Însetatele prunduri ale nopții (XIII)(741)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Și-adesea una-ntr-alta trece...
Firi deosebite cum suntem, uite că prietenia noastră a rămas una comună, precum progresul semnăturii asupra contractului. Cei singuri merg spre casă cu gândurile deschise ca niște ferestre. Să-nduri frica, singurătatea, foamea, frigul, umbra, visul, partea goală a scoicii fără a face distincția dintre întreg și tot, atât de desăvârșite pot fi, n-ar fi cine știe ce ispravă dacă nu le-ar urma naufragiul pe însetatele prunduri ale nopții. Pe care eu bine îl cunosc. Sunt liber să-mi țin mâinile în buzunare, cu toate că nu sunt cel ce sulemenește informațiile difuzate de radiouri, televiziuni și presa de orice fel, altfel spus nu visez sihăstriile câștigurilor ilicite. N-aș fi persoana cea mai potrivită. Știu, sunt în urmă cu multe lămuri inspirate. Ubi terrarum te afli? Setul de fotografii în care bei o cafea (dar nu mai bună decât o fac eu din cele șase feluri de boabe, la nisip), pe un pod vechi din Manhatten (plus vederea), vorbește despre cât de confortabil te simțeai. Și cum să nu mă bucur! Până la revederea din toamnă, iată-mă lungit la soare pe o rogojină asemănătoare acelora pe care le-am bătătorit ani de zile, chiar și după ce am cedat și eu plăcerii câștigului unui ban. Îmbrăcat cuviincios, nu scoate el, fără grație, limba la noi?, o meserie, ca și aceea de temnicer, stăpânită cu iscusință datorită cunoașterii dobândite încă de pe vremea când cu măiestrie îndemna șunca să sfârâie după principiile ireproșabilei inflexibilități ale bisericii. Înțelegi, nu? Cine știe mai mult decât el despre foc? O fi rogojina din colțul minții pe care stau? Ea-mi permite să arunc o privire în atelierul spiritelor ăstei zile...
Fraza celui ce mă strigase în timp ce coboram treptele spre plaja noastră cea de toate zilele, am presupus eu a fi fost prost înțeleasă de mine. Mă oprisem: ,,Ai auzit ce s-a-ntâmplat cu Aurică?” Am simțit în întrebare un miros ca de furtună pe mare: rece și umed. Ce-l generase? Ceva ce nu luase ființă, dar care putea căpăta sens deoarece imediat, distinct, visul la care mă făcuse părtaș mama lui putea fi pus în funcțiune. Dezacordul dintre noi a persistat un timp.
Dar hai să arunc o privire acum asupra acelei întâmplări asupra căreia cred că te oprisei atunci când m-ai întrebat de Ispanca. N-au fost detalii, ci doar grija de a nu atrage atenția celor din jurul meu, deși simpla prezență a lui acolo însemna ceva, un ceva care preceda prietenia noastră. Vorbele m-au făcut să rătăcesc printre tarabele ultimelor săptămâni, până ce un licăr mă îmbătă cu compasiunea lui: ,,Bă, ce-ai mai făcut? Vezi că vine Ispanca la voi, cică e pornită împotriva ta. Îi plac episoadele cu scăderea notei la purtare. Multe nu știu.” Spaima de neprevăzut mă trezi. Când apăruse profesoara încălțată cu pantofii de golf în clasă, am înlemnit. C-o uimire inegalabilă, distrugerea dintre funcții, amintind de izolarea simțului văzului ca formă a orbirii, exact ca-n Shakespeare, m-am făcut mic, mic, sub bancă, independent de voința mea. Pulsul existenței mele crescuse. A strigat: ,,Să vină profesorul de fizică, văd că ăstuia nu-i mai ajunge spațiul euclidian!” Au mai fost și niște jargoane la adresa mea, alimentate de nebunia ei pedagogică. Inevitabil, ușa clasei s-a trântit odată cu pronunțarea numelui meu ,,Lungule, unde ești? Ia ridică-te în picioare, să afle și colegii tăi cu ce te ocupi la școală. După ce că ești ca vai de tine. Prăpăditule!” Deși surprinsă, diriginta s-a referit la o posibilă farsă, și chiar dac-ar fi așa, luându-i foaia de dictando a-ncheiat ea, era de părere că nu trebuie să-l disprețuim pe autor. Stomacul începuse să-mi ghiorțăie, nu pentru că aș fi mâncat ceva dimineață. Cu o vitalitate disperată, cuvintele curgeau hrănindu-i nebunia femeii. Mustrat pentru subtilități incompatibile cu matematica sau pentru că pretindeam a atinge o lume inaccesibilă mie, deh, fata era fată de navigator, ori, după cum știm, navigatorii aveau un statutul de oameni cu stare, iar eu sfidam evidențele, nu-mi știam lungul nasului; când rememorez acel episod nu mai am abilitatea de-a nota succesiunea stărilor prin care am trecut. Fata era o turcoaică, mai mare cu doi ani decât mine, tocmai din clasa lui Aurică. Biletul nu mai ajunsese la destinatară. N-am aflat niciodată cum a fost posibil, omul meu fiind de încredere. Dar mai știi?
Cu debitul ei verbal, Ispanca îmi dovedea faptul că nu știa să-și înfrâneze limba, să pună dop unei întâmplări care nu o privea pe ea (,,un cep de lut e mai bun decât o ceartă”) iară azi, dacă citez din înțelepciunea arabă cum că ,,Învinge-o și ține-o în frâu, iar de va izbândi mintea asupră-i, va lucra pentru tine – dacă nu, îți va fi propriul dușman,” o fac pentru că puterile sincerității nu pot fi învinse nici măcar de exuberanța poetică, de nicio erezie. Diriginta a rugat-o împăciuitor ,,Lăsați că discutăm noi.” Sigur, n-am scăpat de lecturarea biletului în fața colegilor mei, cuvintele neavând nimic din rafinamentul speculativ cum găsești în poezia trubadurilor sau truverilor: ,,O galeșă privire/ în suflet m-a rănit: de-atuncea eu de-amor mă simt cuprins;/ o lance fu, subțire,/ cu vârful ascuțit,/ ce pieptul mi-a străpuns și mi-a aprins./ Chiar ochii mei greșiră/ când a privi cercară/ ceva ce pe nedrept m-a doborât,/ când ei se-ntâlniră/ cu-acei ochi ce omoară,/ și-aceia m-au învins și omorât.” dar măcar a făcut-o cineva care-mi era apropiat. M-am simțit ca și cum din acea zi aș fi avut dreptul de a bate monedă. Scrisul caligrafic, cu penița fină, încă nu aveam un stilou, cum am azi, mai multe folosite rând pe rând, așa că tocul și călimara erau la putere, a contribuit mărunt la aprecierea doamnei, care a-ntrebat clasa dacă e de acord să-mi pună un zecea. A urmat un ,,Daaaa” prelung, înduioșător ca și cum te-ai fi tăiat în coarda unei viori. Nu mai intru în detalii. Răsfoisem scrisorile tale și eram dator c-un răspuns. Taică-miu n-a aflat niciodată de pățanie. Și cred că nici nu i-ar fi păsat.

*
Revin la Aurică folosind o altă poartă temporară care și mie îmi pare că n-a existat, atât de dornică-i de obscuritate..
,,Mircea, băiatul mamei, Aurică are în camera lui statuia aia mică adusă din Italia. Pe etajera de deasupra patului. În visul meu piciorul stâng al acelei statui mi-a apărut rupt de la genunchi.” Da, într-un an își adusese din Italia propria statuetă din marmură albă făcută de un meșter întâlnit într-o piațetă; acel cineva îl recunoscuse și-a vrut să-i ofere un dar lucrat de el. Pe unde l-or fi purtat pașii atunci? Își lăsase Michelangelo un urmaș la Roma sau Florența? N-am contrazis-o, poate am tăcut, despre visele urâte nu ai motive să povestești pentru că-ți întunecă deșteptarea. Era, totuși, visul ei despre copilul ei. Semnificativă pentru mine a fost o imagine: azi îi spun căderea în neant și prinderea din urmă a visului unei statui. Atunci am pus visul pe seama grijilor unei mame care-și vedea copilul tot mai rar, dar despre care se vorbea public tot mai des, la superlativ. Cine știe, poate gândurile importante rămân în somn doar atunci când împarte maci memoriei. După acea destăinuire chiar mama lui mi-a arătat statueta. Era întreagă. Îndoit de la genunchi, piciorul stâng fusese surprins deja în avântul lovirii mingi aflată pe suport. Nu-mi apare în minte tricoul cu dungi albe și negre. Fusese visul o premoniție?
Pe de altă parte, află că m-ai împins și am aflat ce era cu acel ac de aur; e limpede, gândul zburase la acele de acupunctură, dar expresia ,,vom trăi jubilativ doar vaccinându-ne” mi se-ntipărise și-n memoria telefonului așa că, ascultând-o, l-am recunoscut pe autorul ei și m-am simțit despăgubit. Făceai referire la titlul unei cărți, iar acesteia tocmai i se pregătea lansarea pe-aici. Nu o lungesc: am grăbit lectura romanului cu pricina, întrerupând-o pe aceea a altui roman Michelangelo ereticul, am venit la lansare în urbea mea prăfuită, cenușie, lipsită de noroc. De unde-a curs și de unde-o curge atâta-lipsă-de culoare-vie și mizerie peste orașul ăsta? Nici cu Reșița nu-l mai pot compara, iar despre Oradea... Degeaba numele lui a fost Tomis. Marea m-a ținut aproape de el, altfel, demult i-aș fi contestat existența, cum o fac azi și cu aceea a celor ce-și presară mirodenii în bucatele ascunse în buletinele de vot. Sângele străzilor nu licărește în niciun mozaic. Ignoranța, îmbuibarea, lenea, trândăvia, mărirea de sine sunt eterne pe-aici.
Așadar, George, din scrisoarea ta a părut să iasă fum când i-am rumenit conștiincios marginile, inclusiv ale triunghiului capacului, el amintind, na, asta-i brodeala din firea bărbatului (nu mă felicita ca pe un papă ales în absența sa), de triunghiul feminin, de aceea am lăsat-o într-o cameră de așteptare, ca la doctor, până să-mi vâr degetele-n el precum sfântul Toma în coasta lui Iisus, cum se spune... Alții n-au vrut să dea mâna cu el nici înainte să moară o dată cu ploaia. Nu mai era rupătorul de pâine, nu că ruperea pâinii s-ar fi făcut în numele unei anume armonii sau umanități, ci purtătorul unei semnificații.
Cum spuneam, duhul deșertului nu m-a împins la o lectură fugară a epistolei tale, vorba vine sau cum scrie înțeleptul: ,,De te-ar scăpa prudența de pierzare/ N-ai fi scăpat până acuma, oare?”, căci aveam acea lectură în desfășurare. Ordinea, chiar și în decizii, este rezultatul coordonării logice a propriilor gânduri și aici uite cum vine gândul cel bun dintr-o afirmație a Hannei Arendt făcută într-un interviu: ,,Gândurile nu sunt periculoase pentru simplul motiv că gândirea este o întreprindere periculoasă. Cred că a nu gândi este și mai periculos.” Grăbisem cititul romanului Acul de aur și ochii Glorianei, măcar pentru o idee din ceea ce i se va arunca auditoriului așa cum anunța însuși autorul la întâlnirea cu cititorii din urbea mea natală. Urbe prăfuită, sustrasă (susțin că suspect, nu?) de către cetățenii deveniți snobi, prin alegerea făcută de electori, de la chinurile dezvoltărilor tehnologice și împinsă spre o nefericită supraviețuire precum cea a vestigiilor a căror principală calitate e aceea că nu deranjează. Oare?
Credința mea s-a dovedit a fi fondată pe un fals. A venit o lume pe care nu o cunoșteam ca fiind prezentă la lansări de carte. Una care-și învinsese plictisul venind la pigulitul faptului cultural sau a fost sarcină de la partid? Or fi fost cei cărora li se rezervaseră locurile, slujbași plini de talent literar și nu îi știam eu sau așa își securizau slujba?
Scriitorii urbei n-au fost amintiți nici măcar ca anonimi. Ce părere ai? N-a fost niciun dialog cu onoratul public care-i cumpărase cărțile. Disprețul trăncănitor m-a stropit cu praf precum o făceau, nu chiar odinioară, invențiile pictorului Melchior Broederlam. Un praf funerar, ,,adecvat” unor oamenii de la periferie amestecați în întrecerea cu centrul de la capitală. Ca o paranteză, în săptămânile următoare au mai fost și alte lansări de carte. Aceiași cetățeni n-au mai primit ordin de la partid, lipsiți fiind astfel de stimularea adeziunii întru iluminarea spiritului spre cunoașterea unora dintre scriitorii locali, așa că a doua zi n-au avut ce carte arăta șefilor. De unde constatarea plăcută că moravurile și năravurile rămân o problemă irelevantă. Dar dacă ar fi fost un bal pentru ca aceiași cetățeni să trăiască jubilativ? Așa cum îmi promisesem, voiam un răspuns la-ntrebarea pusă autorului: ,,Cu ce fel de ac s-a vaccinat?”, bazată pe afirmația sa din pagina de gardă. Mărturia mea e la prima mână, deci dă-i crezare.
În altă ordine de idei, e posibil, printre rânduri, să descoperim într-una dintre cele cinci piese că e vorba și de o căutare de către lume a găinarilor. Poate și a celor dispăruți de la noi. Repopularea ar însemna ca cineva să-și asume chestiunea. La fel și în aceea a zimbrilor. Pentru început de câți (nu de câți de-alde Cîțu și compania) găinari ar fi nevoie? Și de pe unde să-i aduci?
După cum vezi, eu nu-ți răspund c-o epistolă dedicatorie, cum a făcut Budai-Deleanu la Țiganiada, neavând solemnitatea fecundă a informației asemeni gheneralului tău. Te las pe tine să trăiești senzațiile tari anunțate de cvadrilogia găsită în acea geodă. Sper să nu se fi extins deja și la unii titulari de portofolii... Până atunci să stăm lungiți pe rogojini la soare. Din acelea întinse mult timp peste pământul sclivisit cu balegă de cal și pleavă de către tanti Aurica de la parapet, pricepută la treburile astea casnice. Avea ea o vorbă: ,,Tălpuiesc pământul ca pe niște încălțări, voi să fiți sănătoși purtându-le mult timp.”
Apoi, ce-ți veni cu acel post scriptum? A fost ca un semn de-ntrebare pus în mijlocul unui cuvânt al unei vagi parade decorative prezidențiale. Autorul ei l-a invitat pe IWK la dialog. Nu l-am aflat pe adresant să prindă gușă, poate-și împletea la patru cârlige ciorapi de iarnă, și nici pe autor să revină cu o altă pledoarie publică. Cum forța este produsul dintre masă și viteză, inclusiv a cometelor lunecând spre marele alint al universului, mai aștept.
Păstrez politețea susținerii în materia sigiliilor. Află că am primit unul dintre magnetofoanele promise de către un vechi prieten plus câteva benzi în bună stare cu muzică rock și boxele auxiliare. Până la o viitoare revedere dau drumul acestei balade care aduce cu tonurile unui sonet buonarrotian. SLADE și My oh My: I believe in woman, my oh my./ I believe in lovin’, my oh my,/ Don’t woman need a man?/ Try and catch one if you can./ I believe in woman, my oh my.// We all need someone to talk to, my oh my./ We all need someone to talk to, my oh my./ You need a shoulder to cry on/ Call me, I’ll be standing by./ We al need someone to talk to, my oh my.// We all need a lot of lovin’, my oh my.... Închei cu acest mesaj asigurator: Măcar o pasăre de-augur în drum să ne-nsoțească...