(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
În timp ce scrisoarea ta plecase, numaidecât s-au întâmplat, în sfârșit, două evenimente culturale și-o gală atât de dinamică încât n-ai fi avut răgazul să croșetezi în macramé. Invitat fiind, n-am avut niciun minut de pierdut, convertind promisiunea într-o prezență cu portret literar din profil. Era finalizarea unui proiect de proiect în proiect. Sâmbăta, ca în toate zilele de fapt, orașul este atât de provincial, ca o sobă rece, încât căutarea unei figuri cunoscute m-ar fi făcut în zadar să îl traversez, astfel că am urcat spre locul întâlnirii căutând în minte ceva instructiv ce i-ar pica la țanc, inspirator, acestui Tomis, și-am găsit aprigele Metamorfoze ale lui Ovidiu pingelind sufletul lui Picasso... Se poate scrie și o dramă, măcar într-un act pe tema pingelelor, un fel de memoriu liniștit, în derivă, cu un deznodământ neprevăzut (fără nici un apropo la piesa lui Marivaux). Cu banii strânși de la reprezentare, orașul și-ar putea lăsa o mustață descântată cu răsuflarea zeilor de odinioară, devenind de nerecunoscut până și de prostituatele, cele mai tăcute și timide persoane ce pot fi întâlnite, care făceau catering purtând rochii de seară imaculate în cizme verzi sau pantofi sport, ca-ntr-o operetă mistuită din interior de mituri și credințe arhaice. Dar să evităm cronologia strictă, ca o decupătură de ziar, că oricum frumusețea apusă nu mai ajută nimănui. Îmi schimb cămașa pe trotuarul de la tribunal sub cerul suspinând subțire ca o foaie de plăcintă, cu cea de pe umeraș, evit parcometrul. N-aș fi eu dacă n-aș face-o. Sacou și pantalon dintr-un reiat fin, pantofi (unde mai găsești azi?) cu talpă de piele în ton cu maronul curelei cu model de coloană vertebrală. O gală a premiilor filialei noastre a Uniunii Scriitorilor din România, precedată de premiile revistei Ex Ponto ale cărei cronici le public de ani de zile și pe care ți le trimit și ție, va fi mereu un motiv de înduioșată însuflețire pentru orice conștiință liteară aflată în formă, pentru operele considerate drept semne pe care făptuitorii le fac sau le vor face cu mâna breslei lor. Cetatea ar trebui să fie mândră, ițindu-și buzele sau sugându-și arătătorul a mirare că fusese prinsă fără de toaletă (semn al suferinței și mâniei că ratase ritualul de intrare într-o confrerie de scriitori, deși fusese parte la ,,ritualul de pubertate” în Antichitatea elenă). Așa că rămân prin preajmă, când mă aud strigat, numai mie mi se putea întâmpla asta!, vitejii mei ochi, că prea vag îi era obrazul ascuns pe după unul dintre brazii ce-mbrățișază sfioși fotografiile pline de bariere ale clădirii anoste a primăriei, îl ghicesc pe Mânuță flașnetarul, traversez în limba română bulevardul (palidă consolare acest nume de Tomis, măcar după el a rămas ceva, pe când după turcescul Chiustenge, nimic). Pândeam râsul unor greieri, zice el (eu întreb: a lui Platon?, niciun răspuns), dintr-un termos, în cromul căruia marea, că-i atât de mică încât nu-i putea cere ce nu-i putea da, ne-nfrunta cu zecimalele sale, îmi toarnă într-un păhărel îmbrăcat în argint filigranat, atârnat la cureaua-i lată, destrămată de militar ce se dă în vânt după reuniuni guvernate de apatia care ar fi favorizat apariția înțelepciunii aristocratice, un ceai aburind și a cărui culoare mă-nduioșează, menta crește pe unde nu te aștepți, mă apostrofează, așa că nu mai freca menta pe aici, i-aș fi răspuns c-un răspuns oarecare, dar treaba era foarte serioasă, el arăta subțire, precum secundarul unui ornic oprit, Dacă vrei, am și ceva mai tare din alambicul nopții, apoi alunecăm de-alungul unei potecuțe c-o suverană indiferență, impetuoși de parcă ne-am fi retras, surprinânzându-i pe toți, de la prânzul bunăstării sociale, ceaiul mi-mbujorează obrajii, cu tot bronzul de primăvară sub care-i ascunsesem, mă măgulește Mânuță mângâindu-și flașneta, ,,Călătoria e doar un fel de-a fi/ în viață, spun filosofii dar se pare/ că nu e timpul de filosofare/ cum nici de frumusețea vieții în ratare:/ Damascius ne e martor zi de zi”, îi răspund, așa îmi vine în minte, nu înainte de-a-mi fi reglat glasul, de parcă aș gustat o dulceață de nuci verzi, și c-un gest regesc scot volumul meu de poeme din geanta de piele, îl ai și tu, Nu renunți la prietenia primejdioasă cu scrisul, asta a găsit el cuviință să-mi reproșeze răsucind copertele și scuturând interiorul din care n-am căzut nici eu, nici manuscrisele, nici privilegiul cărților citite, în schimb s-a iscat un vârtej în jurul nostru, nu știu dacă era scăpat din burduful flașnetei sale sau din cartea mea, Ei, acum să te văd cum stai sub vânt, Mirciulică, dar eu m-am oprit locului, aerul absorbise suficientă transpirație proaspătă din iarba tunsă soldățește și din brazii argintii un fel de miros de tămâie așa că-mi puteam băga nasul în el ca-ntr-un pulover de toamnă, Mânuță trăia triumfal momentul, asemeni unui hipnotizator al naibii de bun la ale cărui dosare de jurnalist n-a avut nimeni acces, de parcă ar fi fost un pompier de cartier fără licență, o gușă-roșie se-nălță foindu-se în zbor, Azi ești jovial, îi zic, el pufăie din trabucu-i răscopt ca și cum ar fi fumat toate necazurile lumii, Pe peluza aia, îi vezi, prea merituoși, prea norocoși, acei câțiva grădinari folosesc o pudră de înrădăcinare la grădinărit, colțul ăla se va numi Coada păsării Phoenix, ce găselniță!, unul dintre ei mi-a spus că au dat cu acea pudră și prin birourile primăriei, mulți s-au uimit de-au crezut c-a intrat necuratul pe-acolo, așa de repede a fost absorbită de pereți, mobilier și pardosea, De ceva timp, prietene, mă ocup cu politica ortodoxă bugetară (am auzit, fie vorba-ntre noi, că e la mare cinste și se bucură de un respect universal, asemeni științelor), întrucât în viitor vreau să mă delectez cu decorarea cu scene din viața coclaurilor mele de jurnalist a pereților morii de vânt, aici te informez că el își făcuse un obicei ca vara să doarmă, nu știu forma în care obținuse accesul, în moara de vânt aflată pe plaja copilăriei noastre, Și vreau s-o decorez, nu din motive de philotimia, dragoste de onoruri cum ar veni, ci pentru a lăsa în ea manuscrisele, câte vor mai rămâne, că uite, vezi cutia asta din fața flașnetei îmbrăcată în piele de pește, este de fapt un sertar în care poștașul îmi bagă scrisorile primite, la început mi le dădea personal, dar înmulțindu-se, sugestia lui a fost la fix, sunt scrisori de toate felurile, de toate scrisurile, de toate plicurile și parfumurile, de toate sictirurile, de la sugerarea unor ironii fine cum că încă mai sunt cunoscut după stilul folosit în ceea ce scriam la ziare, la compătimirea c-am renunțat, aici povestea e nițel mai încâlcită, dar cred că nițel l-ar cam dezgusta, pe scurt, cu blândețe și amabilitate, nu a putut ocoli rugămintea unuia dintre acționarii ultimului ziar la care scria și unde obținuse o minusculă rubrică Parafraze, mai ales că situația lui nu era prea roză, de a scrie diverse materiale, mai puțin de indignare creștină, și care urmau a fi publicate sub semnătura fetei acestuia.
*
A râs și a aplaudat, apoi, stimulat de avântul presei scrise locale își pusese la treabă urechea, odihnindu-și ochii, și se conformă, urmărit de imaginea pulpelor fertile ale femeii care nu emanau nicio idee generoasă. Eheeei, cum-necum, se repetă treaba, Uite că mi se întâmplă și mie aceeași chestie precum i s-a întâmplat acelui profesor de română (nu are rost să te încarc cu o informație inutilă), odraslă de ziarist corespondent ,,scânteietor” la un ziar central în vremuri apuse, care scria articole în ziarul local sub semnătura fetei lui tata, că, deh, tata era în activul de partid local, în fine, a trecut, încheie el, nu înainte de-a-mi mărturisi că treaba s-a încheiat urât, după ce se află că fata tatii își făcuse un autodafé pe prohapul său... Și când mă gândesc, a mai adăugat cu politețe, ca pentru a-i menaja amintirea, cum mă mai oglindeam în luciul ei de buze...Tot primesc scrisori semnate Dionysos, asta știu că era practica lui Nietzsche din ultimii ani de viață (uite cum se-ntoarce asupra-mi pseudonimia!) dar și scrisori cu o simplă literă, a continuat Mânuță, așa că, de ceva ani, după cum știi, trăiesc de pe urma flașnetei ăsteia, așa că am învățat să favorizez mâna cealaltă, ca să nu mi se atrofieze talentele. Sper să nu se revolte, într-o zi, și ea împotriva mea, că cine-și va mai aminti de mine ca de ziua de ieri, ca de ziua de azi, ca de zăpada sfârșitului iernii? ,,Când credeam că învăț să trăiesc, învățam să mor”, invocarea lui Leonardo Da Vinci aici nu-mi ajută nici măcar pentru o jeluire sau pentru regretul că mă aflu în nevoie, ci pentru că simt cum subțiri și spinoase, amare precum drojdia stătută a unei sticle cu bere, lamele timpului bat în toba spinării, altădată o ispită erau, rosti ca pentru el, îndreptându-și umerii. Dată fiind fragila noastră identitate civilă, nu te mai gândi că norocul de-a ieși ruinați din această gigantică partitură muzicală nu se reazămă doar pe uimirea faptului de-a-fi-în-lume ci și pe eroarea particulară cum că prin tija timpului săpăm acel canal medular, asemeni greierului ce-și găsește în tija unei flori de câmp traseul ideal pentru-a-și construi (într-o sclipire de geniu), părțile fluide ale viitorului său cocon aerian, într-ajuns de perfect ca mai apoi să strigăm: Timpule! Pregătește-ți mundirul cusut cu mătase vasculară. Suferința ta ne va încălzi, venim spre tine. Mânuță, sunt onorat de posibile iscusințe verbale și pentru a întregi cugetarea de adineauri care stă în odaia ei singură, adaug și eu o banalitate deliberată cum că ,,lumea era foarte bătrână, astfel îi scrie Gilbert Keith Chesterton unui prieten, când tu și cu mine eram tineri”, așa că azi vom aboli teatralitatea și vom promulga eficiența oricărei opinii exagerate referitoare la practica fabulatoriului. Adică, cum era de așteptat, lumea e o scenă, să învățăm să fim norocoși, că timp de-am avea l-am irosi!
Mă apucă de mână, uite, am și scrisori de somație că nu răspund, inclusiv organului care m-a amendat într-un noapte că am combinat, pe când la mica mea stație de amplificare, era pe un raft al flașnetei, revărsam peste întuneric, pentru galerie, pe dedesubtul unor armonii, versurile memorabile din Mistrețul cu colți de argint; alta e pentru o simplă plăcere gastronomică îmbinată cu un recital de arii din celebre opere, ultimele acorduri din opera Paiațe aducându-mi o altă amendă, inclusiv pentru că în continuare refuz să lucrez la arboradă (am eu treabă cu marinăria cum are submarinul galben cantonat în primărie cu prietenoasele tăceri ale lunii lui Vergiliu din Eneida!), paralele-mi zac într-un depozit de fier vechi, dar, Dumnezeu, suflet mare, depășit de intoleranța principiului unic, sunt sigur că va găsi înțelegere și pentru mine, a mai zis Mânuță, apoi s-a oprit înaintea ieșirii în bulevard întrebându-mă: Vrei s-auzi cum sună în ceasuri de lectură pioasă chitara lui Bob Dylan? Ca să te ,,servesc” învârte tu manivela, și-mi făcu cu ochiul, să mă apuc de treabă, că de restul mă ocup eu. Câțiva trecători se opriră pe totuar, ca răniți. Melodia era tocmai despre pacea fragilă făcută cu tine însuți: Knoking on heaven's door. Ți-o amintești? Mai departe nu m-a însoțit, nu era pregătit, așa s-a scuzat. Lovindu-și palmele ușor, rămasul bun a fost cam așa: nebunia asta cu scrisul știu că-ți umple călimările cu cerneală, încrede-te în ea, în fine, ai ratat intrarea în sistemul de inventariere și clasificare a manuscriselor etichetate ,,de pe mare” (cu referire la cele aduse cu ei de diverși călători) folosit într-o vreme în Alexandria. După nici câțiva pași, muzica încă răsuna, mulțumitor, mă strigă, gesticulând. Nu cred în semnul rău al întoarcerii din drum, cum nici în acela de a da peste șapte capace de canalizare ridicate pe șosea într-o zi, uitasem, și-și mângâie buzele, ca și cum ar fi vrut să acopere categorii de acțiuni secrete, umblă zvonul prin cetate că un anume avocat l-ar fi dat în judecată pe Harap-Alb, întâmpinarea având ca temei rele tratamente făcute asupra calului, vorba aceea, te calc în picioare ca apoi să mă laud că te tratez, forțându-l, prin prerogativa umană, să mănânce jăratic a cărui calitate urmează a fi stabilită prin probele de cenușă prelevate din bălegar, la care se adaugă și încercarea unei noi metode de anesteziere, urmată de distrugere de dovezi ale experienței genetice făcute pe animale, vezi posibile fracturi de laringe (nechezatul avea anumite game) și urme de arsuri și erupții indigene pe copite, că a survolat spațiul aerian local fără permisune folosind limbajul corporal al calului, că a constituit un grup infracțional, în încercarea de curățire a intelectului, atentând la siguranța planetei împreună cu binecunoscuții săi tovarăși de drum de a căror slăbiciune personală a profitat, folosindu-se de privirea sa ștrengară și vorba din enciclopedii. Nu am o confirmare a acestui fapt, repet, pentru că nu sunt nici hangiu, nici frizer cu patalama. Acuma, fiind atât de ocupat, nu știu dacă Harap-Alb va fi de găsit și dacă nu va lua chestiunea drept o simplă adulație, fără nicio extensie romanțată, privilegiu ce aparține doar animalelor. Nu mi-a refuzat suma, bună de altfel, pe care i-am strecurat-o-n buzunarul bluginșilor la despărțire. Mă salută ceremonios, fluturându-și pălăria albă, cândva, de Panama.
*
Intru în sala Muzeului de Artă cam la fix, asemeni muncitorului conștiincios prietenul meu, președintele filialei, îmi spune să fiu rezervat în cele ce voi avea de vorbit, eu nu înțeleg, de parcă urma să depășesc un obstacol misterios, nu fusese nicio discuție în acest sens, mă-mbrățișez himeric cu cei mai mulți colegi pe care i-am întâlnit exact aici acum trei ani, relațiile de amicițe, puține, par să-nflorească din nou, muzica, făcând uz de mijloacele sale de expresie (alte adăugiri ar fi de prisos), devine tipic masculină, pe larg comentată de pianistul-personaj al acestei povești culturale înlăuntrul căreia m-am aflat și eu, ca o slovă ușoară. Urmăresc tapla piciorului drept al pianistului dând câte un bobârnac subtil pedalei de susținere, rezonanțe umane, ecouri cărora mă simt dator să le răspund ca și cum m-aș juca prin zăvoaiele unde trifoiul îmi julise genunchii mai mult decât trebuia, căci vorba Emilyei Dickinson: ,,El îți scormonește prin suflet precum/ Pianiștii Cheile încearcă/ Nainte de-a-ncepe muzica plină –/ Își lovește clapă de clapă –/ Ți-antrenează Natura fragilă/ Pentru mari lovituri din Eter – ...” Mă simțeam în largul meu, ca la finalul unui exercițiu de abandonare a navei încheiat cu lansarea bărcii de salvare când, odată ajunsă la apă, trebuia pornit motorul, înainte ca marinarul s-o elibereze din ciocurile de papagal. Se cânta Debussy. Exact ce-ți propuneam eu în scrisoarea de data trecută, dar în alt registru. Cum ar fi sunat pianul pe malul mării, cu fiecare dintre invitați, coborând din calești decapotabile sau docare, ocupându-și locul binemeritat pe nisip, duhul apei făcându-ne să uităm, prin politețile lui, că și timpul rănește vindecările?
*
Absența prietenului meu, graficianul, prieten din vremea milităriei, e o mojicie sinceră. Cine va trage liniile contemporane ale eului și umbrelor chipurilor noastre îngăduind bogăția păcatelor, când portretele vor fi studiate? El trebuia să susțină, prin mărturia fiecărui punct dezbrăcat al cărbunelui, și cu toată obiectivitatea unui unic narator, că ne-am răsfățat ca-n spiritul unei serate de secol XIX, și că imaginile, fie ele și de atelier, nu vor rămâne la stadiul de simple referințe rotunjind dimensiunea elegiacă a întâmplării culturale. Ar putea mânui cu acuratețe acel cărbune zeița pământului, susținând cauza comună a acelui moment, potrivit legii probabilității, fără ca vânturile răsucite să ne bată peste creștet?
Elocvența discursului președintelui filialei atinge deschiderea maximă nu în momentul pronunțării numelui meu (sunt subiectiv?), când gândurile-mi nici nu s-au tulburat de brutalitatea anunțului, ca și cum s-ar fi tras cu un obuzier, ci, mai apoi, când, eliberat de constrângerile filtrului critic, a deschis cartea mea, speculând așteptarea publicului, de parcă era vorba de ceva asemeni unei scrisori de credit. Nu mă așteptam, a fost o chestiune de metodă dar și de efect plănuit asupra invitaților, ca și o pentru susținerea în plus a motivării juriului: a citit poemul curățat Din copilărie. M-a copleșit. Îndârjirea cu care mi-am reținut uimirea nu a avut nimic romantic în ea, că doar nu sunt egoistul ce-a scos din șomaj privighetorile antrenate în descoperirea pelinariței. Lumea e veselă. Ce-i pasă poeziei?
Pasiunea naivă pentru povești nu trebuie să ne-ndepărteze de scotocitul prin interiorul lor: povestea are grijă de libertatea cititorului. Iar despre ceea ce îți scriu nu-mi trebuie inspirația de a inventa, iar fotografiile trimise sunt mărturia unui fapt: competiția, căci în literatură nu există democrație, are darul de a elucida legăturile urât mirositoare, nu cu Gaia, ci direct cu pământul, care fac posibilă existența unei/ unor semnificații.
Am adus câteva lămuriri comune scriiturii mele, căci am spus următoarele: Poezia este o chestiune personală. Am scris acest volum supus judecății onoraților critici literari ai filialei noastre, și apreciat cu premiul de poezie pe anul trecut, fiind de aceeași parte a secretului vieții când e vorba de ,,mâna sorții”. De aceea mi-am asumat și dreptul inalienabil de-a-mi însuși toate virtuțile și viiciile lor, nu neapărat în ordinea sosirii acestora. Am scris despre alegerile care m-au inspirat, încrezător în instinctul lor uneltitor, am scris despre ceea ce trăisem, trăiam sau era în desfășurare chiar în timp ce scriam, despre cum am înțeles eu ceea ce am citit. În alți termeni, nu m-am aflat mereu într-o condiție ideală de a scrie, ca să nu mai spun că m-aș fi aflat într-o posibilă armonie cu mine, așezat confortabil în cercul simțurilor. C-am stat sub vânt este un inventar provizoriu al expresiilor vieții mele de până acum.
Pe de altă parte, e bine să o spun, e oare bine?, că toate poemele au fost trecute dintr-o mână în alta, dar nu ca pe un vin ieftin, ci până în clipa în care au devenit conștiente că nu pot afla de la mine decât ceea ce rațiunea pune la cale. Ce urmează? Voi continua să-mi scot argintăria la vedere, să-mi odihnesc imaginația pe umerii penițelor care refuză cu religiozitate bârfa, preferând să-și petreacă zilele fascinate de aliajul cernelurilor. Dar dacă vor exista dubii legate de eticheta și înscenarea viitoarelor dialoguri poematice, sunt sigur că ele mă vor găsi acolo unde sunt, ascuns în copilăria cuvintelor și-n trasul cu urechea, și dacă am noroc, nu voi fi legat de catargul lor, precum învingătorii. Poate-am vorbit despre prea puțin sau despre prea mult în detrimentul biografiei mele literare; tatăl meu, poate, cu priceperea sa, m-ar fi gratulat, reținându-se, cu o înjurătură laudativă și pentru puținul pe care i l-aș fi spus vorbindu-i, fără vanități, despre premiul așezat cu precizie la locul lui, însă nu pot fi nedrept cu el, și nu i-aș face nici un reproș, doar l-aș îndemna să ia aminte la faptul că nimic din ceea ce este comun ratării nu ne este străin, iar ce nu este străin este și nemilos, oricât de pregătiți am fi să pășim pe frânghia întinsă peste abis, frânghia cu cele două capete ale sale, timpul și viața. Spre a nu ne face mintea țăndări, m-aș fi oprit aici, biruit de propria mea necunoaștere, ca o expulzare în afara păcii. Cu puțin timp înaintea tiparului, titlul volumul a fost Cenușile noastre. E poemul care încheie volumul. Mi s-a părut că se ascundea ceva explosiv în el, atrăgător, pluralul glorificând legătura dintre existența mea și existențele manuscriselor. Orice explicație ulterioară nu mai are nimic favorabil în ea.
În rest? Îți ofer un mister de nedenunțat regăsit în partitura de față, a cărei reauzire alungă orice delăsare până și din fructul copt: Omega și această The girl whith pearls in her hair: ,,One day the sun, too dired to shine/ Slept in the deep, green sombre lake/ And in the darkness, the world did ail/ Until she came, for all our sake...”
În rest? Însoțind un autoportret destul de-ngroșat, vocea lui Leonard Cohen se aude dincolo de mina propriului cărbune, adăugând sub el această marcă: ,,Dacă avem noroc, îmbătrânim”.