcă nu luau forma tălpilor, în susul șoselei. Apăruseră și niște fotografi care pierduseră din greutate, dată fiind loialitatea față de subiect. La o trecere de pietoni polițiile, ca niște maestre ale lingușelilor și cu ochii licărind malițios, cu talii înguste și cizme din piele de vițel cu carâmb înalt, s-au interpus între el și mulțime, cerându-i legitimația de bibliotecă. ,,Ăstora nu le place să le zâmbești. Vor crede că le iei în zeflemea autoritatea”, îi șopti repede o femeie îmbrăcată ca pentru a intra în spălătoriile de cărbune ale zilei. Lunețiștii de contra-atac, pentru că era și un bulevard de centură și o delegație guvernamentală cobora spre port să-și încerce noile undițe în vasul de cristal al mării fără a aborda vicisitudinile maritime, i-au fotografiat-o și ce să vezi?: niște lecturi din literatura arabă clasică și amintirile de la ultimul banchet al lui Platon, Manifestele lui Fernando Pessoa, ceva din Friedrich A. Hayek, cum ar fi Constituția Libertăți, un Isaiah Berlin încercând să-ndrepte Lemnul strâmb al umanitățiii precum și Povestirile despre om ale lui Constantin Noica, motivau, dintr-o înlănțuire de motive ce ne scapă acum, nereținerea lui. Se făcu, totuși, auzit, dar fără ecou, strigătul nerușinat cum că ,,Ăștia îl vânează ca pe Roling Stones în America”. Trimiterea amintea despre bucuria ce invadase meniul polițiilor statale în anii ’70, când aveau ordin să o urmărească și obstrucționeze prin orice mijloace, pe motiv că rock’n-roll-ul trupei incită tinerii la rebeliune și corupe America ca pe o domnișoară de onoare urâtă de servitoare. Dintr-un exces de natură medicală, cică statul Arkansas a vrut să legifereze interzicerea producțiilor muzicii rock. Oul care-l separa pe Nixon de cetățeni se fisura, așa că el își asmuțise papagalii poligloții până și asupra lui Lennon și a pianinei maro, folosită pentru a-nregistra Imagine. Dar să nu mergem atât de departe cu presupunerile. În definitiv, omul nostru era doar un amărât de trompetist ce-și cânta cu îndrăzneală o emoționantă poveste, iar dacă legiunile de fani aveau ceva din cele ale legendarelor trupe de rock ale lumii, asta se datora luminii degajate de sonoritățile sale, despre care presa locală a scris că ar fi putut, înmagazinată fiind în sticle devenite una cu povestea lui, să lumineze câteva luni cartierul acela. Apoi totul se dizolvă, fără ipocrizie, în uralele mulțimii și muzica trompetistului, ca un proaspăt câmp magnetic, induse propriile-i vibrații în girofarurile ultimelor mașini polițienești de culoarea somonului la grătar ale căror imagini se depreciară ca și cum ar fi fost închise într-un adjectiv bubuit și nimeni nu se mai sinchisi. Ritmurile unor balade rock, care n-au avut nevoie de omologări, jazz și improvizații alerte, muzică de film în regim figurativ, suite lirice și bolerouri, blues și folclor, contraste dinamice, propuneau auditoriului nu doar experiențe auditive ci și sinestezice. Din când în când, trompetistul ridica brațul ca pentru a dejuca pericolul lui locutio, el însuși oprindu-se pentru a-și trage sufletul. Atunci liniștea lua forma obiectului muzical, și-un acord răgușit, ca de saxofon, scăpa, născând fenomenul de compresie care apare în momentul în care sunetul nu mai urcă în aer ci coboară, datorită supramodulării, în cazul de față, lovindu-se de oameni el devenea și mai lung, de necontrolat. Lumea nu se isteriza. De pe trotuar, cineva îl strigă fluturând un toiag alb pe al cărui mâner de jad cele două simboluri, cârligul și biciul, păreau că mai evocă puterea faraonului. Dar și al bisericii. Un cinematism ce va democratiza viteza și va face din reținere o iluzie. ,,Pot jura că i-am auzit trompeta. E trompeta lui, s-a întors, el este!“ Înflăcărat de o amintire sau de un trecut încă survolabil, cine știe?, cu toiagul îi făcea semne, înecându-se în fumul de țigară ce-i ieșea pe nas, abundent, ca și cum părul i-ar fi luat foc, acoperindu-i fața ca o batistă ce-și baza existența pe un fel de greșeală. Orbul își făcu loc adulmecând oamenii spre cel a cărui muzică și acum îl fascina, păși lângă bordura care nu cunoștea alfabetul orbilor și se rostogoli dezordonat, zburându-i dintre degetele coapte de nicotină sfârcul țigării. Toiagul, însă, rămâsese în palma care avea capacitatea să-i susțină mijlocul într-un mod misterios. Despre Mozart ne parvenise deja știrea cum că în copilărie leșinase de spaimă, în propriul pat, la auzul, întâiași dată, a unor intervale eliberare de o trompetă, iar faptul că un navigator, pe numele lui Drake, nu cina niciodată pe mare decât vrăjit de sunetele trompetelor sale, inspirase multe legende ce încă se luptă pentru întâietate, sfidând lăcomia rugăciunii.
O bicicletă, cu două rânduri de pedale detensionă, prin desenul componentelor și culorile sale, situația stânjenitoare; îl ocoli, curtenitor, avertizarea sonoră fiind o producție muzicală din repertoriul unor greieri care nu aduceau cinstire artei de a cânta, contrastând, în treacăt fie spus, cu metafora haiku-ului lui Bashó: Pojghița unui greier:/ El s-a mistuit în cântec/ cu totul. Rămas într-o rână, cu capul dat pe spate, el n-avea să afle cine și ce trecuse pe lângă el. Pline de măduvă, așa cum rânduise viața în acea dimineață, două playmătițe în roșu pedalau, ca și cum atunci ar fi ieșit dintre cearceafurile cazinoului, hărăzind privitorilor o grădină de jubilații și chin. Aceștia nici nu știau că șnurul de piele ce atârna deasupra șeii putea fi tras, fapt ce le-ar fi scurtcircuitat privirile și aleasa educație, pe de o parte trupurile lactifiate definitiv, iar pe de o alta lucrul mecanic al picioarelor ce porneau parcă din gât cinstind gândurile omenești cu viziunea sfântă a unei dualități des invocate de toți prietenii smeriți și anume, sexul și sânul. Orbecăind prin beciurile deznădejdii, orbul se ridică, reuși să-și ia un reper pentru a porni în direcția muzicii, răsuci la spate brațul purtător de baston, ca și cum n-ar fi vrut să împartă cu nimeni curajul de a se fi aflat acolo și, cu o zvâcnitură începu o rotire deasupra capului, marcat de grozăvia situației. Muzica trompetei, eliberată de existențe cu adevărat trăite după pofta inimii, devenise, râurind printre oameni, dintr-odată, un agent de putere; trompetistul era urmat de îndrăgostita mulțime stăpână pe elementul comun al improvizației ce se derula luminos pe răbojul acelei zile neobișnuită cu astfel de înduioșări, mai ales când răsuna On the turning away, a trupei Pink Floyd. Orizontul era obturat de soarele gata să treacă, precum un unguent tămăduitor, prin toate nodurile feroviare ale lumii, ca un ceferist cunoscut de toate haltele hărăzite a eterniza macazurile ce ne schimbă viața, cum și să navigheze, respingând supranaturalul, în briza longevivelor mări și oceane care împiedică rudimentar insinuarea nopții dar nu și a morții; cine însă avea timp de astfel de cercetări și încadrarea lor în secvențe metaforice, când totul era atât de terestru și aproape de un fragment de ADN obținut după cartografierea genelor urmărindu-se, ce?: compararea harului extraordinar al energiei soarelui cu acela al apei în a se transforma împreună într-un țesut viu, protagonist al argumentelor scandaloase ce-au înghițit calul troian? În definitiv om era și orbul rămas în drum, ascuns în mulțimea ieftină, foșnitoare, plină de hormoni susurând ca un izvor subteran într-un timp care utiliza ca scenă un cartier constănțean ce nu degaja niciun soi de dispreț față de locuitorii săi. Din ziua aceea, spun cunoscătorii, mulți l-au citat pe trompetist sau ce a rămas în mintea lor din muzica lui cu semnificații culturale generatoare de incidente legate de revizuirea vieții în cartier, de rolul neliniștilor și romantismului fără a mai așeza ființa în bătaia enigmaticului domino. ,,În fond, avem mai mult viitor decât orice îngrijorător trecut, iar eul ar trebui să aibă o structură ritmată” ar fi strigat el, într-un anume moment, flacăra trompetei crescând asemeni unei beții, ceea ce-i asigura un respect motivat, într-o intersecție căreia de curând i se scosese dopul, convins fiind că muzica lui va aduce suficiente, limpezi și contaminante ecouri, multă vreme, fără a cere cuiva drepturi de copyright. Dovadă a fost faptul că a doua zi, în cartierul care nu trăia dintr-un mărunțiș jignitor al zilierilor bucății de pâine ici măcar aruncată unui câine, au răsunat pe la ferestre și de prin balcoane, de pe acoperișuri și de prin mașini, ritmurile unor trompetiști de ocazie, anecdotici, dar care au trezit admirația aceleiași redacții de ziar local ce-și schimbase numele, în numele mitralierei și al gradului, dedicându-se cugetului liber, al strângerilor de mână și al picioarelor întinse pe birouri între două înghițituri de whisky și al bătăilor amicale pe spate, un fel de semnătură de cârdășie ulterioară cu golanii iviți de după parapeții privilegiilor presei libere, purtând chipiu de santinele financiare, ziar ce trimisese reporteri de investigație cu experiență în pătrunderea subtilităților masculine ale muzicii de trompetă ce plesnise, ca un imens și însetat bici la drumul mare acea comunitate a tramvaiului extras din trenurile de marfă care traversau altă dată, cu pasiune, cartierul unei iubite cu care mai făceam câte o joncțiune în perioada soldăției furată cât am putut, nu cât mi s-ar fi permis, orișicâte permisii mi s-ar i dat în numele promițătorului meu nume. Ediția de seară, cu titluri mari, demne de a fi citate din superstiție și nu din curiozitate, s-a vândut rapid, în ediții succesive. Mult timp de atunci jovialul tonomat argintiu al singurei cârciumi și-a omologat existența rostogolind, lămuritor, prin ferestrele scoase, numai muzică în interpretarea acelor trompetiști ce se cereau obligatoriu lecturați din lista canonică dacă ai fi vrut să te dedici temelor muzicale comparate. Când și când era tulburat de tirajul clopotului unei biserici dărâmate ulterior, când fisura apărută în peretele estic s-a umflat până la înțelegerea faptului, de către enoriași, că fundația avea ceva putred în ea, adică nu exista. Un popă de duminică a ținut imediat o slujbă din interiorul acelei deschideri, introducând în țesătura ei falsul motiv al prăbușirii melancolicei case Usher. Copiii renunțaseră să mai bată mingea în cutrea școlii cu gazon de mochetă. Cu trompete la brâu, cineva prinsese șpilul și-și transformase cu precizie tutungeria în unic importator de trompete, muștiucuri, clape și articulații, e bine să ai o rezervă, cum s-ar zice, aceștia înălțau de zor zmeie semănândcu niște trompete devenite. la rându-le, protagonistele unor muzici când vântul le umfla, într-o relație durabilă până la smulgerea din legături a partiturilor fine de celuloză. Că trompetistul nu era doar o figură de stil a acelei zile, devenea tot mai sigur. Apariția sa avea să supraviețuiască, fapt sugerat și de felul în care a reușit coverul după Sometimes I Feel Like Screaming al lui Deep Purple, dar și pentru că oricând se va fi ivit, ici-colo, un motiv de asamblare, în diferite moduri, a ceea ce se-ntâmplase atunci cu adevărat memorabil. Cât durase totul, muzical sau non-muzical de cotidian, noțiuni sociologice intrate recent în raționamentul gândirii metafizice și deci de neoperat în sondaje, după cum mărturisea apreciativ și fostul meu profesor de mentalități, fugind chiar și cei ce elaborează diverse chestionare pe tema alifiilor parfumate ale campaniilor electorale, nimeni n-o putea spune. Cine voia să filosofeze pe motivul apariției trompetistului, n-ar fi făcut decât să intre într-o curgere. Așa cum înainta pe șosea, viu și absorbit de muzica sa, devenită, datorită împrejurărilor în care se producea, secvență a unui spațiu în care trăise departe de eternitatea măsurabilă. Totul devenea domeniu de interes. Mulțimea voia să fie acolo, într-o mișcare vitală, ca-ntr-un experiment mental neprogramat. Revoltător și ciudat la început, despre acel timp muzical s-a vorbit mai târziu cu admirație și competență. În recipientul acelei zile încăpeau multe întâmplări. Tonurile și amploarea lor, timbrul și ritmul aveau o profunzime despre care jurnalele de știri au evitat să amintească, ascunzându-și înstrăinarea în leneșa batistă a tăcerii. Cartierul spusese adio indiferenței fosilizate, fumătoare, la orice colț de stradă, a țigărilor fără filtru pănă la ultimul chiștoc. Bicicletele playboy treceau tot mai des, și parcă în număr tot mai mare pe lângă el, trupurile fetelor playboy se suprapuneau, ca o pătură ocrotitoare, peste ritmul respirației lui, peste ceea ce, bucalizate sau lactifiate, urma să devină incipitul poveștilor, imaginate la ceas de seară, de cartier. Pentru cei dinăuntru sau de aiurea.
Gata să șteargă din memorie, ca după o convalescență, tot ce fusese urât până atunci, trompetistul făcea să-i strălucească muzica în văzduh, oamenii voiau să-l pipăie, într-o logică prea umană, amețiți de tot ce ieșea din papiota cu ață pescărească a acelui timp cu vitrine șterse din bancnotele denominate. Nebunia acelor ore din care acum săreau scânteile fascinante ale spiritului jazzului, o declanșase trompetistul nu dintr-un enigmatic ciclu biologic, apt să fie desfășurat în scheme matematice din care cifra zero era nelipsită, așa s-a povestit zile și zile în șir în cartierul pregătit de-acum cu răspunsuri câștigătoare la orice fel de observații abuzive referitoare la faptul că până atunci ar fi încăput până și în ecranul unui televizor alb-negru de n-ar fi apărut, prin fermoarul libertății individuale, acel trompetist.
Plecase dintr-un ospiciu. Trecuse și ultimul test, cel cu îngerul păzitor. Vorbise, cu o pasiunea reținută a plugarului ce-și iubește boii, unei asistențe evlavioase cuprinsă de vechile remușcări ale unui dicton târziu: ,,Tot ce-a fost trăit sau gândit va deveni într-o zi literatură”, despre îngerul păzitor ca fiind acel chip aureolat al libertății pentru toți pașii, solidarul, până la capăt, cu ființa, cu eșecul sau succesul celui păzit, până la moarte, iar acum nu avea nicio reținere în a trage cu trompeta rafale pe străzile provinciale, prin piețele delicate dedicate creanței mărarului și morcovului, sfeclei siameze și usturoiului cusurgiu pe funii jucând un rol secundar. Aflat în intersecția cu sens unic, trompetistul își lăsă capul pe spate, ridică brațul drept, ca un atlet în elan, gata să atingă un chip de vânt fără astâmpăr, părul lung, trezit din strâmsori îi flutura ca un cuvânt vechi, plecat din acel loc, își potrivi muștiucul împotriva gravitației și ceru liniște. Orbul își încercă pașii iar. Sprijinit în bastonu-i cu mâner de jad, ca-ntr-o lance simbolică a neputinței sau a unei oboseli fără umbră și ajuns aproape de acesta strigă, cu un glas pe care secundele îl desfăceau precum arcul ceasului de buzunar de la vestă, prăbușindu-se înainte ca polenul muzicii să molipsească iar mulțimea: Tată! Tată!