(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)
Dat fiind caracterul iluzoriu al întâmplării, n-aveam cum să nu rememorez ceasurile întâlnirii noastre la colțul străzii, spre șosea, pedepsit fiind, era prima oară, de învățătoare pentru că nu-mi făcusem temele la aritmetică. Maică-mi nu i-a venit a crede când a aflat, desigur, de la soră-mea. De obicei, pentru supraveghere venea un coleg cu noi. În ziua de care spun eu, la caligrafie tu te apucasei să scrii cu stânga de la dreapta la stânga, deșirând literele, născocind și anagramarea numelui învățătoarei. Caligrafia nu era la îndemâna mea, dar pentru tine era limpede că devenise exercițiul necesar depășirii liniilor drepte ale expedierii scrisului, era, cred, un fel de adăpost împotriva altor neajunsuri. S-a mai adăugat și îndoirea vârfurilor penițelor dăruite ție de învățătoare, ea ar fi strigat, intrigată, împungându-te cu bățul de altoit: ,,Așa te porți cu penițele? Ce, ai prea multe?” Asta mi-a spus Viorel, că în loc să te scoată la tablă pentru exersarea scrisului caligrafic, ai fost trimis în stradă. Ignorasei scopurile caligrafiei doar pentru că te pregăteai de clasa a cincea? Eu mi-am stricat scrisul din a cincea. Profesorii pierd de-acum din vedere faptul că scrierea curată, lipicioasă, pe care o punctează la examene, te reprezintă, nu trebuie maculată. Un astfel de scris e subiect de educație? N-am auzit de așa ceva prin gimnaziile noastre. Poate pentru c-ar uzurpa admirația și respectul nesfârșit față de profesori? Graba de a preda, insultând ordinului caligrafiei. Acesta nu afectează libertatea cuiva, nu umbrește personalitatea, nu aduce prejudicii societății, din contră, poate fi inclusă în catalogul profesiilor liberale. Cum or fi scris oamenii ăia pe papirus sau pe pergament? Caligrafia-ntărește educația primită de la părinți. Poate avem o datorie față de ei, din aceea de neatins de nicio judecată ulterioară. Ei ne autorizează nu doar toate speranțele, ci și eșecurile, de aceea, cred, uneori le putem chiar povesti. Fie și în felul în care o face Amos Oz într-un roman recomandat de sora mea: ,,Nadia învățase de la maică-sa patiserie și gătit, broderii tradiționale, cofetărie și caligrafie”. Ce simplu! Nu tu astrologi și ursite care să te convingă de un adevăr!
*
La Gușterul guraliv am fost într-o defensivă glorioasă. Constatarea-i aparține gheneralului. Viorel uitase de pățania cu veceul de la grădiniță, dar nu o uitase pe aceea cu măgarul, mai să ne mănânce cărțile. Treaba prietenilor apropiați a fost ușoară, ei răspândind, miștocari cum îi știam, chestia pe ici-colo, ajungându-se până-ntr-acolo încât a părut că și ei se alăturaseră omagiului pedepsei din ziua cu pricina. Viorel mi-a făcut semn și ne-am dat pe după colțul alimentarei, mai cu fața la șosea, deși eu era atent la cum o doamnă, la telefonul public din spatele nostru, informa pe cineva că la hală a adus calcan și dacă vrea îi va cumpăra. O și vedeam răzuind la solzi. La trecerea de pietoni, măi, și ce vedem, vedem, de nu ne puteam lămuri: un măgar se uita în lumina din sticla de peste drum, în așteptare. Era măgarul lui Paul, cel din spatele halei de la piață, ai lui aveau două căruțe și-o trăsură cu trepte și uși îmbrăcate în foiță de aur, și mai mulți cai. Cred că măgarul era Ortac. Viorel voia să facem o faptă bună, și, cum supraveghetorul nostru n-a vrut să ne țină cărțile... Era cât pe ce să ni le mănânce, că tot scotea limba la ele. Apoi măgarul și-a răsucit gâtul, fără a ieși pe piatra cubică a șoselei, pe atunci încă nu se lărgise la două benzi pe sens. Faptul nu ni s-a părut neobișnuit. Mai lipsea mișcarea aceea cu elan ca pentru a executa, ca la basket, un slam dunk... Mușcă-ți limba, spune Viorel, de unde atâta adrenalină, și abilitate aș completa eu azi. Am trecut cu de la noi vrere șoseaua, l-am prins de dârlogii vechi, probabil fugise sătul de stăpânii săi, în pofida grijii de care avea parte. Din spate cineva ne-a chestionat ce făceam acolo: era taică-tu. Avea în mână un pachet cu prăjituri. Măgarul se uita la noi ca și cum în ochi i s-ar fi aprins farurile unei mașini. Sigur că am încremenit. Prin voia hazardului, ce a urmat ne-a îndepărtat toată tihna acelor ceasuri. Taică-tu a luat măgarul de căpăstru și a trecut pe roșu cu el. Când a luat-o pe după colțul alimentarei, pe cine a văzut? Mi-era limpede ce va urma. Cu o mână ducea măgarul, cu cealaltă, vociferând la adresa ta, înjurându-te, te-a luat de urechea stângă trăgându-te spre școală. Te-am urmat, curioși ca la cinemaul din cartier când ne fofilam să intrăm pe blat, necrezând în seriozitatea cu care tatăl tău avea să proclame necesitatea unei astfel de metode de ,,reacțiune” pedagogică de a pedepsi un elev. A intrat cu măgarul în școală pe la intrarea profesorilor, tu plângeai amarnic, o pereche de ochi ne văzu și ne întâmpină pe hol, era profesorul Dropol, se mai cinstea cu câte o cinzeacă la ,,Muncitoresc”, deci îl cunoștea pe nea Ilie, măgarul începu să ragă dând din picioarele din spate într-o exteriorizare a simțurilor de-l aruncă pe taică-tu în perete de-i zbură șapca, mai să cadă peste el, dar nu scăpă dârlogii. Sub influiența momentului, ușa de la cancelarie se deschise brusc, stăpânite de curiozitate niște profesoare sigur n-ar fi fost de dorit a se afla acolo căci tatăl tău era antrenat într-un târș pe mozaicul abia spălat de femeia de serviciu, femeile țipară proiectând prin clase imaginea unei catastrofe, au avut timp pentru o fereală căci măgarul năvăli în cancelarie, noroc că taică-tu dăduse drumul la dârlogi, altfel s-ar fi rătăcit pe sub masa lungă în jurul căreia măgarul se învârtea distrugând scaunele, ba se ridică pe picioare spărgând sticla de pe masa lungă, îmbrăcată în catifea roșie, manifestarea căutării unor spații libere sau a revoltei încetă când taică-tu îi strigă Ortac, Ortac, hai cu tata. Când scoase din buzunarul balonzaiderului kaki, destrămat la cotul stâng și la umăr, pachetul în care, normal, erau savarinele de mai devreme, uluirea a fost totală. Toate adevărurile despre măgari se risipiseră.
*
De la tatăl tău am aflat astfel că măgarilor le plac savarinele. Oricum, cancelariile au fost inventate pentru a ieși profesorii din ele zâmbind, în acel balamuc cine mai putea fi-ntrebat ce căutai tu cu cartea la șosea. Nu știu pe unde te pitisei când el te-a tot strigat pe hol de s-au deschis toate ușile claselor. Și cum naiba s-a brodit tocmai în acea zi să treacă pe acolo? Cred c-a fost la ceva timp după tăietura aia urâtă a ta la arcadă în roaba din curte. Măgarul îi lingea și ultima urmă de frișcă din palmă. Ce să i se mai impute lui taică-tu pagubele, când admiratorii înflăcărați ai momentului îmblânzirii patrupedului, elevii din clasele mai mari, au izbucnit, frenetic, în aplauze, căci orice prezent în care se întâmplă ceva este o succesiune de momente, momente care, însă, pun întrebări omului. Sigur, pe atunci habar nu aveam de astfel de chestiuni, cum nu știam ce era de aplaudat: nechibzuința lui nea Ilie de a aduce măgarul în școală ca și cum n-ar fi avut altceva mai bun de făcut decât de a trezi în mintea acestuia o undă de recunoștință, ori încercarea de se simți și el iar copil? Apoi, fie vorba-ntre noi, unde mai găsești o astfel de plăcere care să te-mbujoreze trăind acea teribilă întâmplare, oricât miros neplăcut s-ar fi împrăștiat ori de câte ori își sălta trenul posterior (noroc că n-a făcut o pleașcă pe-acolo). Învățătoarea mea s-a crucit, gestul putând să însemne cum o fi viața alături de un astfel de om, ba am auzit-o vorbind ceva despre apucături sălbatice, și că ferească Dumnezeu, ca un fel de detestare a unui păcătos. Un coleg ar fi surprins momentul din fața oglinzii dulapului în care rămâneau cataloagele, când își măsură, probabil lipsit de gust, forma animală a botului, ochii concentrați asupra celui ce-și mișca nările frenetic, coama răvășită pe frunte. Am păstrat mereu rezerve față de acea chestiune, deși pe oglindă ar fi rămas mult timp mai multe dâre trase cu limba, de-au intrigat-o și pe femeia de serviciu, că nu le-a putut scoate, astfel că în cele din urmă oglinda a fost înlocuită. Copiii râdeau ca-n perioada infantilă a omenirii.
Nea Ilie a ieșit legănându-se pe poarta dinspre piață, măgarul îi urma agale mersul rafinat până se pierdură pe după hala pieței, spre casa proprietarilor. Azi îmi pare a fi fost o scenă arhaică. Acasă, deja bunică-mea cunoștea pățania, și o aprobă pe învățătoare. La câteva zile distanță, brodindu-se pe noi, bunică-mea l-a chestionat, invitându-l la masă: ,,Și, cu măgarul, cum a fost, Ilie?”
*
Nu aș fi retrăit acel conflict, nu ca dovadă a faptului că memoria mi-ar fi adormit sau că scenele au fost irezistibile, dacă zilele trecute n-aș fi coborât dinspre Calea Victoriei spre Palatul Telefoanelor la un telefon public. Lumina din sticla unui semafor atrăgător m-a oprit, lucidă, limitată și cu o riscantă sinceritate. Ce sentiment eliberator poate naște statul în lumina semafoarelor! Culorile sale nu sunt un subiect inspirator; un semafor e un turist cromatic, deci nu există niciun temei de invidie. Linia străzii și lumina din sticlă sunt chemate să facă distincția între lumi incompatibile. Pentru că nu pot depune mărturie ce presupune cu adevărat incompatibilitatea, nici nu pot reflecta asupra relațiilor dintre aceste lumi. În spatele meu, sforăituri. Un tip ținea lângă el, ce să vezi, băi, prietene, un măgar. Mi-am întrerupt monologul referitor la ceea ce aveam de vorbit cu amicul care mă tot trăgea de portofel să intru în afacerea lui cu viermi de mătase, pe motiv că nu am citit toate cărțile despre utilitatea și intransigența creșterii unor astfel de viermi. ,,Nu vă speriați, e cuminte”, mă încurajează el, chiar dacă este jucăuș. Când semafoarele tac, muzele cântă, așa că nu știu dacă te-a încercat vreodată un sentiment mai derutant. ,, E un noaten. Privea, ocolind-o, la Căruța cu paiațe din fața teatrului Caragiale când am trecut pe acolo, și dintr-odată l-am simțit în spatele meu, mirosindu-mă, și uite că se ține după mine, m-am pricopsit cu el”, s-a simțit omul dator c-o lămurire de care nu duceam lipsă. Pe partea dinspre mine, un tatuaj, nu e loc de analogii, dar parcă prea semăna cu clădirea guvernului. asta i-o voi spune și gheneralului. Un noaten la semafor poate naște o idee romantică pentru omul profan, legată de perspectiva vizuală, cum a făcut Milton în poezie, nu? În materie de semafoare, nu știu dacă există tendințe, în sensul că dacă cineva mai face experimente cu prisme sau lentile pentru a descompune ceva din naturalul luminii. Așa cum stătea așteptând schimbarea culorilor, părea un narcisist banal. Avea și un medalion prins de-o curea din piele argăsită, groasă, lată, pe care erau ștanțate niște cuvinte, dar nu le-am deslușit. Doamne ferește că m-aș preta la a calomnia un animal. Copleșit de importanța acțiunii, ca la o lecție de învățământ ideologic cu aură plebiscitară, măresc pasul, intru în cabina telefonică, prilej de reevaluare a relației cu cel pe care urma să-l sun, discul se-nvârte și-mi plăcea acel sunet ca de șmirghel fin trecut pe suprafața unei migdale, stabilind alianțe între circuitele electrice ale unui distribuitor și cele ale creierului pe baza culturii comunicării, timp în care noatenul bagă botul în cabină, de parcă m-ar fi inspectat, pe medalion era ștanțat, cu auriu ,,Eu sunt Enigma” iar pe cureaua de la gât: Proprietate a S.G. al Guvernului. Omul mă roagă să-i dau o fisă pentru a telefona loco la numărul de pe reversul medalionului de mărimea unei medalii olimpice (în ce laminor o fi fost făcut?), eu îi arăt că folosesc jetoane, ca la cazinou într-o zi când ești binevenit, ,,E urgent”, insistă el, noatenului, părea unul cu blazon, îi fluturau cosițele negre, semețe, pistruiat cum era, se vedea că nu trăise sub cerul deschis, mă întrerup din treabă, îi dau omului un jeton, el îmi dă animalul în grijă care revarsă un răget de mare stil în stradă eliberând un vânt, din acela din traista de piele a lui Eol, urechile i se blegesc pe loc, mă dau de-o parte să nu-ncurc trecerea, omul strigă în microfon, gesticulează, trântește receptorul, exclamând: ,,Că nu în toată ziua ai parte de o astfel de întâlnire ,,guvernamentală!” Mă lămurește că lucrase la grajdurile guvernului, ar fi la subsol o rețea întinsă, așa am făcut legătura cu faptul că animalul îl urmase ca pe un stăpân, poate îl și recunoscuse... Una peste alta, noatenul scăpase afară, nu se știe cum și pe unde. S-o fi revoltat, o fi fost retrogradat, pierzându-și din sarcini, deci și din bunătățile hranei? ,,Acum ce fac cu el, că ăștia îl refuză, fugit fiind, fugit să rămână cică”, și cu asta m-au expediat, fără altă lămurire. ,,Ziceți și dumneavoastră?” Ăsta e nivelul, cu ce altceva-l puteam consola pe om? ,,Merită văzute grajdurile, urmăriți Ziua porților deschise la guvern, poate este în program și vizitarea lor. Dacă nu e, insistați. Nu știu dacă e un punct de atracție de talia morgăi pariziene de acum două secole, dar merită, zău, uite la el, are și pomander”, eu n-am mai avut replică, scena spărgea monotonia: Incertitudinea constantă a vieții asociată cu roata Fortunei se adeverea, fără a mă consola deloc.
Iată de ce mi se pusese un nod în gât când am văzut patrupedul în spatele meu: scena aceea cu tatăl tău măturând holul școlii era vie, ratificându-i definitiv existența, n-am mai considerat-o irezistibilă. Omul o luase pe stradă în jos, nedumerit că i se refuzase un elogiu, urmat de intuiția noatenului. Vorba lui Abü-l-‘Atähïyya: ,,Tovarăș fii la drum cu-al binelui augur,/ Căci judecat e omul prin cine-i stă-mprejur.” Cuvintele sincere mă fac să nu abandonez lumea magică a urechii, mă-ndeamnă să trec, mereu și-ntotdeauna spre ascuțișul din lumea cititului. Aceasta fiind exact locul unde dispare magia unificatoare ca-n teoria grupurilor, înlesnindu-ne pusul sentimentelor în cuvinte. Din pomander mă asaltaseră parfumuri potrivite cu acea zi în care presa bulevardieră, scrisă sau televizată, n-a creat nicio neliniște intelectuală, nici măcar pe aceea a desobedienței civile.
Cu alte cuvinte... și-mi trece prin cap să pășesc alături de Ultravox. Auzi pașii cum ne biciuiesc, o problemă metafizică gravă, problema neoplatoniciană a procesiunii spre marile trasee care ne luminează fiecare parte a inimii, cu fiecare majorat, din ce în ce mai repede, mai repede, fără teamă, mai repede, mai...: ,,We walked in thel cold air/ Freezing breath on a window pane/ Lying and waiting a man in the dark in a picture frame/ So mystic and soulful/ A voice reaching out in a piercing cry/ It stays whit you until// The feeling has gone, only you and I/ It means nothing to me/ Oh, Vienna// The music is weaving/ Haunting notes, pizzicato strings/ The rhythm calling...” De ceva timp urmez un curs de acordat piane. Mă mai eliberez de strânsoarea unor cheltuieli. Și, totuși, nu din lipsă de considerație față de tatăl tău sau de nedreptatea universală făcută măgarului, mă-ntreb și azi: ce l-o fi îndemnat să-l devieze de la justa sa direcție? Vreo taină civilizatoare, că n-o fi fost semnalul apogeului decadenței învățământului?