AȘTEPTÂND CICLONUL(1252)

Prima zi.
Stau aproape de mare și m-am gândit că ciclonul, despre care toată lumea vorbește ca despre un prăpăd, o sa sară gardul direct la mine în curte. Nu m-am confruntat niciodată cu un ciclon, nu “am avut onoarea” într-o viață de hoinar, în care am avut parte de toate cele…

E drept, într-un an, când ne întorceam de la Lacul Roșu, la ieșirea din Miercurea Ciuc spre Balvanyos, am văzut, la o distanță destul de mare, o figură ciudată pe cer, un soi de cornet uriaș...Eram încă aprins și iritat de obrăznicia unui lucrător de la PECO, ungur sută la sută, care a refuzat sa vorbească cu mine, când a realizat ca sunt un biet român rătăcit prin orașul lui natal…

La 24 de ore după ce s-a anunțat oficial ciclonul, pomul meu cu păsărele s-a golit inexplicabil! Am în fața casei un cais unde se adăpostesc de câțiva ani de zile câteva specii de păsări, mari și mici, una care arată ca un avion sanitar, păstrând, desigur, proporțiile, rândunele și vrăbiuțe gălăgioase, foarte mulți pescăruși, o cioară exemplară pentru punctualitatea ei nemțească și alte câteva specii pe care nu am reușit să le identific…

Paranteză. La ora 7 dimineața, cocoțată pe gardul vecinului, un zid cât fostul zid al Berlinului, cioara îmi cere foarte nervoasă să respect ora stabilită pentru servirea micului dejun...Mă conformez. Ea s-a dovedit a fi cea mai loială dintre toate. Iarna rămâne alături de mine...E cioară, dar are un suflet delicat...Nu știu cine le-a îndrumat să se stabilească cu viza de flotant la mine, dar au nimerit-o bine!

Și eu, recunosc, mă simt confortabil în prezența lor...Cioara este prima care dă deșteptarea, la ora 7, fix dimineața. La trei “triluri” gen Ray Charles, își șterge ciocul de gard de parcă i-ar țâșni din buzunarul de la piept o batistă uriașă...După care urmează programul ei de jazz. Unora le place jazz-ul! Și mie. Ca la un semnal, vociferează toate pe limba lor. Deși nu sunt de aceeași nație, toate sunt organizate într-o ordine anume…

De când s-a anunțat că deasupra Mării Negre se formează ciclonul, peste curtea mea s-a lăsat liniștea! Mi-am dat seama că păsările mele nu mai sunt în pom și nici în arborii învecinați...M-au părăsit? S-au dus să-și caute alt adăpost? Le-au speriat norii negri? Au aflat care va fi forța vântului? Fug din calea ploilor torențiale?

Degeaba fug, țara este fragilă ca un castel de nisip și se surpă repede... În viața mea am fost deseori părăsit și de prieteni...De ce nu m-ar părăsi și niște biete zburătoare? Mă părăseau prietenii, se întorceau, luam totul de la capăt și o pățeam din nou și tot așa! După doi ani de zile m-am întâlnit cu unul dintre ei în București. A venit senin la mine, ca și cun cu o seară în urmă am fi stat împreună la un șpriț prelungit! Exact ca pe vremuri. Unii își lăsau câteva lucruri la mine acasă și asta reprezenta o garanție că se vor întoarce, dar nu a ținut nici chestia asta prea mult...De regulă, din vina mea. Pentru că eu când mă despart de cineva, în sufletul meu, mă despart definitiv! Chiar dacă ne întâlnim fizicește pe undeva...Chiar dacă se întâmplă așa, eu nu mai nutresc nici un sentiment profund pentru omul acela...Spontan, îmi vin în minte doar secvențele urâte, doar faptele negative și incompatibile cu statutul prieteniei. Și, mai ales, trădările!

A doua zi.
Aștept ciclonul de unul singur. Păsărelele nu s-au mai întors la pomul din curtea casei mele...Aș vrea să le aud din nou. Îmi aduc aminte de o scenetă a lui Băieșu. Tăticule, cum se numește pomul care face ciori? Ca în cazul păsărilor, sunt și oameni pe care aș vrea să-i revăd, dar pe ascuns...Am început scrisori pe care nu le voi termina niciodată! Nu de alta, dat nu le pot promite nimic. Ciclonul m-a făcut instabil. Mă așteptam la ceva spectaculos în stil american, dar el este format deasupra Mării Negre sub vechiul cod “Moscova nu crede în lacrimi”! Înainte, la o astfel de fază, izbucneam și noi în plâns...Nici astăzi nu știu de ce!

În tinerețe așteptam cutremurul. Pe seama lui era pus conceptul prin intermediul căruia se definea sfârșitul lumii...Orice cutremur, cât de mic, însemna sfârșitul lumii! În cartierul de la gara din Constanța, unde am copilărit, când se anunța cutremurul, ne adunam toți locatarii pe iarbă, ca să-l întâmpinăm așa cum se cuvine, adică cu ospitalitatea noastră tradițională! O prostie! Unii ne înjură și noi, cu ospitalitatea...noastră, întâmpinăm monstrul! Acolo ne prindeau zorii zilei cu ochii lipiți de cer...Paradoxal, pe noi, cei de la bloc, cutremurul ne-a înfrățit, ne-a unit! L-am omagiat mai mult decât pe conducătorul iubit!

Astfel că Ziua a doua, în așteptarea ciclonului, am făcut o plimbare în Mamaia și în Nord...Turiști puțini, atmosferă tristă, ca la sfârșit de sezon! Pustiu, dezolant, cam ăsta-i ciclonul pe litoral!

A treia zi.
Din sfert în sfert de oră, suntem asaltați de televiziuni că vine dezastrul! Cicloniada e în toi! Cred că ANM are o înțelegere cu turismul din Bulgaria. Văd că e soare și bine, așteptând ciclonul!

Ultima oră: Aud că deja suntem sub cod portocaliu!