Plecam cu alt sentiment în viață (X)

Plecam cu alt sentiment în viață (X)(938)


(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

 


Bun găsit, bun găsit, domnule!
Uite că scrisorile ni se întâlnesc, ca să spun așa, cum mă vezi și cum te văd. Nu mă vezi, dar mișc degetele a satisfacție. Te-am crezut ademenit de viața de acțiune de-ți tot întârziau răvașele, de fapt acum l-am primit și pe cel de la Vișeu. Plecarea de-acolo a fost ca și cum mi-aș fi prins degetele-n portieră, în sensul că m-am trezit excortat (nu extorcat) de poliție până la ieșirea pe drumul ce-l știam. Așa am bănuit, după culoare și model, deși pe grila de pe radiator apărea o imagine blurată. Probabil a fost ca un fel de compensație din superstiție sau din lâncezeală. Te pomenești că-mi aflaseră reputația ca parte din echipa doctorală a plagiatorilor de lucrări în spionajul uscat de bătrânețe de la Academia de Poliție pornită în aflarea istovitului de gânduri și minunată fire a celui care a făcut să dăinuie poveștile Șherezadei. O ploaie m-a-nsoțit un timp, noi spunem, printr-o tradiție publică despre ea că este cenușie, probabil de la vioiul și infinitul vibrațiilor luminii fumegând, ca un bun soldat, pe latitudine și longitudine, de fapt apa are încărcătura culorilor luminii și tot ea redă privirii curcubeul pe măsură ce mișcările aerului invocă liniștea cosmică. La un moment dat mi s-a părut că orizontul din lunetă aduce la viață un început de curcubeu, dar mai înainte fulgerase încrucișat în coadă de pește, de aceea cred mai degrabă că a fost o iluzie a revoltei că tocmai atunci se găsise să plouă, căci vorba proverbului: Il pleut du ciel, comme il pleut de mon coeur. Ba îmi dădeau și flashuri, cred că plecasem cu lumina de parcare aprinsă și-ntreaga beznă ne privea de-afară pe când un elicopter din Planul aerian de mobilitate urbană clipea din obrajii pufoși deasupra mea. Nu doar că trebuia să ajung la muncă, dar gheneralul mi-a ,,șoptit” că la capitală se va pune în scenă la Teatrul Jocurilor de Noroc o țesătură de texte antice numită ,,GĂINARII.” Nu cred că gheneralul o fi scăpat vorbe vânturate. După titlu, pare o persiflare chiar dacă autorul, un anume Omnom, ar da prin asta o probă de erudiție în contrast cu neîncrederea în cultura actului teatral și jocului de scenă, a continuat el. Unde crezi că se vor face repetițiile? Cică în grădina din dealul Cotrocenilor (chestia e ambiguă, ori la palat ori la Grădina Botanică) și n-am niciun temei să nu cred că n-ar fi așa, dacă idealul mediocrității rămâne etalonul ,,României Educate.” Înțelegi tu. Totul ar fi pornit de la o lucrare. Niște zilieri la fațada dinspre Foișorul de Foc a clădirii guvernului, cu detectoare atomice mustind de politețe la brâu, ar fi descoperit ceva ca un tub de proiectil ascuns într-o firidă mascată de cărămizi false, în care se afla acel text însoțit de un rulou pictat cu tema și scenele aferente celui mai nimerit anotimp în care ar fi trebuit să se joace piesa. Ciudat.
După câte știu eu, găinarii sunt cei ce strâng, îndeamnă c-un Ușșșș prelung, seara, găinile să intre la coteț folosind oglinzi din cele utilizate la vânat pentru derutarea sălbăticiunilor care nu pot dat nicio replică pentru că n-au perdele să se ascundă după ele și rămân triste că le lipsește tăpșanul. Sigur, nu sunt omise cuibarele. Viața există și-n faptele mărunte, chiar și-n cele ale găinilor, care ignoră tot ce-i accidental, deci voi aștepta întregul. Poate voi afla dacă în cheltuială va intra și prețul puilor cu care se va hrăni echipa teatrului, al ouălelor cu șuncă și mărar, că doar n-o fi zgârcenie tocmai acolo. Pentru calcule, spre a nu avea piedici în socoteala fixă, fie în lire sterline, euro-dinari, drahme, copeici, shekeli, dolari, petrodolari, pământ arabil, păduri și alte ispite menite a nu le păta obrazul gros, sugestia mea ar fi să folosească ,,Pascalina”, că le dă și cu rest (gheneralul m-a făcut neserios și a conchis ,,dracu’ e mare, mai știi!, o fi având-o Isărescu prin vreun cotlon trandafiriu al băncii pe unde mai exersează la flaut”).
Cică în recuzită s-ar afla și o jucărie cum am avut eu în copilăria care nu mă mai jelește, anume un titirimundi; o țineam pe masa din camera mare unde-și avea biroul taică-miu, iar unul dintre găinari ar fi, ce să vezi!, un personaj elegant, (sper să obțin, tot prin gheneral, o invitație), dacă nu din stirpea celebrilor dandy francezi sau englezi, măcar din a celor amintiți de Marțial într-o epigramă: ,,Îl vezi pe cel ce trece cu-atâta nepăsare/ O togă viorie, pe Saepta, la plimbare?/ Nici Publius nu poartă o haină mai de preț,/ Nici Cordus, prințul modei, nu calcă mai semeț!/ În urma lui merg sclavii, clienții ca un roi,/ Și lectica, la care s-au pus curele noi./ Îl vezi, cu tot alaiul? E cavalerul care,/ Pe opt sesterți, cu trudă și rugăminte mare,/ La Cladus pe tarabă, în drum plecând de-acasă,/ Și-a zălogit inelul, să aibă pentru masă.” Asta așa, pentru un zâmbet prietenesc și voroave de suflet, pentru că umorul îl mai gust și eu. Cine s-o înhăma la repetiții?
Ce mai tura-vura, oriunde-n lume, clovnii aduc râsete și voie bună.
Eu nu trag concluzii, ci-l parafrazez doar pe Pascal intrat în polemica privind oroarea de vid a lui Aristotel, că tot amintești tu de el, cu un fizician din vremea sa: ,,Vă rog să nu tragem concluzii infailibile despre natura unui lucru când îl ignorăm.” Nemaistăruind, mă învoiesc la o istorisire de după, ca și cum m-aș referi la lună în plinul ei.

*

Mă-ntrebasei ce rămâne după președinți. Toți au avut dorința vagă de a ne arăta că duc viața imposibilă a tătucilor.
Nu mai departe, o spuneam și altădată, cel ce a pus mușchiul la desființarea Liceului de Marină de la voi se identifica, când se înființa, cu ifose de inchizitor și dascăl al națiunii, abuzând de rolul său, la televiziunea publică (pe mare parcă se fac exerciții pentru rolul de abandon, a și fost aruncat de două ori peste bord, dar cineva i-s aruncat colacul de salvare), supărat nevoie mare că oameni răi au răspândit zvonul c-ar fi un impostor, venea zic cu foi în mână să țină tot felul de lecții în neant despre ideea de Uniune Europeană (apoi și-a făcut fata europarlamentar că, deh, e fata lui tata!, dar câți tați nu au fete! și apoi, anul trecut, cu tupeu, a vrut s-o facă și parlamentar pe listele voastre, așa, la plesneală!), sistemul instituțiilor și atribuțiile lor, tratatele, cum e cu codecizia etc., etc. În fapt chestiuni aflate la îndemâna oricui ar fi fost interesat de istoria construcției europene. Dar nu, el voia să-și vândă imaginea cu acordul suspect al lumii academice românești, prezentându-se în ipostaza de subiect suveran care controlează, de la nivelul privirii trufașe și iscoditoare, societatea, viața ,,liberală”, mesajul și limbajul media. Atenție! Nevoia de legitimitate în lumina soarelui patriei n-avea și nu are limite pentru astfel de oameni. Prea mult, nu?, iar când pleca, lumea se ploconea pe holurile televiunii publice, făcându-l să se simtă, hai să-ți zic... ca Madona după celebrul său turneu ,,Virgin”, iertate fie-mi comparația și exagerarea. O fi puțin faptul că influența ei în cultura muzicii pop se predă ca obiect de studiu în academii de muzică americane? Efectul Madona a fost alimentat de eficiența mașinăriei de relații cu publicul. Într-o bancă de date Nexis, de exemplu, cu referiri la ea și muzica pop (1984-’93), se vor găsi zeci de mii de unități ,,Madona”; dacă vei descoperi vreo legătură între cei doi, cum este cea dintre brânză și pâine, pune-o pe hârtie. Nu știu dacă muzica ei voia să reprezinte spiritul acelor ani când rockul era în declin.
După președinți rămân niște videoclipuri. Desigur, doar în banca de date ale laboratorului biografic al virtuților de sine... Cine le va demonta ulterior, va descoperi contrastul dintre simbolismul unei funcții și efectul repertoriului ei asupra identității sale. ,,În timpul turneului numit ,,Virgin”, Madona a purtat o jachetă viu colorată și o fustă extrem de scurtă și de strâmtă, lenjerie scânteietoare și ciorapi de dantelă neagră până la genunchi și un set de bijuterii între care un crucifix, un medalion pacifist, brățări. Sărind și dansând încălțată cu bocanci cu ținte, cu ombilicul la vedere, Madona își scoate jacheta, lăsând să se vadă o cămașă de dantelă violet purtată peste un sutien negru, accentuând o notă de sexualitate luxuriantă și accesibilă.” O interpretare persiflând virginitatea dar și sexualitatea, ironizându-le codurile și gesturile, s-a spus, un construct superficial, un produs al imaginilor, al dorinței și plăcerii. Sigur, n-are nicio legătură ironia Madonei în jocul creării și exprimării de sine a individului, cu încercarea de persiflare a ideii de construcție europeană sau cu ideea de președinte, la noi. Că tot veni vorba exprimării de sine a individului, nu l-am auzit pe acest europarlamentar atrăgând atenția acelorași instituții europene pe care le lăuda, că deja sapă adânc la un principiu pe care tot ele l-au exprimat, legiferat, supus protecției și dezvoltării în mai toate documentele Uniunii de la înființarea. Cum Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar avea ca scop să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și reale, de ce n-ar ieși public să spună ,,Uite băi, fraților, principiul ăsta provine din postulatul general al demnității egale a tuturor ființelor umane, enunțat de la început în art.1 al DUDO și se referă la nediscriminare. Iar ce faceți voi acum se cheamă discriminare.” Reține însă faptul că interzicerea discriminării se referă și la orice ală situație în afara celor menționate în respectiva convenție la care m-am referit doar în treacăt. Citește și te vei lămuri. Or, noi, la ce suntem martori, la ce suntem supuși? La o sfâșiere a omului, iar guvernele sunt parte la această sfâșiere descoperindu-și vocația de instituții publice atacând imperativul nediscriminării, de altfel deloc ușor de câștigat. Să vezi când vor încerca să legifere în Parlamentul European catalogul imaginar al discriminărilor, ce hai va fi. N-am voie colo, colo, nici acolo, nici pe dincolo dacă n-am vaccinul la mine. Dacă l-am uitat acasă sau l-am ascuns în patrimoniul meu genetic? Există și în privința protecției acestuia o convenție, așa că... să lase deoparte întâmplătorul și neașteptatul din ordinea naturii. Parcă ieșim din lume șă închiriem lemne pentru foc.
Mai ai grădinița cu mușețel și izmă sălbatică dată de taică-tu în grijă chiar la intrarea în curte? Când mă nimeream și eu, ne-arăta cum să plivim plantele cu săpăliga, Era locul unde făceam noi exerciții pentru oleacă de îndemânare, cam la vremea asta mergem cu clasa la Oierie, pe câmp, la strâns flori de mușețel, vorba cântecului: ,,Noi cu brațe ca oțelul/ vom culege mușețelul.” Fruntașii căpătau câte un zece la ora de diriginție. După cules, plecam cu alt sentiment în viață. Cât de putincioși om fi fost noi în acțiune, habar nu am. Mi-a rămas în minte cât de-ncărcată de splendoare era priveliștea aceea cu atâta floarea-soarelui în miniatură ce-mi dădea un dezechilibru a cărui sursă ochiul nu o putea identifica. Îndemnul profesoarei ridica orice farmec aruncat asupra mea: ,,Hai, copii, la treabă!” Unii se speriau de șopârle și gușteri, ăștia își lăsau coada între degete când voiam să îi prind. Nu era ca și cum aș fi tras mâța de coadă. Toamna veneam și scotoceam, cred că n-ai uitat, pe câmp, după bucăți de trotil, unele erau sub forma unor butoiașe, mărunțite le foloseam în sărbătorile de iarnă, încărcând obuzul cu care bubuiam pe stradă, lovindu-l de stâlpul porții sau de gardul vecinilor de trezeam lumea și-ncepea hărmălaia, lătratul câinilor, fuga și ascunsul de după colțuri sau stâlpi de iluminat. Treaba cu obuzele era sarcina ta, taică-tu ni le făcea la o strungărie de la depou. Fiind la ieșire din oraș, se spunea că mușețelul luase locul unui depozit de muniții, așa am găsit și grenade neexplodate, proiectile, alte resturi de muniții, de care nu ne atingeam. Alții dezgropaseră și căști militare.
Apropo, mai știi ceva de Ispanca? Pățania cu biletul tău buclucaș ajuns la ea, o mai ții minte? Aveam și eu o grădină cu tot felul de flori, numai că bunică-mea restabilea faptele după ce-i jumuleam bujorii, lalelele, irișii, bobocii de trandafir și mai știu eu ce-i mai înflorea pe acolo, ca să nu mai spun cum chinuiam melcii scoțându-i din cochiliile mari, maronii, să aflu ce se ascunde înăuntru, oricât s-ar fi ascuns prin iarbă. Azi n-aș mai face-o. Era gard în gard cu vecinul care tot îl bâzâia pe bunică-miu să-i dea lui grădina în care țineam stupii. Și tot el a desfășurat într-o dimineață, de a scos juma’ de stradă la poartă, niște rude de-ale lui plus un buldozer, chitit să vă dărăme gardul și bruma de casă pe motiv că-i trebuia lui pământul. Bunică-miu chiar l-a atenționat să-și vadă de treabă, ba spunea și de fiu-su ceva cu un topor în mână. Cred c-a fost la limita izbucnirii unui scandal.
Anul trecut citeam că mari editori recomandau întoarcerea cititorului asupra unui titlu: Dragostea în vremea holerei. Nu i-am contrazis pentru că nu exita nicio semnificație comunicabilă între intriga din carte și intriga din contemporaneitate. Eu am mers și-am recitit: Ciuma albă, Frank Herbert. Dacă ai timp, uită-te prin ea.
Și-acum, cum se cade-ntre buni prieteni, ce vrei să derulez? Rolling Stones? Și ei au avut restricții, din alea adevărate: ,,De ce ne-am oprit la Restaurantul 4 Dice din Fordyce, Arkansas, ca să luăm prânzul în wekendul de Ziua Independenței? În pofida a tot ceea ce din cei zece ani de condus prin Bible Belt? Rolling Stones, în meniul polițiștilor din toată SUA. Fiecare polițai voia să ne-nhațe prin orice mijloace, ca să fie promovat și să scape America, printr-un gest patriotic, de englezii ăștia mititei și fermecători. Era 1975. Se declarase sezon deschis la vânătoare de Stones.... Pe vremea lui Nixon asta devenise o chestiune politică serioasă... Departamentul de Stat constatase revolte (adevărat), nesupunere civică (tot adevărat), sex ilicit (ce-o mai fi însemnând și asta) și violență în toată SUA. Toate din vina noastră, niște bieți menestreli. (...) din câte îi spuseseră avocatului nostru în mod oficial, eram cea mai periculoasă trupă rock’n roll din lume... Arkansas încercase de curând să interzică prin lege muzica rock’n roll...” Sunt cuvintele lui Keith Richards cu care-și deschide inima către cititori în romanul său autobiografic. ,,(...) Mike și cu mine aveam gusturi absolut identice în materie de muzică. Auzeam ceva, ne priveam deodată unul pe altul. Totul era legat de sunet...”, mai adaugă el în altă parte. Așa că, de parc-am pluti pe vibrațiile acestui solo scăpărător și straniu ca un solz de pește, tânguitor plecat chiar din chitara lui Keith, auzi-l și tu... Fantomele aud?... ,,I’m a ghost/ Living in a ghost town/ I’m a ghost/ Living in ghost town/ You can look for me/ But I’can’t be found// You can search for me/ I had to go underground/ Life was beautiful/ Then we all got locked down/ Feel like a ghost/ Living in a ghost town// Once this place was humming/ And the air was full of drumming...” să fie sunet, discuție. Lucruri pământene, odihniți-vă. 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri