Lentila din pendul (2, XVI)

Lentila din pendul (2, XVI)(663)


(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Vorbeam de lipsa de armonie a lumii, aflat pe terasa telescopului, dar iată-mă fermecat de ambianța de aici. Un chelner mi-aduce într-o cană de granit albastru, lămurirea e a lui că detaliile sunt pictate din tabloul Fecioara între stânci al lui Da Vinci, un vin roșu demn de-a fi aclamat păstrat, cum mi se spune, în butoaie din lemn de pelin. Reiau rândurile de față de unde am rămas. Îmi clătesc ușor gura cu o sorbitură de vin, de parcă aș simți rămășițele viitoarelor mele năzuinți, de jos, biruitoare se auderumoare, prin urmare sosesc oaspeții, contrar obișnuinței bunului-simț cobor cumpănindu-mi pasul, gândul are un mers urcător, (înțelegi, banda merge), cu sânge rece gheneralul împarte binețe, la rându-i este beneficiarul unor îmbrățișări (deci se cam cunosc între ei), nici eu nu rămân de pagubă, ici-colo sunt recomandat, îmbrăcămintea mea naște o fermecătoare controversă de parcă aș purta veșmântul înșelatului. ,,Pentru că îmi place m-am îmbrăcat în ea,/ Și pe celelalte le-am dat uitării”, asta îmi vine în minte, zău dacă știu pe unde le-oi fi citit, oricum nu în legea instrucțiunii publice, așa că tac...
Și-n timp ce sunt recomandat, cineva îmi face semn cu arătătorul, noroc că ochiul e un sipet rotund și-l recunosc pe cel ce mă-ndrumase spre cel mai nimerit loc de parcare pentru motocicletă, ,,Domnule, din interiorul motocicleteise aude un bolborosit înfundat”, ei, mare scofală, zic, e onorabilul transponder, nu fi deprimat, cum nici eu nu mi-s, fapt care cred că-i enervează pe cei ce mă supraveghează, dinspre liziera de dincolo de o casă, aflasem că e a potcovarului, ceea ce înseamnă că există și vreo herghelie, apoi aud un țignal solemn ca de locomotivă frigidă cu abur, uite că nu doar în copilărie am avut parte de locomotive înghițitoare de cărbuni, piciorul gol al unei femei mi-amintește de zborul întins al unei infante, privirea mi-e surprinsă cu-o îngăduință creștină care umilește, purtătoarea lui zâmbește de parcă de pe pagina de gardă a gambei drepte aș fi tras cu o manivelă tivul rochiei galbene asemeni acelei turte de floarea-soarelui întredeschisă precum un stup, dezvelind zvâcnetul chibzuit al unor fese primejdioase, iar eu mă-nclin respectuos, a descurajare, grație unei palinodii,de parcă aș culege de jos un ac de păr cufundat în forja perlei, cine se mai sinchisește azi de cavalerism, de gesturi picarești fără cusur? Dar asta nu e nimic dacă dinspre ea n-aș simți în nări acest parfum de cafea abia prăjită, un semn c-ar dori o reluare a unor legăturipline de păcat deși eu nu o cunosc.

*

Totuși, îmi smulg din vârful ochilor urdorile norocului, e greșit să semnalez, dar o fac, deși n-am siguranța că-s întocmai aceste vorbe de duh: ,,Unu doi trei, unu doi trei/ Ah, prea târziu când orchestra cade pe brânci în forfota balului/ și simți în ceafă, încet/ cum te priveșteun ochi expert” sau pe astea pe care, măcar c-am fost tineri și nu romantici, altcineva le-a scos la vânzare: ,,Nesăbuită ai fi să-mi respingi sentimentele/ Nici pârâiașul de minte nu ne mai tăinuiește numele.” Ohohoo, mai ușor...,,Să ne asumăm această realitate a dorințelor triunghiulare ca sistem al diviziunii muncii-mi șoptește gheneralul, și grijă să nu rămâi fără pâine”, Nu, nu, sunt prea ocupat cu astea-alea, niște dansatori izbutesc să dea expresie unui inevitabil cadril răsunând cu avânt din pereți, înțelegi confuzia mea, dintr-un zid lateral iese o masă de sticlă neagră, masivă, îndelung folosită, atenția-mi atrag modelele de pe ea risipind, iertată-mi fie intuiția, un miros din firele reginei nopții, și suntem invitați la o gustărică cu midii din ferma Shogunului, așa scrie pe fundul bolurilor de lut azuriu(are o fermă în zona Agigei, dacă nu știai), la vremea asta ele sunt grase și mai puțin sărate, am citit că din scoici uriașe se fac și cornuri de vânătoare, însoțită de o salată de trifoi cu patru foi, potrivită cu intimitatea momentului, nu-s atent la conversații, ca să nu regret că le-am ascultat, pe ici-colo unii sunt pasionați de cum suflă vântul, aflaseră că La Gușterul guraliv s-ar afla în calea unor vânturi calde, ți-o spun pe-a dreaptă, și-mi vine să mă așez turcește, sorbind din whiskyul (a fost pe alese), ăsta cu gust de fum, pipa e pregătită să fumege, de niciunde apar mese silențioasecu câte un vas de aramă plin cu cărbuni aprinși făcând să alerge somnoros aromitoare călduri din mirodenii, ca să nu mă rătăcesc, o fi bănuit gheneralul că umblasem pe la diferite uși fără vreo țintă (așa găsisem și atelierul de croitorie), îmi propune o plimbare, intrăm pe o potecă roșiatică ca o lingușire până ce intrăm pe o alee înconjurând un patinoar, recunosc, m-așteptam să apară un unicorn, dar n-avem la-ndemână o virgină, ,,Esențial este să nu crezi în infinitatea inteligenței unde putem chibzui mai bine ceasurile ce vor urma de-acum încolo în munca pentru traducerea la Găinarii. Osteneala va începe în câteva zile, acum ne-ngăduim această acomodare, că oamenii nu sunt prinși cu alte treburi. Ceea ce vezi aici va fi, la finalul traducerii, o voi cere fățiș, o alee numită Aleea Necunoscuților Aleilor, și va trăi ca orice altă alee care nu e utilă oamenilor dar care va avea în fiecare figură geometrică, irepetabilă, o legătură cu o mașinărie lipsită de egoismul și corupția sistemului politic în care a apărut (ca o promisiune a unor protecții viitoare). Că aici nu vine cenzura. Nu vom fi dependenți de ea, cum sunt partidele de rația dublă, triplă. Condițiile de viață ale vârfurilor acestora nu trebuie să se confunde cu ale populației, chestiune imputabilă de la Lenin și Stalin încoace. Și ce dacă e imputabilă? Vezi, de exemplu, continuă gheneralul tot pășind noi pe alee neistoviți de truda sorții, centrele de îngrijire specială pentru ierarhii bisericii, armată, poliție și serviciile secrete aferente că, deh, fără ele, pe oul ouat necesitatea nu devine țintă și ordin de plecare, plus nomenclatura partidelor parlamentare. Rația dublă sau specială a fost inventată de bolșevici și perpetuată până azi până și în primăriile de cartier mărginaș sau central. Distribuirea privilegiilor se face discret. Nomenclatura nouă își conservă natura de grup sau ordin, la ultima pun ghilimele, așa le-o atribuie cei doi mai sus menționați, conservarea făcându-se prin cohorta de schimbări a unora cu alții pe motiv că unii au mâncat prea multă pâine albă unsă cu unt și suc de morcovi, pe când ceilalți doar varză acră cu jumere de porc mistreț. Cînd se sparge puroiul...Prima celebritate a aleii va fi Pasărea Tunetului. Cum ar veni, pornim de la mecanica tradițională. Atâta știu”. Știrea nu mă dezamăgește ca o neînțelegere. Marmura, un joc de-a culorile frunzei de glicină, cânepei-codrului, șofranului, zorelei și nalbei, promitea o ambianță în care, pe cuvânt, oricine ar fi râvnit să se strecoare. ,,Ne-am inspirat, recunosc, mai adaugă el, din două surse, precum a făcut-o și matematica: lumea reală și lumea imaginației umane. Important e să fim aici”.

*

Păstrez tăcerea, apreciind mișcarea ideilor, amintindu-mi că, pentru a-l aprecia pe Beethoven în timp ce ai asculta Sonata lunii e bine să nu măsluiești tăcerea. Țignalul, ca o roată dințată se aude tot mai aproape întinzându-și gâtul și-n afară de un fum auriu, provincial (aici se produce o ruptură între entuziasm și uimire), de parcă arzătorul i-ar fi fost înfundat cu Ciucolac(x), altceva nu văd, primesc vagi lămuriri că pe-acolo este un fel de tunel al virtuților verzi pentru vagonul ce-i poartă pe viitorii miniștri la audieri, îmi stăpânesc o grimasă imposibil de respins, ,,nu audieri din alea, ci la comisii”, le și văd stafiile de cuconași ai televiziunilor, nici aici nu scap de ele, aud că vor să le sărutăm și dosul palmei cu care ne lovesc peste obraz, locomotiva a-nghițit ceva anticorpi mono și policlonali, întreb (sau o merge la tăiat, c-a visat urât într-un triaj), slujind buna credință a politicilor care nu reușesc să deschidă punga nici dacă sănătatea ar sili-o, gheneralul rămâne perplex, ,,nu se zgârcește nimeni la cheltuieli, dar eu zic să ne bucurăm de petrecere, că dacă ar exista o tendință spre exces aș ști”.
Nici aici nu scap de ei, luxul mamii ei de treabă!, prin pădure e prea multă influență solară, ăstora le place să aibă puterea concentrată în mâna lor, și nu a pădurii. Locomotiva cred că era un model D/M 3856, cu patru cilindri, pe-asta n-am uitat-o din perioada copilăriei noastre. Mă opresc pentru-o pauză de efect, ,,Psss, să menținem proporțiile”, și tac, cum o face și gheneralul cu o secretă bună dispoziție, tamponându-și fruntea cu o batistă kakie brodată cu flori de dud ce-i iese cu ușurință din mâneca de un reiat ruginiu. Ne-ntoarcem. Ușierul se apleacăpentru a da în vileag, c-o plăcere ascunsă, toanele zilei din firul de iarbă lungit pe bombeul cizmei de piele fluorescent luminate. Copleșit, pricep iar că mă aflu în locul în care nu s-a scumpit pământul de flori pentru mușcate. Conacul e un model de recuperare a raportului dintre subiect și predicat când vine vorba de recuperarea decalajelor dintre zonele patriei, căci bine grăiește distihul din Heruvimul călător: ,,În lături dă hazard, păreri înșelătoare/ Fii întru totul miez, nu crustă de culoare”.
Urcăm de data asta niște scări mirosind a lucru scos din uz, o ușă nu intră-n polemică cu noi ci se ascunde în zid, un bâzâit comun ne invită să luăm aminte unde suntem, ,,aici este laboratorul de înseminare a albinelor, proprietarul vrea să dea un interes sporit calităților locului, ceva de felul militarilor când dau nume săbiilor lor crezând că au anumite calități”, și-un perete de sticlă ne face să privim ca-ntr-o cutie poștală, ,,aici, la conacul ăsta, a fost redactată prima convenție poștală cu Rusia, și ea nu prevedea și dacă să ne facă poștă”, ce să vezi, oamenii de dincolo de sticlă au cam același costum profund ca al meu, ieșim pe un hol și observ cu o deosebită satisfacție cum pe un perete ce pare fluid Protagoras își ajustează afirmația referitoare la certitudinea dacă zeii există au ba.

*

Gheneralul îmi vede mișcarea, e un fleac zic eu, și-n măsura posibilului mă învoiesc și-i arăt că minuscula pernuță din manșeta cămășii mele de catifea grena ascunde un ac de albină, ,,O notă bună”, glumește el, când m-așteptam să-mprăștie o anecdotă pe seama unei amulete, coborâm într-un salon ale cărei coloane sunt îmbrăcate în porțelan pictat cu scene ale Școlii filosofice din Atena și vânătoarea mistrețului cu colți de argint, pe o alta este chiar statuia Afroditei lui Praxitele, cea cu palma ascunzând un sân (sau indicând locul de neocolit al privirii bunelor intenții, mai ales când ele sunt interzise), face un semn, muzica se stinge, un miros de smirnă de flori de măr umple locul, ,,Ne-ntâlnim pentru a face posibilă atingerea unui scop. mă refer la traducerea Găinarilor, un fel de play of al campionilor la călărie pentru că da, fiecare va avea de călărit foarte multe pagini de manuscris, nu avem limită la mijloace, fiind ludi votivi avem un legământ, deci la joacă după pofta fiecăruia și nu după aceea a lui Proteu, oricât ați susține că socoteala din mintea autorului nu se potrivește cu aceea din timpul scrisului”. Scena mă invită la o simplificare de doi florentini a reflecției machiavelice de trei cuvinte ,,Scopul scuză mijloacele” dacă nu aș ști că în dragoste, în război,în lupta pentru putere totul este permis, și că mijloacele bune, nici măcar cele atinse de Fortuna, nu pot fi criterii pentru măsurarea succesului... Norocul nu hotărăște, cum o face în jocul de cărți sau de zaruri, ci știința, ca în șah. Pe la fiecare trece câte un majordom, ceea ce mi s-a părut onorabil, împărțind o mapă din piele mai fină decât lumina ce intră-ntr-o odaie, și nu după moda timpurilor. Primesc și eu una: are un medalion cu două capace de argint gravate cu chipul lui Charlot, care ascund în interior chipul femeii, și el gravat, pe puntea trupușorului căreia, păzește-mă Doamne, voiam să urc spărgând închizătoarea șușotită a lampisteriei sale și, cum știu bine că există o relație între temperatură și culoare, îi cer majordomului fii bun și adu-mi te rog un măr răpănos, emoția faptului că-l priveam insistent l-a făcut să mă-ntrebe dacă-l vreau curățat și tăiat. Frecventarea unui astfel de conac, prietene, nu intră în sfera bunei creșteri. Cu mișcări furișe, clovnii din Versetele satanice umplu spațiile goale cu varietate, armonii și curiozități, uralele întăresc prestigiul balului, flașnete, cinele și tromboane, ba și-un acordeon și-un țambal răbufnesc, îmi înțelegi perplexitatea, ,,Periodic filarmonica conacului va ține, aici, lecții muzicale, dispărute pentru public cum s-a-ntâmplat și cu cronicile literare din ziare și de la posturile de radio; n-am auzit să se fi-mbolnăvit cineva de pe urma acestei absențe, cum nici de pe urma lecturii unei cărți sau a unei enciclopedii mereu la îndemână. Mâine-poimâine, și nu ieri-alaltăieri, sper să deschidem seria unor lecturi publice de prestigiu, mai sunt oameni prin sătucurile apropiate, fie-le amintirea binecuvântată, și oameni de calitate dornici să le susțină. Dar dacă ai trage cu urechea la audierile pentru ministeriabilii cărnățari, nu cumva ți-ar trece cheful de așa ceva? Asta e una.N e gândim, e o năzuință care nu face nimănui rău mai mult decât cel făcut de noi, să-nnodăm lanțul de aur al filosofiei. Nu știu dacă de-acolo de unde l-a lăsat țăndări Noica sau de unde a imaginat cineva întâlnirea, pe o masă de disecție, fără a merge însă mai departe, dintre un pistol (nu că sunt eu militar) cu accent consolator și-o mașină de cusut. O fi timpul bun pentru așa ceva?”, ni se confesează gheneralul, de parcă ne-ar fi văzut fremătând de dorul filosofiei. De ce nu de acolo de unde au lăsat-o cei șapte filosofi ai academiei ateniene, declarați de creștinii slabi de înger nelegiuiți, îmi vine să duc ideea mai departe, eu nefiind inițiat în secret în doborârea de statui dezgolite din temple sau piețe publice, statui de după care, oricât te-ai fi numit Roma sau Atena,oamenii își făceau nevoile. Propunere fără ecou. În fine. ,,Nu vor lipsi câteva corpuri de biblioteci ambițioase, nu știu dacă de tipul bibliotecii laurențiene, cu ateliere pentru traduceri”. Între lumea de-aici și lumea, retrogradată la stadiul de simplă speranță de către meschinăria practicilor de guvernare, dar și de adulmecătorii și fredonatorii acestora, e o distanță care nu încape în niciun fel de zgurăde uraniu ce-ar îndemna la reflecții referitoare la libertate și demnitate și nu la acele deformări cum că ele ar fi niște concepte tocite, ca și la calitatea de cetățean mereu în alertă, alertă justificată neîndoielnic de îndeplinirea rolului său în cetate. Îmi repet și i-o traduc și gheneralului: să nu dăm nimănui nimic din libertatea noastră interioară. Pe cine supără exprimarea maximă a libertății individuale, de ce natura umană, atentă la strepitus mundi este zilnic insultată de tot felul de predicatori petrecăreți ai cacofoniei sociale, politice, economice, culturale, media. Cineva adoptase muritudinea ca formă supremă de ,,lectură” a ființei umane, în locul finitudinii. Ambele admit îndoieli, polemici, discrepanțe, inclusiv lumea pe dosca mărturie a lui, ,se vede c-a venit, de n-a venit”, vorba lui Creangă. Din lentila unui pendul beat de așteptare se scutură un praf irizant de cărbune, diapazoanele sale pretind întâietatea privirii asupra efectului apei sfințite, un efect asemănător avut și de cărțile presupuse că i-ar fi provocat nebunia unui rege, drept urmare,,ca nu cumva să fie pe-aici vreun vrăjitor dintre cei mulți în cărțile de-aici, de să ne facă farmece, ca pedeapsă pentru cea pe care vrem a le-o da izgonindu-i din lume”, iată un prilej de se flecări despre Don Quijote, inclusiv despre faptul că un astfel de conac n-ar fi conac fără ciumpăveala cărților, rare sau nu, cum pajiștea n-ar fi pajiște fără verdele simplu al ierbii. Ca un mânuitor de butoane și manete, gheneralul face un semn a tăcere: ,,Domnilor, doamnelor, este timpul să ne sincronizăm ceasurile. Lucru agreabil la traducerea Găinarilor poate începe. E un timp de înalt noroc pentru cel care știe pentru ce plătește. Vă invit la patinoar”.

*

Cu șampania ritualului penitenței după noi, cine știe să patineze primește patinele necesare, ca un veritabil avion personal (devine plauzibilă și chestia cu sincronizarea), din treapă-n treaptă coboară un balon cu aer cald, ca un navigator nocturn, în loc de nacelă în mijlocul patinoarului apare un pian aurit, totul trebuie să fie fără cusur, asta am adăugat-o la transcriere, și mai că-mi vine să-mi scot acul din manșetă și să-ncerc pânza fină, nu pentru că-n univers ar fi numai violență. Ne-a copt-o familiar și pe-asta, mergând în pas cu vremea noastră, pianul se rotește și-un om molipsit de visul zborului e printre noi, e pianistul căruia-i flutură, biruind vânticelul ce pare eliberat de sub cingătoarea verde, de mătase, mantia roșieprinsă pe umeri cu fibule de jad, el face ca auzul să nu ne slăbească și-n punctul maxim al așteptării se răsfrâng clar, deznodând povestea despre care-ți scriu, acordurile omenești ale unui vals. La întorsul acestor pagini vei afla ceea ce nu știam atunci:r ăsuna Valsul borșului de pește. Cred că a fost un pește cu o lungă spinare, așa mi se pare judecând după cum unii patinatori aleargă pe gheață, eu simt că-mi crește un solz în bărbie, niște torțe se aprind jur-împrejur risipind de bună voie mirosul unei rășini (aflucă e de copal), duhnind a fumegație pentru praznice (spuneai tu ceva despre așa ceva, mai demult), un asin fără sforțări trage o căruță, al cărei coviltir are farmecul mișcărilor frunzelor, aducând niște mese din gresie, din apropiere apar și oalele de pământ cu borșul de pește purtate de toarte ca niște chei de oameni îmbrăcați în tractorist. Ce urmează e ușor de imaginat, vrednice prietene. Sunt întinse fețele de masă brodate cu mormoloci cu obrajii în flăcări așezați pe boabe de porumb tăiate de harponul lunii, cu jumătăți de cascade liliachii izvorând printr-un amestec de licheniși ferigi roșiatice. Pianul se rotește asemeni vinilului păstrat în amintiri clasate în ceaslovul socotelilor, ceea ce urmează, suntem informați, sunt valsuri aducând un omagiu apei, pentru grija ei amănunțită pentru pământ, sunetului, pentru ceea ce înseamnă el, fără perdea, pentru muzică, ciripitului, pentru cum face păsările, și asta îmi sfâșie inima, să chicotească de grija gurii lor, focului, pentru cum ni se înfățișează, fremătând simplu și greoi, punându-ne la dispoziție pieptu-i osos, ca o vipușcă, măduvei firului de iarbă pe care descoperi o gărgăriță cu ochi fugători...O sunare de clopot și-un părinte amabil se ivește dinspre o potecă străjuită de crizanteme roz și cărămizii cu galben, de caprifoi, floarea pasiunii și iasomie stelată (cum se-aruncă parfumurile în motoare cu scânteie!), binecuvântând tot ceea ce se distilase în borșul aburind bolurile de pământ. O fulguială nehotărâtă, deși eprubeta timpului dă încă tărie gradului toamnei, mă-ndeamnă să mă-nveselesc, s-o privesc cu încetinitorul.,,Ca să n-avem vorbe, mâine ni se va alătura și-un grafician pentru a vă mângîa chipurile cu cărbunele său, asta e regula”, l-aud pe gheneral, dar știu că totul este un elogiu adus moralei muncii de traducere și nu falsicabilității.

PS.
Acum fac cuvenita scădere a transcrierii și trec la gândul plăcut al rock-ului, propunându-ți acest asalt hrănindu-se dintr-un entuziasm apus: Queen: Who wants to liveforever: ,,There’s no time for us/ There’s no place for us/ Wath is the thing/ That builds our dreams// Yet slips away from us?/ Who wants to live forever/ Who whant to live forever?/ There’s no change for us// It’s all decided for us/ This world has only/ One sweet moment/ set aside for us...”
Fără buchiseala muzicii, de vor fi noutăți, le vei afla. Cu aceeași prietenie dintotdeauna, și-un an în care să nu ne revoltăm împotriva oricărui încântător taifas mai mult decât dacă nu am merge la băi, acolo unde se sfârșește marea și încep nisipurile.

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri