CARTEA VERDE A VIEȚII MELE(667)

De când cu întâlnirea mea cu vârcolacul ăsta, reprezentantul personal al MORȚII, trăiesc cu sentimentul deslușit ca m-am urcat într-un tren al amintirilor...Al nu știu al câtelea!

Când eram tânăr, obișnuiam să “călăresc” trenurile de navetiști de pe ruta Galați-Bârlad, pe unde îmi petreceam vacanțele. Ca să nu plătim bilet, mai mult de dragul șicanelor cu “nașul”, ne urcam direct pe acoperișul vagoanelor. Desigur, asta se întâmpla în zodia locomotivei cu aburi...Electrificarea Căilor Ferate ne-a civilizat…

Am preferat însă să călătoresc întotdeauna pe tampoanele ultimului vagon, unde imaginar mă găsesc și acum când scriu. Spunea Adrian Chivu, un prieten unicat!, “Stați, mă, cu ochii pe ăsta, că-l scăpăm iarăși în pădure!” Am fost un “agitat” al timpurilor noastre, un somnambul, care m-am ținut tot timpul de coada morții, doar ca să o șicanez! Îmi imaginam că de la miezul nopții, vine să mă ia! Și, atunci, m-am ambiționat să îmi văd singur moartea cu ochii !

Mi-a plăcut să joc rolul vagabondului travestit în lup sălbatic...Pe tampoanele ultimului vagon este o poziție avantajoasă, pentru cel care vrea să revadă de la cap la cap, la zi, întreaga sa viață...Mie mi s-a întâmplat asta după un verdict al unui medic din Oradea, care mi-a spus în față că mai am de trăit doar trei luni de zile! Din punct de vedere mental, pot spune că am făcut, încă de pe atunci, cunoștință cu toată virusarea asta, ce-și pune amprenta, de nu mai știi de tine! Pesemne, pe atunci, era novice în materie de moarte, domeniu în care a devenit deja expert...Caracterul lui instabil ne omoară! Ți se prezintă aspru un verdict mortal și, în loc să te visezi vindecat, ești gata ciuruit! Cât am condus de la Oradea la Constanța, fără oprire, am văzut pentru prima oară, cu ochii deschiși, filmul vieții mele! Fără trucaje! Doar cu ochii minții…

În toți cei 64 de ani pe care îi văd, încă nu am uitat diverse amănunte din existența mea. De aceea, mergând în timp, cumva cu spatele, descopăr cu plăcere situații inedite trăite cândva cu o mare intensitate. Se întregește astfel Cartea Verde a vieții mele...Corona ne-a impus restricții dure. Fără ea nu se mai poate călători de unul singur pe tampoane…

Sunt deocamdată singur pe tampoanele trenului cu amintiri. Apar pe ecranul imaginar unele secvențe emoționante. Primul personaj central - străbunica mea, Lisaveta, mama Lisaveta. O aud vorbind prin livada ei cu prune goldane. Este neschimbată. Mă privește tandru și mă invită să iau loc, servindu-mă, ca pe vremuri, cu vin fiert și miez de nucă de pe plita încinsă. Casa nu mai este a noastră, dar străbunica a vrut să repete o vorbă de-a ei spusă urmă cu 50 de ani, la facerea pământului. Citez: “Locul acesta nu o să-l uitați niciodată!” Și nu pot să spun că până acum nu a avut dreptate...

Prima mea Întâlnire cu moartea. Pe atunci, moartea, dar din bâtrâni lăsată, nu purta simboluri nedeslușite sau catalogări gen virusuri. A murit bunica și a fost îngropată, ca toți din neamul nostru, în același cimitir! Incredibil, aveam 4 ani și înțelegeam totul! Când au venit să mă consoleze, stăteam și priveam în gol de pe marginea gropii. Cineva s-a apropiat de mine și mi-a spus: “Stai cuminte aici, bunica se va întoarce!” Și a avut dreptate...Acum, datorită lui Covid, am revăzut-o fugar într-un vis, și pe bunica Frăsinica! Mi-a făcut semn să vin într-una din fostele noastre podgorii, moșie pentru care tatăl meu a avut de suferit în cariera sa militară…

Mă întorc la Lisaveta...În atâta amar de ani de la dispariția ei, în satul Ijdileni nu s-a schimbat nimic! Toate au rămas nemișcate la locul lor! Aceleași case din chirpici, același drum lutos care are cap de linie cu destinația cimitirul!! În aparență, cap de linie, dar morții de aici sunt mereu neliniștiți! Covid m-a împins în peisajul acesta auster. Singur într-un peisaj noroios și la fel de sărac ca atunci cand m-am născut eu...Între timp, au mai apărut, zilele acestea, cât am fost internat la Mangalia, unchiul Ionel și tata Costică...Și prezența ramurilor mele din cimitirul de la Ijdileni este completă. Covid a propus să fiu invitat de onoare, dar nu aș face decât să încalc protocolul. Mai întâi 50 de ani pe lumea cealaltă…

Cum arăt acum, parcă sunt fugit de pe MARTE! Unde te așezi, cum te întorci, dai inevitabil de covid! De câteva zile încoace umblă și el, cu mine, pe tampoanele trenului meu cu amintiri!..