Paznici de răsărituri (XVII)

Paznici de răsărituri (XVII)(740)


(fragment din romanul Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

 


Revin asupra unei omisiuni din scrisoarea precedentă: cărbunele extras de mare din furtuna de care luasem cunoștință este turba de Marea Neagră.
Altfel, preacinstite prieten, greu, greu cu epistolele astea de am crezut că ți s-au rărit slovele, eu fiind gata să-ți împărtășesc, și lămurit se va vedea, rândurile de față. Zilele trecute am coborât, e o ușoară trăsătură a caracterului meu, la faleză. De Crăciun. Nu i-am dat acestei coborâri o semnificație etică, religioasă și cu atât mai puțin seducătoare. Că pe-aici giulgiul zăpezii nu se rostogolește nici mort.
Spațiul cu care mi-am dat întâlnire rămâne tot mai intim, ca o mare interioară sau adâncul unei pâlnii. E una dintre zile în care ființa mea socială nu vrea să trăiască prin delegație, ci în preajma unei artiste a lumii plutitoare, mânuitoare a timpului unde se vor înscrie faptele mele.
Mă gândesc la ziua de azi doar pentru că veacurile continuă de-acum înainte să-ntunece marea astfel încât această brahiere a valurilor lovind vântul de iarnă va putea face din ,,sunt” și ,,voi fi” în mod egal, un motto ascuns al atâtor părți diferite de mine, dar și o variantă a atribuțiilor umanității. Umanitatea nu cheamă în tribunale palpitația inimii. Și ce e mai plăcut decât să dai o furcă-n grădină, cu seriozitatea, de loc neglijabilă, cu care e înscrisă povestea pământului în ghicitoarea despre el, o furcă dintr-aia zdravănă, cu coadă de fier, adusă de taică-meu de la muncă, probabil tot într-o primăvară. Își dorea lucruri durabile. De undeva răsuna în pustietate o harfă. Nu sunt melodii de sezon! Atâta timp cât sunt născuți copii, în fiecare zi poate fi Crăciunul sau atâta timp cât apa-și recuperează streașina. Ascult, disting ritmuri cunoscute; melodiile par lungi, capabile să țină, cu venerație, asemeni unui titlu lung de carte, omul în loc, deasupra platitudinilor de tot felul. Explodau melodiile precum o ecuație algebrică pândită din lanul de porumb. Nu eram în căutarea căldurii suferinței mării, am destui anticorpi morali. Mantaua din gabardină contrasta cu costumul de baie al cazinoului. Pe cap, o galibardină. Venisem să profit de perdeaua marină de aer cald, sărat, pliabil și elastic. Ea nu cunoaște nici anul fiscal, nici cotația subtilă și prețioasă la bursa vieneză a sodei și oțetului, procentele fiind prea importante pentru a fi lăsate la-ndemâna cetățeanului pălmuit violent de expresia ,,Totul este bine când e excesiv” livrată grandilocvent-carnavalesc de-un frizer din stradela din deal ce-și invita clienții cu cântece trubadurești. Nu în fiece zi marea poate face pentru mine ceva bun. Magnifică pustietate, zic, melodiile sună tot mai clar, după gestul de-a-și trece palma peste obrazul drept îndepărtând părul pe după ureche, înțeleg că este o femeie, șuvițe de păr albastru curg pe umeri îndemnând spre-o dorință trecătoare. În ceasul ăsta al zilei femeia trece drept frumoasă, un muzicant-cerșetor-rătăcitor. Într-un ceaun de tuci, fixat pe-un suport pliabil, niște cartofi lungi luaseră în serios mantaua jarului. Ei încălzeau pustietatea. Atâția ani de viață, nu o mai fac vulnerabilă, ca noi. Mă refer la mare, mama limpezimilor verzi. Asta nu-nseamnă că nu m-aș simți în largul meu deși, mai în largul meu m-aș fi simțit în largul mării, atât de familiar fiindu-mi într-un timp nu prea îndepărtat, pus în slove destoinice ca și cum m-aș fi tăvălit într-un polen magic (apropo de laboratorul de la Gușterul guraliv), tăvăleală care nu m-a făcut lacom de aplauze. Nu știu după care draperii ale istoriei secrete ale falezei se iviră niște hingheri cu pelerine de pripas încordându-și ștreangurile după o haită de câini lățoși hămăind răgușit ca și cum ar fi fumat rugina acestui oraș al cărui tâlc se leagănă într-un scrânciob împletit împielițat de mătuși triumfătoare din propriile mănuși pe când se preumblau în quadrigă pe străzile ce coborau spre mare... Și strigau într-una ,,Vezi, bă, că e pe după statuie, repede, repede să nu sară gardul la militari, că vai de teleimprimatorul nostru, ne pun ăștia să facem de gardă la cazematele din păreții falezei.” Și câinii hau, hau, și războinicii hingheri ,,nu-l scăpa, bă...” Auzi, unde se pitiseră câinii? După cele două statui din colțul falezei. Căci promenada acesteia nu este pentru hărmălaia de preoți și gloate.

*
Ceea ce le fac, în numele decenței profesionale, celor ce nu s-au vaccinat, unii și alții, căci cetățeanul, constat cu regret, nu mai figurează ca fiind figura centrală pentru profesie, e o mare și scandaloasă hinghereală. Stigmatizați, discriminați, persecutați coordonat pe așa zisele posturi de televiziune de știri, mici precum tot felul de pieleni și chiriaci și alții asemeni lor, ștampilați, transpirați, înflăcărați și agresivi, unor astfel de cetățeni nu le este la-ndemână niciun drept de a răspunde franc în față obrăzniciei și tupeului, iar în fața unei instanțe, fie ea și morală, s-ar putea să invoce faptul că sunt creștini, și că drepturile și libertățile fundamentale individuale sunt de domeniul trecutului. Violența lor verbală și atitudinală e de negrăit, e o dovadă de cruzime vrednică de însuși diavolul. Dar li se vor termina toate vânturile prielnice și le va fi anevoiasă scoaterea capului în public, în căutarea unor fântâni răcoroase. Și vor tăcea... Până atunci, rămân la câteva vorbe către sine ale lui Marc Aurelius: ,,Nu trebuie atașat omului, în măsura în care este om, nimic din cele fără legătură cu ideea de om. căci ele nu reprezintă cerințe obligatorii pentru om, nu sunt implicate în natura omului, nici nu sunt o desăvârșire a naturii omenești”.
Mă repliez: drumul ăsta la faleză chiar îmi priește. În Amorul medic replica unui personaj mă face să trăiesc proporția vieții mai ceva decât elenii, atunci când voi muri: ,,Un om mort nu este decît un om mort, însă o formalitate neglijată aduce un prejudiciu serios întregului corp medical”. Și-aici nu umblu cu băgatul harfelor, ci c-o invitație la teatru, căci hinghereala, cu cât e mai neașteptată, cu atât fapta e mai glorioasă. A fost o vreme când hipioților li s-a interzis să intre în Mexic dacă nu sunt tunși și spălați. Ei erau cu atât mai perfecți cu cât erau mai deosebiți de restul populației, însă chiar erau atât de deosebiți? Peste demența atâtor guralivi din media, ce să vezi?: momentul de acalmie, când crezusem că au luat-o în sus, dincolo de Farul Genovez, mi-i readuce pe hingheri în fugă pe terasele falezei țipând înspăimântați. ,,Așa ceva doar într-o zi de Crăciun se putea întâmpla”, strigă femeia, sonoritățile chemau din răsputeri alte sonorități, hingherii se cățărau, c-o nobilă mobilitate, pe gardurile de-mprejmuire ale cazinoului, undeva, pe la subsol, cică ar fi niște tobogane coborând în mare tocmai de la ultimul etaj, înclinarea lor fiind calculată astfel încât drugurile de fier ascuțite ieșite din pereți să le scuture carnea de pe oasele pierzătorilor de averi la jocurile de noroc și care mai sperau într-o salvare, așa mi-a spus taică-meu, de unde știa?, câinii spuneau pe nume ce le aveau de spus, legea fugăririi profesionale căpăta o nouă aplicație, așa că atenția mi-a rămas purtată nu de gestul hingherilor, ci de actul răsturnării scenelor, sensibilitatea mea fiind pregătită pentru dramă, când de fapt eram pe teritoriul unei comedii spontane. Haida de!

*

Cântecele se avântă, gravitează ca niște pasageri clandestini în jurul amiezei. Platon avea o vorbă, cum că miezul zilei ar fi ,,purtător al poveștilor șoptite de muze pe tonurile greierilor miezului de vară; ele ne-mbie să ne dezmorțim aripile ostenite ale iubirii pentru frumos și bine și să-ncercăm să zburăm spre lumea de sus”, zbor întocmai aceluiași al aflării mele aici, după ceasurile de lectură de la miezul nopții. Acolo unde sunt povești, negreșit sunt și multe cărți pe masă, iar în cazul de față muza putea fi femeia cu harfa. Mi-am dorit ca umbra mării arhaică, primordială, să fie chiar glasul cititorului dacă aș fi avut o casă cu ferestrele risipindu-și bunăstarea spre larg și-n multele dimineți, așa cum s-a-ntâmplat de sute de ori pe mare, să fiu acel paznic de răsărituri pe care nu le-am îngropat nici eu, nici bunul meu prieten Radu, un alt paznic de răsărituri (dacă mai păstrezi revistele trimise îl vei afla cu poezie americană tradusă după gustul lui fin, a fost o propunere a mea pe care el a respectat-o cu sfințenie, revistă susținută financiar vreo doișpe ani de zile prin Sindicatul Independent al Platformelor Marine), în poemele sau prozele noastre. Dacă eram pe mare, operând la platforme și nu mă aflam în cart, reveneam eu cu un apel, de obicei după miezul nopții. ,,Știi ce-mi place la marea asta? Că e la fel de precisă ca în ziua în care a apărut, iar unicitatea ei este iluzorie. Dacă mai contează, mă îndatorează profund faptul că stăm de vorbă, în loc să te culci. Eu am terminat traducerile promise, mai fac una-două recitiri și apoi, apoi urmează sclivisitul. Mă vor prinde multe răsărituri, ca un paznic al lor. De pe mare el trebuie că ne îmbrățișează altfel decât cum o face de aici din fereastra mea aflată la est. (cred că păstrează ceva din realitatea acelor răsărituri pândite prin ferestrele cu fața spre port, din vremea când locuia în mansarda clădirii ca un turn de la Poarta 2). Când vii pe la mine, adu-mi, rogu-te, o fasole din aia făcută la voi, cu ciolan afumat, că voi faceți multă, plus gogonele. Și nu uita sidiul cu Celentano, Storia d’Amore” înregistrată de douăzeci de ori. Mă executam, dacă în zilele următoare se gătea fasole. Ascultam cu încântare fragmente din ceea ce lucrase. Îi citeam și eu câte ceva din caietul de lucru, o idee dintr-un poem îi atrăgea atenția, întotdeauna îmi notam observațiile lui, propunerile de lectură. Își dorea măcar o singură ziulică să meargă cu mine. Marea nu e o construcție pentru simțuri și emoții, orișicât i-am bănui vreun avânt filantropic; neavând picioare fuziforme nu înseamnă că nu-i e greu să fie grațioasă, așa căutam eu o ieșire ca o consolare, întărindu-i convingerea că și eu sunt un paznic de răsărituri, sau mai mult un vânător, treabă de care nu te lecui niciodată. Ele apar pentru cei ce cred în ele. Un răsărit scoate un altul, căci el este un inventator, la fel ca și scriitorul. Sunt puncte de observație de-un mister presimțit, ale intimității noastre, ale așa-zisei imagini a banalității. O voce de background a destinului. Niciun cart nu mi-a fost obositor, dar în cel de 4-8 îmi plăcea, pentru că mă aflam în plină lumină, să dau o fugă pe punte, fie și în marș, să inspir acel răsărit bătându-l apoi ușor între palme, ca și cum i-aș fi pregătit pipei un tutun mofturos... Ce putea fi mai bine decât o astfel de falsă evadare?

*

Ce profesie inofensivă și cititul ăsta! Înainte să mă cufund într-o profundă meditație așezându-mă lângă femeia cu harfa, astfel fiind sigur că nu voi pleca, niște nechezaturi se auziră de niciunde, de parcă ar fi venit cu alai în pețit la cazarma pompierilor chemați să răzuie ceața de pe statuia ,,Eminului meu iubit” și-al ,,Dragei și dulcei Veronica” pentru că până la urmă ,,Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită...” ,,...Să-ți povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizație adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat otel. Toată lumea se întreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră de la domnișoarele de... onoare... Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanți. Iată un scandal fără pereche în analele curților europene” (Eminescu, din două scrisori către momoțel, dacă te interesează), și-o caleașcă se pierdu la colțul falezei, înghițită de roza vânturilor, singurul mozaic rămas din câte a avut vechiul pavaj.
Nu pot ignora verdele ce se cuvine rostit, de aceea nu mă simt ofensat ci într-o deplină disponibilitate de-a mă legăna pe muzică. Am făcut două tururi de faleză, la pas, întrebându-mă pentru cine spală apa asta verde-coclit, bună de pășunat, pietrele în pântecul cărora închipuit par să fi prins rădăcină cultura apropierilor. O singură dată m-a purtat tatăl meu pe umerii-i vânjoși, într-o seară de vară, aici pe faleză. Mă luase de la plajă. Ce idee ciudată aveam despre înălțimea mea! Desfăceam stângaci brațele imaginând că trag după mine o perdea, nu am fost un visător de perdele precum Poe sau Baudelaire, ultimul voia să activeze contrastele dintre albul zăpezii și întunericul casei tocmai cu ajutorul perdelelor unduind până-n podele; mai târziu mi-am permis să consider acea perdea o arhivă pe care aș fi interogat-o oricând despre relația mea cu celalalt, celălalt-tatăl. Mă uluia, azi îi zic fraternă ademenire, acel amestec între cerul provincial și spațiul cuprins de ochiul meu. Aflat într-o vară la Tuapse (port la Marea Neagră din Federația Rusă) constatam că răsăriturile și apusurile se produceau foarte repede față de cele de-acasă urmărite în condiții de marș sau de stat la ancoră. Oricum, marea rămâne o versiune a obsesiei sufletului-fotograf dorind să fotografieze de aproape orizontul spre-a-și dovedi sieși că e foarte ocupat. Că mai târziu îmi va fi explicat biografia ca și cum m-aș fi încredințat aripii ei, o știm amândoi prea bine, fapt ce m-a scutit de multe neplăceri.
Femeia-și flutură galibardina, aburii cartofului pe care mi-l întinde se-adună într-un plesnet galben de coajă ștergându-i amprentele, îmi pare că sosisem la vreme să-mi încălzesc palmele, mă așez lângă ea pe bancă ,,Nu mă părăsi, mare, căci încercarea-i aproape” murmură ea, cu glasu-i muzical, coardele harfei vibrează, iarna e un trecut îndelungat, marea stă în albia ei ca un prunc, altceva nici n-are ce face, legănându-se pe legile atracției dintre oameni, uneori atât de irelevantă. Apoi liniște. Cu marea în față. Materie peste timp. Astronauților când au aselenizat le-a fost doar pământul. Fără imaginație nu ajungi nicăieri, cinstind vorbind. Îmi mângâie protector creștetul. Gestul domină, ca un mare visător de încuietori, singurătatea acestei zile de Crăciun. Cum îmi deschide el niște sertare ale copilăriei cărora nu le mai pot da ființă! Degetele ei răscolesc ingenios, fertil, ecuațiile matematice ale noilor melodii. ,,Ascultă Fuga de nevermore inspirată de Corbul lui Poe. Zi-mi un vers.” Citez o strofă. Dintr-un foc, bogățiile lui nevermore, venite probabil dintr-o preistorie a omului pe când vorbea la persoana întâi, le inventariez. Cartoful cald mă duce cu gândul că Pinocchio își dorea o bibliotecă plină de zahăr candel și de torte, de cozonaci, de pricomigdale și de cornete de frișcă. Cum ar fi, prietene George, ca dintr-un scrin de marchetărie privirea curtenitoare a unui concert să scruteze orașul care nu merită atâta mizerie scursă pe obrazul său din flecăreala emfatică a administratorilor nătângi, făcând din dramatismu-i amorțit o botoșală? Ca-ntre vechi prieteni, îți propun o alternativă îndrăzneață: extrase dintr-o antologie cu puterea de-a cutreiera, la orice oră, sfânta înălțime a orașului, dar nu în stil epitalamic, printr-o simplă listare revoltătoare a noțiunilor muzică-timp-imagine din indicele alfabetic al primului Festival Woodstock: Creedence Clearwater Revival, Crosby, Greadful Dead, Jefferson Airplaine – aici merită atenție The Other side of this life: ,,Would you like to know a secret just between you and me/ I don’t know where I’m going next, I don’t kbow who I’m gonna be/ But that’ s the other side of this life I’ve been leading/ Tha’t the other side of this life// Well my whole world’s in a uproar, my whole world’s upside down...”–, Jimi Hendrix, Jenis Joplin, Joan Baez, Joe Cocker, Neil Young, Santana, Ten Years After, The Who, Mountain... Beatles și Led Zeppelin refuzaseră invitația, după mărturisirea unui prieten care a fost acolo în toate zilele.
Cum i-ar șade Orchestrei Filarmonice a Cazinoului să invadeze faleza vrăjind marea, adresându-se cetățenilor ca educator muzical și mustrător? Glorieuse et édifiant euvre!
Ultima dată, înaintea închiderii sale, am cinat pe terasa dinspre mare într-un noiembrie ploios, ajutat de-un ultim angajat, prieten de-al meu; el ne-a ospătat, ne luasem câteva zile libere de la studenție, cu bunătăți de parc-ar fi hrănit furtuna din noi: femeii pe care-o iubeam i-am oferit, sub lumina jarului dintr-un bol de aramă, c-o gingășie transmisă prin mângâiere, în genunchi, o cupă de șampanie să-și probeze în ea sânul, că până la urmă fiecare om este o parte din întregul cel de căpetenie și nu doar un ostrov stingher și de sine stătător. Ea a scăpat un Ah! și-un lampion patrician clipi în văzul mării... Abia după șaptespreze ani încheiam poemul inspirat de acele clipe solemne. Îl găsești în volumul Trenul de marfă. Niciodată nu voi arunca la coș imaginile uzate. I-am făcut femeii un gest că plec, deja cânta Simfonia neterminată, în timp ce dădeam pe gât ultima-nghițitură de hidromel. Cu o plecăciune, ei, și-o reverență lumii, agale mă-ndepărtez, lăsându-mă în voia jocului de simboluri. Or fi aceleași de anul trecut? Cam atât s-a putut. În așteptarea zilei când Euxinul își va ridica velele, sănătoși să rămânem, și-adeseori vom petrece cu privirea Ursa. 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri