Marea-și extrăgea cărbune din furtună (XV)(846)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Sub viețile mărilor pâlpâie bobul țeapăn de nisip. Mintea e silită să facă alegerea, ca o laudă cizelată, fără a-i pipăi drumul, nici măcar atunci când dă cu fruntea de ea. Marea nu va fi obligată să citească în locul cugetului, oricât s-ar înălța pe tocuri sau oricât de flamură ar fi, cum nici bobul de nisip fermecat privind, c-o veșnică neliniște, fântânile arteziene iscate de coca unei nave sufocate de-ncolăcirile falangelor întărite-ale furtunii. Pradă de-a pururi fragilă și nicidecum un poem sonor, așa cum am văzut-o eu îmbogățindu-se c-un ultim exil, acel vapor nu va coborî nicicând de pe friza lăuntrică a retinei, ca să folosesc un loc comun în locul unui tipar al dărămăturilor.

Un drum până la platformele de foraj, după trei luni de zile de șantier, a-nsemnat finalul probelor de mare. Iată-ne plecați, o zi stăturăm la adăpost, la Gura Portiței, loc adesea frecventat când se monta marea, până am prins o fereastră de-ntors acasă. De la Porțița puteam urca pe braț, până la Sulina. Martora unui rapt: Insula Șerpilor. Orionul nostru arunca priviri iscoditoare peste orizont. Pânda valurilor era semn clar că va fi ridicată iar în rang furtuna: din ea însăși făcându-și resursă pentru ea. Meteorologii au spus, bazându-se pe neghiobia și dezumanizarea unui ordin militar, că-i ridicolă explicarea faptului cum de un întreg imperiu acvatic poate scrie o narațiune atât de lungă trecând de la o laudă a zeului soare, contestată de ,,revoluția religioasă”, care a răzuit (dacă-i descoperise semnificația s-a dedus și credința că trebuie distrus, e doar un exemplu), palimpsestele cu autobiografia lui Seneca spre a face loc Vechiului Testament, la aceea de biruit, dar și pentru o astfel de laudă merită să trăiești!, de parcă ar fi fost azvârlit într-un sac cu nisip ruginit? Nu cumva nisipul găurit are virtuți erotice, el fiind parte a pietrelor de trăsnet? De-acum nu mă mai lamentam indignat: trecusem de la stomac în gât (adică nu mai ,,dădeam la pește”) la învinuirea de evlavie, întărită odată cu trecerea anilor. Să tai marea biciuit de huiduielile ei neprielnice, un cocteil amar de spumă spălând dinții carenei și cu puntea goală, e cam nașpa, zău. Sub țâța mării colcăiau, și continuă s-o facă, prin țâțe cârlionțate mari rezerve de hidrocarburi... Nu degeaba se spune că acolo unde este sau a fost o mare există și petrol.
La peste patru ore de drum, gonisem cu eșapamentele la roșu, prin stația din timonerie am auzit în mașină exclamația cu iz clinic: ,,Ia, uite, vaporul ăla unde Dumnezeu se duce? Parcă n-are propulsie!” Marea-și extrăgea cărbune din furtună. Furtuna, furtuna. Uuufff... ,,Ai aranjat furtuna, pas cu pas, cum ți-am cerut... Până-n detaliul cel mărunt. Stăpân măreț, să fii slăvit! Alerg/ Să-ți fac pe plac, să zbor, să-not, prin foc/ Să trec, să călăresc norii pufoși...” Colegul meu de cart m-a privit mirat, crezând că-mi arde de glumă, dar nu, îl lămuresc, e ceva din Furtuna shakespeariană; pe când o plecăciune făcui, un val ne izbi în bord, trimițîndu-mă în ușa cabinei de unde supravegheam funcționarea motoarelor, așa că îmi trecu de alte citate...

*

Călărit de un elicopter, cerul acelei veri în care crabul cel mare, din adâncuri, avea să fie înghițit de crabul cel mic, libidinos, de izvor silvan, se va distanța de cei ce ridicaseră din valuri construcții metalice și care vor fi schimbat narațiunea despre mare într-un curs de sociologie, psihologie experimentală și ataracția pentru putrol. Lucrarea mea de licență a fost o combinație între sociologie și comunicare. Materia? Structura comunicării formale și informale într-un mediu izolat, cum și viața în care monologul nu-și are rostul, munca pe o platformă de foraj neavând nici un fel eleganță, dar nu de asta nu trebuie urcată pe o scenă, cu toată doza ei de singurătate, ba din contră; pe parcursul unui an am folosit câteva seturi de întrebări fixate cu Zoltan Rostas, fost echinoxist, îndrumătorul meu. Interviurile au fost cu oameni de toate profesiile. Cu unii am stat de vorbă în cabina mea, pe când duceam mergeau la schimb, cu alții chiar pe platformă. Ce discuții, ce mărturisiri, ce întâmplări, ce întorsături de destine. Sigur, nu m-am lumitat doar la ele. Pe profesor l-am numit mentalistul din ziua în care ne-a predat Mentalități. Norocul meu s-a numit cunoașterea unor oameni ai deciziei; ei aveau o anume filosofie de viață legată de respect, demnitate și instruire, așa am reușit să urc pe platforme. Încă nu fuseseră înghițite, prin șmecheria guvernului Năstase, dospită în coloquio de los perros (colocviul câinilor), care toată viața a crezut că are de-a face cu țărani neciopliți (neciolit a fost el), când de fapt țăranii au umblat cu cărți pe la universități, decât cu capre la munte, scuzată-mi fie parafraza din romanul lui Cervantes La Galatea... de crabul cel mic. Așa se întâmplă când spiritului supravegherii democratice instituțiile democratice le pun botniță, marginalizându-l. Cine să denunțe derivele autocratice, cine pe complotiști, îndemnând acest spirit să meargă neapărat la mașina de numărat voturi? O clipă mă opresc, deși, spre-a-l irosi, timp de-aș avea... Situația fericită a fost aceea că lucrarea de licență mi-a fost bătută, la o mașină împrumutată, cu râvnă feminină, de o femeie eliberată de virtuți studențești, în garsoniera ei închiriată dormind eu pe-o saltea umplută cu cânepă și pe a cărei rezistență am mizat doi ani de zile cât mi-a fost întinsă pe jos. Teza a avut farmecul unui unicat, și așa cred că a și rămas. Senatul Universității București ne dăduse afară la începutul anului doi de la Leu, pe motiv că eram doar zece în grupă. Împreună cu ea am bătut în acei ani orașul pe picioare, teatrele, parcurile. Peste alți ani m-a-nsoțit, legăturile noastre neavând semnificația unei încordări poetice sau a jocului cu gajuri, la târgul de carte dintr-un noiembrie, pentru lansarea volumul Trenul de marfă, ajutat de prietenul Mișa, prin bunăvoința unei edituri bucureștene. Cea de-aici nu se îngrijise de un stand de prezentare acolo. E un contrast, desigur. Or, dacă îți respecți blazonul...
Reiau ideea și spun că am fost la majoritatea tractărilor de platforme pe primele lor locații. Cu Jupiter și Prometeu am mers chiar pe comandă. L-am cunoscut, și-am avut lungi discuții semnificative, pe cel ce a dat numele tuturor platformelor. Dintr-una din sticlele etichetate c-un scris îngrijit, aflate pe o vitrină din biroul său, am avut și eu parte de câteva sute de grame din lichidul verde maroniu: provenea din primele jerbe de țiței din adâncul mării...
Chestia cu crabul cel mare, românesc, de Marea Neagră, înghițit de cel mic, austriac și uite bre că nu i-au crăpat mațele, nu e o ficțiune constantă, dovadă fiind faptul că și azi extracțiile se fac din vechile pungi. Înscrisuri, hărți, arhive și filmări, carote, număr de oameni, noi zăcăminte etc, etc. Inițial, austriecii au crezut că sunt luați peste picior, atât de mare era pleașca ce urmau s-o primească doar pentru că aveau capitala la Viena. Au urmat drumuri cu remorcherul, pe unul prinzându-l chiar pe tura mea. Vreo două zile, Orion a fost taxiul portocaliu, de parcă-am fi mers la cumpărături. Și nu era așa? Nu știu dacă s-au simțit ca-ntr-o caleașcă ducală. Ceea ce se contura a deveni izvor de independență și răzvrătire (mă refer la noi, prin rezervele noastre de țiței și gaze naturale) căpăta acum forma unui asasinat economic în formă de V. Păstorii extravaganți s-au gudurat ca în fața unui os ascuns într-un sandviș cu lebăr, plătit din contul național cu: o platformă centrală de producție aflată în plină activitate, șapte platforme de foraj marin, vreo șapte platforme fixe suport-sonde, plus remorcherele de transport marfă și tractare, navă pentru schimburi. Austriecii promiteau marea cu sarea, și le-au promis de li s-au umflat piepturile mai să le plesnească curelele de la ceas și chimirurile de la pântec, ca unui cor de blonde, pân’ ce-au vândut, imediat, pe nimic, cum spuneam și altădată, șase platforme de foraj, că Gloria era prea veche, toate remorcherele (pentru astea mai păstrez niște documente) plus clădirea Centrului de Tranzit și Control că, deh, unde voiai să-și aibă birourile bine păzite, ca și cășile, domn’ patron (care și-a pus într-un Crăciun, la terasa colonadelor, angajații să-i cânte o melodie de slavă la cât de sus a ajuns el), pregătit de concurența cu vărul tău, dacă țin eu minte. În fine, las trivialitățile deoparte. Vei citi aceste pasaje și te vei întreba de ce am pășit pe acest teritoriu care mie nu mi-e profitabil. Iată de ce: inginerul de care făcui vorbire, într-o discuție mai cuprinzătoare, nu cu mult înaintea poveștii cu crabii, mi-a descris pe o hartă din biroul său zonele din platoul nostru continental de unde se extrăgea atunci, adăugând faptul că rezervele de țiței vor ajunge cam pentru douăzeci și cinci de ani, cele de gaz fiind nelimitate. Mărturia cred că există și în presa scrisă locală a vremii. Omul cu asta se ocupa. Idealul românesc de prosperitate energetică avea să fie vândut contra farmecului vieții aristocratice a celor ce-au pus apostila unui guvern meschin, masa fiindu-le servită în veselă de argint marcat, asemeni boierilor de viță veche, de atunci ei umblând îmbrăcați în stofe cafenii și blănuri de veveriță cusute în forma jocului de șah. Crabul austriac n-a cheltuit în toți anii de-atunci decât pentru menținerea în putere a ,,fiarelor” de pe mare. Ceea ce a urmat am trăit și trăim, ce va urma nu știe nici măcar nasul meu de damasc. Știu doar că-n geoplolitica petrolului nicio decizie nu e luată la întâmplare. Mie nu-mi place să conduc cu rezervorul la sfert sau pe avarie. Guvernele cu care-am fost contemporan nu s-au pronunțat asupra planificărilor energetice pe termen lung, probabil pentru a nu ,,speria” piața europeană cu rezervele sale marine, așa că le-au înstrăinat ca pe un triumf căruia i-a fost refuzată dezvoltarea în condiții de concurență. A inunda piața cu barili, în lumea petrolieră se cheamă ,,curățirea instalațiilor.” De ce să nu umblăm noi pe picioare cu saboți de lemn care-ți obosesc mușchii, ciorapii fini fiind nepotriviți, izvor de bălăcăreală devenindu-ne oricât am crede că ne-nvârtim pe Calea Laptelui? Nu-i mai bună supraviețuirea prin cârpăceală? Mirat n-aș fi dacă-ntr-o zi n-ar dori și-un Acord de procentaj, că tot au mai fost parte la unul. Că unde nu-i soroc, nu-i nici învoială. Cămășile docte cu papion merg și la lucru, nu doar la carnaval sau operă însoțite de fufiștine.
Petrolul nu e doar un nume, ca-n propoziția ,,Dumnezeu există”, adică știu despre ce vorbesc. Prietene, în fiecare zi cum ne-am fi simțit exclamând: Ah! Dacă nu am fi avut petrol! Dar el este aici, pe legea mea. De ce să fiu dezonorat, prietene, de ce? Face el obiectul unui premiu al lucrurilor inutile? Ce bune ne-ar fi fost niște gâște romane care să ne păzească... maiestatea suverană! Ptiu drace, Doamne apără-ne, ar fi exclamat răspopitu’, fostul meu coleg de tură dat afară de la seminarul teologic și ajuns marinar, expediat și de aici după ce furase, mâna lui scaraoțchi, nu?, împreună cu colegul său Gineală, telefonul fix din biroul dispecerului de tură într-un Crăciun care-a trecut muncit, ca o gondolă. Am zăbovit asupra ăstui subiect pentru că pungașii cu pungășiile lor se plimbă liberi printre noi, cu cizme de călărie. Tot ce e ridicat în Marea Neagră s-a cărat pe puntea remorcherelor și a unei macarale. Ani la rând au fost ture când, ajungând la chei, imediat docherii ne încărcau și-napoi pe mare. Și așa m-am făcut mai mare, așa explorările și exploatările din Marea Neagră s-au făcut nu în termenii inferiorității, ci în acei termeni care garantau că fiecăruia dintre noi bietele hidrocarburi le-ar fi putut intra și-n chiloți. Punct.

*
Sigurele lucruri care încălzeau marea erau elicele noaste. Lucrarea lor n-a fost împlinită pentru că nimeni n-a putut-o corecta, balanța mării având o cu totul altă înclinație. Cum spuneam, lăsasem demult platformele în urmă. Natura ne debarasa de superstiția ca patimă groaznică ce ne umilește și ne zdrobește ca oameni. De ce să-i dăm diavolului tainul lui? Dintru nimic nu se naște nimic prin voință zeiască și nimic nu se-ntoarce în nimic, îmi atrage atenția Lucretius, numai că, aflându-ne în ziua aceea, sfârșit de noiembrie, parcă, era foarte frig, aproape de intrarea în port, numai ce auzim prin stația din timonerie: ,,Mașina, vedeți că băgăm în motoare mai mult, la larg se vede un vapor venind spre noi, o fi rămas fără propulsie, nu știm. Fiți pe atenție.” Curios, ies pe punte. Valuri uriașe se prăvăleau din tribord peste puntea goală, ca niște piramide. Ovidius, uite că iar mă-ntorc la el, se întreba ,,cine a poruncit ca mările să se întindă, să se umfle de vânturile furioase și să înconjoare țărmurile șerpuite ale pământului?” Desigur, întrebarea avea o altă pricină. Nu e bine să hulești marea fără o intenție cucernică, adică fără o cuminecătură din ea. Dar când cuminecătura se transformă în violență vânându-te în propria cabină, mai poți invoca milostivenia sălbăticiei? Veșmintele negre ale luminii fluturau dinspre nord-est, ca și cum se pregăteau să ducă o viață de ascet.
Puntea era spălată într-o harababură de apă, când din babord, când din tribord. Nu ți-ai fi dorit atunci o uliță de țară? Până și aerul avea un iz de murdărie a vieții. Cobor, fac un rond în sala mașinilor, eșapamentele duhnesc a roșu, revin în PCC, îi spun colegului de cart că n-am văzut nimic, deci mergem în port. Ne confirmă că așa e și cererea celui de-al doilea generator. Trecem în revistă zilele de șantier, abia la mijlocul lunii făceam schimbul dar sărbătorile de iarnă taman la vapor ne prindeau. Dintr-o dată motoarele sunt reduse și suntem anunțați că ne-ntoarcem: mergem la salvarea navei Sadu. Găsesc că a vorbi despre ochiul senzual al mării când o navă este târâtă într-o istovitoare rătăcire, câtă vreme mai are parte de viață, este de negrăit. E ca și cum împletiturilor figurative dintr-un text le e sortită ciorna. Ceea ce am văzut, mult timp a vuit în sinea mea. Luăm valurile din babord, ies iar pe punte și-n marea drăcie puntiștii pregăteau mai la adăpost, lângă vinciul de remorcă (cu ăsta se lucra doar la tractarea platformelor, ca să te lămuresc, având o parâmă metalică), niște parâme. Și tu ai fi pus la-ndoială utilitatea lor dacă ai fi văzut repeziciunea cu care era-mpins vaporul spre digul de larg. Cu 4800 de cai în două motoare principale nu făceai mare scofală în acele condiții, poate doar l-am fi-ndemnat la picoteală pe Homer. Totul era la vedere. Prădătorul și victima, față-n față. Pe mare nu pleci în căutarea părții superioare a emoției. Ea nu are nicio utilitate, cum nici invocarea lui Dumnezeu. Și cum ne-ndreptam noi spre vapor, nu-mi vedeam viața ducându-se de râpă (dar nu eram nici în largul meu), cum nu și-a văzut-o nici militarul aflat la conducerea portului, cel care (comandantul nostru anunțase căpitănia portului și ceruse aprobarea de-a încerca o intervenție de salvare, deși acolo era nevoie de remorchere puternice iar noi nu aveam, ca și azi, o flotă pentru operațiuni de salvarea vieții pe mare), foarte târziu ne-a dat voie să intervenim când nu se mai putea face nimic. S-a tras cu pistolul prima bandulă, în speranța că omul apărut la pupa va putea, slabă certitudine, prietene, să tragă singur o parâmă lungă și plină de apă pentru a o pune pe o bintă. Da, la pupa se aventurase, nu ca pe un bulevard, cineva din echipaj, probabil anunțat, cumva de pe chei, ținându-se de balustradă. Sadu era încă pe chilă dreaptă. Prima bandulă a căzut în apă. Mergând pe-napoi ajutați și de bow thrusterul din prova riscam să fim împinși și noi în stabilopozi, s-a mai tras o a doua bandulă care a ajuns pe punte, omul a-nceput să o strângă dar repet, nici în condiții bune singur nu ar fi reușit darămite în acele condițiile de spaimă și-n gura furtunii să tragă parâma și s-o pună pe bintă.

*

Apoi a fost o-nclinare. Militarul cu stele de iarmaroc (avem și noi unul pe-aici, la fel, ai auzit), am aflatdupă acostare la dană, ordonase echipajului doar salvarea navei, pentru el salvarea vieții pe mare nefiind decât o chestiune de cancan militar răsucit în cazarmă cu făcălețul. Marinar, marinar, dar totuși un om și nu un Ulises aflat pe platanul mării... Dintr-o rază de soare, un fel de bârfă se năștea. Dârzenia e o necesitate, dar supraviețuirea, cum știm, nu e garantată nicidecum. Uneori nimicitorii au venit de peste munți, prin deșert sau pe mare, alteori prin aer; alții au construit drumuri și le-au boldat cu miliariumuri, drept mărturie că au trecut pe acolo și-au fost cuceritori. Printre pliurile vremilor statuia Minervei decapitată a fost c-o lovitură de sabie. Statuiele mării, însă, și n-am niciun motiv de sfială, nu vor ajunge niciodată sub văpăile unor topitorii, indiferent sub ce neam se vor fi aflat. Omul de la pupa dispăruse. După cum se-nclinase la tribord, magaziile fuseseră găurite de ciocurile stabilopozilor. Jerbe de apă neagră se arcuiau într-o lumină preistorică, nu știu dacă sângele începuse să curgă printre tablele din care militarul, ce le ordonase marinarilor să nu lanseze măcar o plută de salvare, și-a făcut apoi o cană sau o insignă... Frigul dinăuntrul mării mi-amintise de frigul acelei biserici în care un cantor a șezut ani de-a rândul la o orgă, multe ore din zi compunând. Mă refer la Bach. Noi ne-am îndepărtat rapid, scuturați din toate încheieturile. Apoi vaporul reveni pe chilă dreaptă, într-un salt, ca-ntr-un luping. Stabilopozii își făcuseră treaba. Clipele vestitoare ale eșuării totale învingeau toiagul lui Aron. Marea nu avea de arătat nimic mai corect decât ca o haină purtată: răul luneca după propria-i voință iar Sadu se scufunda de nu i se mai văzu nici catargul, ca și cum cineva ar fi apăsat pedala unei accelerații în locul celei de frână.
Respiram și-n trupul meu intra întreaga lume marină. Eu asta am văzut și trăit, nu ca pe o respectabilă aparență exterioară.
În definitiv în fundalul Lacului lui Lamartime: ,,Astfel tot la țărmuri nouă împinși cale ne-ncetată/ Duși către vecinica noapte înapoi făr-a veni,/ În oceanul de vîrste noi nu vom putea vrodată/ O zi ancora a-ntări?, în Sfîrșitului zilei a lui Baudelaire: ,,Tu, suflet, oase călătoare,/ Odihnă-mi cereți arzător;/ Pătruns de-a morții grea visare,// Pe spate m-aș culca ușor,/Cu-al vostru val să mă-nfășor/ Întunecimi răcoritoare!”ca și în esența Colocviului sentimental al lui Verlaine: „...” Ce-albastru era cerul speranței luminat!/ Speranța a fugit spre ceru-ntunecat.// Și ei mergeau așa, prin ierburi răscolite./ Și noaptea doar ghici cuvintele șoptite.” nu se află tragicul morții?
Recunosc: o navă își poate permite să eșueze așteptându-și rândul până cineva o va găsi pe jumătate goală.
Patria, însă, orișicâtă dispoziție veselă ar avea, nu e o meduză zglobie eșuată pe o plajă, dintr-o lecție a naturii. Patria nu e o epavă supremă, prietene. Așadar, IKW, dacă bine am ghicit din epistola precedentă c-ar fi Marele Constatator, bine-ar fi să mă lase cu trosnetul focurilor mici de tabără înghesuite în gândirea sa naufragiată, lipsită de rușine, de o orice structură intelectuală solidă.
Eu n-am fost trădător de părinte. Eu mi-am iubit tatăl, și, de-ar fi trăit, câte motive nu mi-ar fi stat mărturie!
Înainte de-a ajunge în avanport, mai ies o dată pe punte. Altă viață, fără valuri. Ca și cum l-am fi hrănit în drum spre casă, în sfârșit se ivi curcubeul. Unul dublu. După trăsături, nu părea ca făcând parte dintr-o clasă din urmă, ci doar din cea a momentului. Îl hrăniseră, de fapt, cu trupurile lor, nu că n-ar fi fost demne de ei, cei ce n-au mai ieșit dintre spițele groase ale sării, ațâțătoare de bolgii. L-a-nceputul turei următoare am căutat jurnalul nostru de mașină. Mă interesau toate notele referitoare la acele ore lipsite de noroc. Dispăruse, la fel și cel de la punte.
Aici las vorbele mele deoparte, și ridic calea acestui sigiliu nu ca un semn c-am îmbătrânit și printre degete mi se răsfață răsucirile unui vânt marin. De când n-ai mai ascultat Bonfire cu balada asta rock plină de umbre You make me feel? Nimic comod: ,,Deep in the night, when I’m alone./ My heart starts to burn, cause I feel for you./ I’ve been away too long for my love./ I leave it up to you to understand.// I’ve got that feeling, deep in my mind./ Come back and love me, just one more time./ On the ground of an ocean, we buried our love far way./ My heart’s still bleeding, wont’you came back and say...” Și nu e nevoie de-un profesor de armonie pentru ruperile sonore de ritm ale unor chitări chibzuite, izbucnite fără pizmă de sub încuietorile secrete ale unor cutii de alabastru.

P.S.

Dacă-ți mai amintești, am avut doi nuci și vreo patru salcâmi de-a lungul gardului dinspre calea ferată, când aveam curtea aia mai mare. Caisul s-a uscat după Cernobîl. Până și pivotul era ciuruit ca de cari. Păstrez plicul, abia de se mai ține între lipiturile sale, cu schițele lui taică-miu pentru grebla făcută la muncă, dintr-o foaie de arc, precum și pentru coada care, îmi explicase el, dar pe atunci îmi intra pe-o ureche și ieșea pe-o alta, e bine să fie aibă o anume lungime, grosime și calitate a lemnului. Mai am și o cerere de mână către cineva de la chefereul unde lucra, pentru locul casei de azi. Ei, bine, cu grebla aceea, ea are și azi aceeași coadă dintr-o țeavă lungă, neagră, m-a instruit cum s-adun frunzele dacă vreau, la rându-mi, să le scap de coșurile toamnei, punându-le pe limba aspră a focului. Trăgeam o dată și gata. Grămezi, grămezi pregătite să fumeze o țigară cu el. Nu aveam voie să calc pe urma lor. Uneori mă mustra: cenușa o făceam fratele tălpilor mele: caldă, credinciosă, de parcă s-ar fi pregătit să reintre în albiile materiei. Câte nopți n-am adormit fără foc în soba de zid, așteptându-l! Pentru fum construiam provizoriu un coș din așchii de lemn. Supravegheat, scăpăram fosforul și, ca vrăjit, suflam în încolăcirea frunzelor țiuind fascinant. În primul foc de du-te-vino al toamnei de-acum, dragă iluzie a anilor trecuți și-a primeniriilor viitoare, am făcut să dispară tristețea contradicției dintre verdele egoist și vitalitatea disperată a galbenului cinabru din frunzele de zarzăr (el m-a-ntrebat dacă vreau să cumpăr juma de milion de frunzele fiindcă-ncheia declarașia de interese) și cais.Și m-am simțit, zău, ca un ștrengar, cu inima voioasă precum omul care nu vede din lume câte ar putea vedea, prins de-o veche îndeletnicire. Frunzele se apărau de vânt furișându-se prinre celelalte rânduite într-un fular croșetat.
Aseara am cinat (nu la conacul din epistola ta) răsfoind un catalog ce-adună din depozite secrete picturi și statui din Pompeii, fără a mă-ntoarce la sfaturile lui Ovidius din Arta iubirii ,,Îngăduie-i tinerei cu chip fermecător să se întindă...” Apoi am ieșit în stradă. Privind în lungul ei, ca un plod al suferinței, de parcă, dintr-o clipă în alta, brodindu-mă încă în timpul vieții, la bulboana colțului trebuia să se ivească, legănându-se, cu șapca șlefuită de transpirația uzată a părului negru și bogat ondulat, neprețuitul meu tată. Închei această abatere de la cele de mai înainte asigurându-te, cum o făcea și Michelangelo în unele epistole către grijuliul, singurul său nepot că: ,,Altceva nu mi se întâmplă.”