(Fragment din romanul epistolar aflat în lucru, Tatăl meu, pomanagiul)
Un bun găsit tradițional, prietene de departe, da, îmi scot pălăria din cedru, da, sunt multe de povestit, vorba lui Tacit ,,Tot ce e necunoscut e minunat”, un gheneral e un gheneral, nu e bine să-i stai în bătaia puștii și-a vipuștii, nici măcar în locul în care te-ar aștepta tristețea, ca să nu mai zic de bunătate. Măcar ai asculat și tu niște cântece de lume, din alea ale lui Anton Pann, cântece de mahala, la vremea aia, mahala neînsemnând neapărat periferie, cum mai scriu și eu, uneori, ci cartiere, că doar și noi am crescut într-unul muncitoresc și căruia, nici primarul ăsta militar, la ce armă o fi făcut, la cea cu marmide? nu vrea să-i înlocuiască vechile autobuze cu unele noi, cum au celelalte linii centrale... Om fi noi cetățenii de mâna a doua îndemnați cu aplomb, deunăzi la sufragiu în favoarea lui? Cred că relația voastră nu se baza doar pe faptul că ați făcut schimb de bretele curcubeu, ci și pe acela că purtați armă. Nu e nevoie să-mi explici acest adevăr stânjenitor dar răutăcios. Înțeleg că sunteți prinși în relația asta cum fosilele într-un șist. Iertată-mi fie digresiunea, dar sunt curios, peste măsură, dacă a fost un armistițiu fulgerător, cu steaguri albe, cerut de gheneralul recomandându-se ca purtând tatuajul ,,ochiul umblător” și pe șold câte un pistol cu mânere de fildeș, sau a mers pe vorba lui Napoleon ,,Nu-ți întrerupe niciodată inamicul când greșește.” Cum nu am înclinații spre dramatism, citind rândurile tale am crezut că ne aflăm în Țara lui Habar N-am și nu în Țara lui Foaie Verde și că nu te încearcă, deși erai aproape de casă, sentimentul unui gringo. Hotărârea ta a avut o valoare morală, răspunderea față de un superior, pe care ai mizat, ca pe o carte ostilă, dându-ți dispoziția necesară de a-ți apăra propria convingere împotriva unei majorități și a miradoarelor ei. În fond, prin indignarea ta mioapă ai atras atenția acelui maleficiu asupra mașinăriei sociale, altfel, cum explică și Milton ,,Dacă orice acțiune care este bună sau rea la un om copt în ani s-ar afla sub supraveghere, prescripție și constrângere, ce ar mai fi virtutea decât un nume, ce laudă ar fi datorată atunci unei faceri de bine, ce scofală să fii sobru, sau cumpătat?” Nu te bănuiesc aici de-un egoism deghizat, propriu omului chiar de vrea întotdeauna binele care în aparență poate fi un rău atâta timp cât, eh, ajungem iar la ispita asta constantă ce-ascunde atâta pasiune!, natura noastră conține tot necesarul pentru contrazicerea din fiecare zi, ca-ntr-un antrenament care presupune eludarea caracterului ludic presupus de orice proces de învățare. Nu crezi? Întreabă-ți, cum am procedat și eu, spărgând o nucă de cocos și curățând din coajă un cartof fiert pe terasa bungaloului de la Colibița, sortit celebrității pentru răspunsul ,,Qué es la vaina?” (,,Care-i treaba?”) dat celor trei nimeriți pe-acolo, greu mi i-am putut imagina împreună pe IWK, OL și CV făcând o baie cu schimbul, ca la școala confesională de fete, deci pentru asta întreabă, deși ăștia sunt atât de țepeni că nu deschid nici gura, gheneralul. O fi din cauza gulerului? La Coloseul Opler, unde mergea pentru hatârul unei cântărețe suedeze, Eminescu întreabă, la un moment, pus în fața halbelor cu guler de mareșal: ,,Ce gulere sunt astea, bre? De general! De colonel bulgăresc!” adică mă-nțelegi, că doar nu ești nesimțitoriu și nu-ți trebuie o minte sofisticată... Nu cumva o fi cel de dată recentă care, întrebat fiind ce a avut în vedere (în cap) când a trântit, cum se spune, împreună cu conducerea camerei deputaților acel proiect pus în dezbatere publică, și desființat, în sala mapn, de preopineți cu argumente irefutabile, privind înființarea poliției militare, a tăcut atât de mult și prelung, ca și cum ar fi vrut să impună un consens social, încât aerul căpătase culoarea zumzetului unei albine scăpate din afumătoare ștergându-și trompa de epoleții fixați, languros, cu scobitori cu amortizor de la popota ministerul că deh, e ditamai ministru, scobitori ce nu-și aplecau urechea la clevetiri despre democrația militară dornică a instituționaliza societatea civilă? Bună treabă măi băieți, șugubeți, să confundați textul de lege organică cu un act normativ (hotărâre de guvern, ordin de ministru) care prin definiție este inferior legii! Apăi, să cităm, pentru claritate: ,,Poliția militară poate executa și alte atribuții prevăzute de acte normative.” Adică, dacă legea stabilește ceva, ce mai caută ministrul cu supra? Și sunt multe astfel de încercări de suprapunere peste un posibil text de lege. Să se simtă privilegiat? Îndealtminterea, poate organiza dueluri de felul celui în care Pușkin și-a dat, în sfârșit, sfârșitul, după al douăzeci și nouălea duel, că doar nu vorbesc de vicii și pasiuni...
George Orwell a pus pe hârtie termenul doublethnik pentru a caracteriza condiția mentală tipică ideocrației. De fapt duplicitatea caracterizează noul liberalism.
Cineva din sală i-a atras atenția că armata apără poporul, deci nu are a face cu duplicitatea și ,,interesele unui singur om, care nu e român, nici creștin și despre a cărui orientare sextuală nu se știe nimic.”
Într-o altă ordine de idei, apropo de duplicitatea noului liberalism despre care nu trebuie să luăm referințe de la Homer, ca în cazul calului de lemn, văd și eu că i se întețesc atacurile publice, gata să-și aprindă mobilele lustruite cu unt, bune pentru tumbe și dansat Samba do Brazil, asupra uneia dintre construcțiile intelectuale românești durabile și de prestigiu: Uniunea Scriitorilor. Eu cred că muștele, chiar dacă nu-și cunosc numele, știu unde este dulceața și nu rahatul. Ori, când promovezi limba, multiculturalismul și valorile morale, identitatea îți este cel mai de folos... Ei, iertat fie-mi patosul!
Când ai adus vorba despre Aurică Rădulescu, ceva înăuntrul inimii mele s-a rupt, ca o pâine-nmuită în vin roșu și-mpărțită la pomană. Poate ai uitat, și e de-nțeles, de ce noi toți de pe stradă eram cuceriți de prietenia pe care ne-o arăta, de aura lui influentă. Pe Aurică îl consideram fratele care mi-a lipsit mereu. Ufff. Bunătatea îi era molipsitoare. Așa era și maică-sa. Dacă ne jucam și-l chema la masă, îi cerea ,,Ia-l și pe Mircea.” Fiind croitoreasă, îi dăduse un nasture de fildeș pentru jocul de fotbal cu nasturi jucat vara la el în curte unde avea o masă specială. Îl cam invidiam, am încercat de câteva ori să i-l șparlesc, dar și-l punea imediat în buzunar. Când a plecat la ASE i l-am cerut, dar nu l-a mai găsit. De la jocul de coci s-a trezit cu porecla Bill. Era foarte abil și la acest joc. Mereu câștiga (ce de strigăte deznădăjduite mai slobozeau pierzătorii, mai ales când se juca pe câte un leu, ce mai înjurau până ce maică-sa nu-i lua rost, terenul de coci fiind adesea la poarta lor); pe mine nu mă lăsa să joc împotriva lui, ce rost avea să pierd bănuții pe care tot de la el mi-i dădea cu împrumut. Stăteam pe lângă el, îi ștergeam bila de oțel, îi dădeam alta dacă îmi cerea, le avea pe cele mai bune, frații lui îl alimentau cu rulmenți, doi lucrau la Dobrogeana, fosta fabrică de saci, altul la cefere, maistru. Toți au jucat fotbal, însă Aurică a fost cel mai talentat. Grecii obișnuiau să țină competiții de câte ori exista posibilitatea de a lupta. Așa făceam și noi, cum cineva dădea un semnal, imediat ne strângeam să batem mingea pe care o păstra sub pat. La coci îi eram ,,casa”, ca să zic așa, iar seara, ei, seara, socotind banii mari și mărunțișul, ne încânta plesnetul semințelor prăjite vorba-aceea, spargi nu spargi, vremea dinților trece, cumpărate la cornet de la baba Silca din colț, bărbati-su le aducea cu săculețul, pâș, pâș, de la fabrica de ulei, era una pe strada ce ducea la vechiul obor (acum duce spre cimitir), uneori, duminica, mergeam cu taică-miu să căscăm ochii și să bea o cinzeacă, cu prietenii, eu un suc, cu greu scotea un ban pentru o tură cu lanțurile; după semnințe urmau caramelele cu fondant, că erau mai dulci și fărâmicioase. Din capriciu, aducea un castron mare cu gogoși calde, pe care le împărțea egal cu noi. Poate mai ții minte cum în serile de vară ne adunam la colț, pe bordură și-mi povesteam și eu faptele unor cai albi galopând prin curte, pe la parapet, noaptea, ba privindu-mă prin fereastră, în zori, și cum explicam, în felul meu, de ce se întâmplau toate acele stranietăți, apoi treceam la statuile de marmură și crucile de granit care umblau pe străzi, așa veneau în mintea mea imaginile, fugare, fantastice din viitorul care mă veghea, dac-aș fi avut cel mai mic semn, cum primeam, uneori, că destul de curând ghemul înghețat al unei singurătăți mi se va arăta, n-aș mai fi pomenit în veci cuvântul cruce... Viața și visele, asta o știam sigur, vedeam cum trăiesc în comparație cu alți copii, nu erau, cum am aflat mai târziu, filele aceleiași cărți, și că a le citi echivala cu faptul de a le fi trăit, pe când simpla răsfoire aducea cu visul. Prin clasa a opta diriginta mi i-a recomandat pe Poe, Voiculescu și Borges, dacă- mi amintesc sigur. Neavând cărți, citeam de la biblioteca școlii. Îmi plăcea la școală. Cu fotbalul, însă, Aurică ne dobora pe toți. Ne inspira. Mă supăram dacă nu mă alegea în echipa lui. Avea o anume dibăcie a jocului, mereu era un rămașag cu el însuși că poate face driblingul ăla, schema aia de pas și reprimirea mingiei, un fel de Tiki-taka de mai târziu, ce-i mai plăcea să dea mingea printre picioarele adversarului (a umilință) și să-l depășească prin lateral! Din corner căuta golul, și uneori îi reușea. Pe stradă, la școală, la parapet, inclusiv iarna jucam fotbal până se bătătorea zăpada. La ,,Farul” el m-a dus (era mai mare decât mine cu câțiva ani) pentru un test la pitici, răspândind apoi vorba prin școală, de-a făcut-o pe profesoara de română, buna mea dirigintă ca, la ora de gramatică, la analiza frazei, să folosească un exemplul cu selecționarea mea. Stomacul a-nceput să-mi ghiorțăie, nu că aș fi mâncat ceva plecând de acasă. Mi-am făcut de lucru sub bancă, pipăindu-mi tenișii cărora le adăugasem în loc de branțuri un carton gros îndulcind cauciucul mâncat de la călcâie. Euforia n-a avut picioare lungi (Aurică a crezut mereu în talentul meu). Avea un fix taică-miu: sârguința la învațătură, educația însemnând mai mult decât nașterea, deși niciodată nu m-a controlat la teme, învață carte să nu ajungi ca mine; își punea mari nădejdi în băiatul lui. Îi era teamă de mașini. Dacă a fost vreo hohoteală de plâns cu sughițuri, de altfel nu știu ce viitor aș fi avut, am făcut-o pe ascuns. Nu m-am înfuriat nici după chelfăneala încasată. Acel trecut mă adulmecă și azi, aidoma unui iscusit vânător aflat mereu în avantaj, așa că subiectul nu mai merită un moment de gândire. Nu m-a apăsat decât moștenirea unui nume; nu țin minte să mă fi purtat vreodată pe umeri. Iar de povești, nici vorbă. Îmi făcea, în schimb, până am deprins și eu secretul, un zmeu de rămâneau toți paf când îl înălțam la parapet, peste linii, până hăt, departe, în Medeea. Ne mândream cu cele mai colorate cozi, eu cam împrumutam de la copii vechituri, că acasă n-aveam nimic de prisos, cine trimitea cele mai multe telegrame pe sfoară fără să-l tragă în jos, cine-l ținea cel mai mult în aer, aici era nevoie de o sfoară potrivită și găsirea curentului, cum fac păsările, cine nu-l pierdea prin vreo curte sau călcat de vreun tren... Da, parapetul a fost unul dintre locurile preferate de joacă. Să-i fi aplicat tatălui meu alt cuvânt decât tatăl meu, unul îngrozitor? Ar fi fost ca și cum mi-aș fi deșertat inima! Cu Aurică ultima vorbire luminoasă a fost înaintea plecării sale în Germania; trecuse licența, îl sunam la cămin. Cine-ar fi bănuit că va ajunge sub pleoapa de fier a unui tren al cărui plâns oțelit îi va săpa un tunel de piatră și că firele fine ale unei prietenii durabile se vor destrăma?
Altfel, să mă trăznească Dumnezeu, vorba lui Dante (el nu se jena să înjure în public ca la cârciumă, la fel Whitman sau Pound, dar nici argoul marinarilor nu poate fi îmblânzit), te-am pizmuit că ai prins de ureche acea gamă de undă pe care s-a transmis știrea despre grădinarul semeț. O fi în deal la Cotroceni vreo stație de radioemisie pe lămpi, pe tranzistoare și s-o fi transmis din Sala Cârmuirii Diligente?, altfel e o candidă apatie pe acolo, romanțioasă ca în poezia curtenească sau romanele cavalerești – petreceri și râsete, tovarăși ai vârstei ce nu se sinchisește de noi, și-mi vin în minte, ca și cum aș ciupi a harfei tainice corzi, versurile astea de alean: „Au vezi și-un drum ce șerpuiește/ Spre mândrul dealului pripor/ Pe noi, la noapte, ne așteaptă –/ El duce-n Țara zânelor!”
Trebuie să-l uiți pe om, ca să-l poți privi dintr-o fotografie. Doar așa poți înțelege ființa ce nu-și estompează eul pentr-un lent ideal istoric. Posesorul ei de drept, adică cel din fotografie, își ia multe libertăți, cum ar fi aceea de a elimina norii și vânturile astfel ca ochii să-i rămână deschiși. Nu mă-ntreba în care dintre acestea se ascunde răul cel mai mare, nu sunt un Hudini al meteorologiei desfăcând raporturile dintre nori și vânturi, și implicit șansele de a scăpa de transformarea lor în flamuri vizitând flora spontană deși, în absența vânturilor, se spune, am intra în moarte termodinamică pentru că ar fi prea mult echilibru în natură. Azi mi-aș fi dorit să am acel instantaneu fotografic sincer și real, de absența căruia vorbeai, în alb și negru. Uneori, așteptându-l la linie, îl căutam până se desena, destrămându-se puful orizontului, cu o traversă pe umăr. Mai venea câte un tren de marfă și atunci cu greu ieșea din acel teritoriu familiar al șinelor, învăluit în aburii nărăvași și adjectivul sirenei zgâlțâind prelung aerul detașat de toate muncile în care mâinile se dizolvau fără să se vadă. Prea multă pastă de culoare avea acel moment încât să încapă-ntr-o fotografie ce nu putea evoca detaliile, nici măcar prin întrebări potrivite. Fotografia nu pune întrebări, cum o face umbra. Păstrez un instantaneu de la Sinaia, dând mâncare unui urs prin grilajul cuștii. Și fotografia ștampilată din actul de militărie ca apt-necombatant, din cauza defectului acela de vorbire, desigur, recuperată de la Cristina, sora lui mai mare. El a fost cel mai mic dintre frați. Ioanei, o știi și tu, la ea mergeam în vacanțe, îi datorez faptul că mi-a fost tutore. Într-un an mi-a adus acele perdele din in cu broderii lucrate de ea, flori de mușețel și flori de câmp fără a rivaliza, ți-inchipui, cu pânza de in lucrată cu broderii în fuioare de in și modele celtice vechi pentru noul salon al soților Constance și Oscar Wilde... Păstrez, și încă-l folosesc, Zenitul. Greu găsesc film color, albumele însă au crescut în conținut. Așa cum îl căutam eu, așa mă trezeam cu el căutându-mă jos la plajă, când timpul mă uita dacă nu plecam cu prietenii cu care venisem. Parcă-l și aud: ,,Ce faci, mă, aici? Nu ți-am spus să nu pleci nicăieri?” Orice mașinărie aș fi invetat, ea nu putea funcționa decât pentru mintea mea și nicidecum pentru vreo scuză de ce mă aflam pe plaja pustie. Străjuia malul până mă săturam de bălăceala mișcătoare, aducătoare de-un prea dulce bine. Câtă răbdare, o versiune a lui a fi părinte, și câtă rezonanță aveau bunăvoința sau iertarea lui! Oricum, ce era de auzit auzeam doar eu, ca venind printr-o fereastră a întâmplărilor, uneori pline de emoție și alegorie, pe care negreșit o deschideam stârnind, cum fac și azi, fina peniță a unui toc frecat de inimă, întâmplări aflate departe de sorocul sorții, mai ales că marea nu mi-a vlăguit îndeletnicirile. În copilărie nu m-am simțit niciodată stingher în largul mării. Deși nu a-nțeles niciodată că palma mea de copil putea fi măsura care s-o cuprindă, el a avut o inimă de aur. Ea rămâne, asemenea mării, scara magnifică a proceselor chimice ale luminii, precum aurora boreală.
Un moment de respiro: Heart of gold cu Neil Young... ,,I wanna live, I wanna give/ I’ve been a miner for a heart of gold/ It’s these expressions I never give/ That keep me searchin’for a heart of gold/ And I’m gettin’ old...” Da, auzi armoniile muzicuței cum te face dintr-odată să te simți mai măreț! Cât îmi doream și eu una, și cum mă mai țineam după Cornică, îi adusese taică-su câteva dintr-un voiaj de China, dar ferit-a sfântu’ s-o fi dat cuiva! Mai are și azi una din Japonia, o ține printre alte vechituri de colecție, în atelierul lui, îmbrăcată în catifea roșie brodată cu șiruri de cocori argintii. De gumă de mestecat ne mai lipeam de cum ieșea cu pachetul pe stradă, a laudă, că altfel, neam. Văd și acum scris pe pachet, Peppermint.
Azi ar fi zi de poștă, când nu umblă nimeni în scrisori cu lăptișor de matcă și polen. Vei remarca heraldica sigiliului, un joc de limbaj. Mai bine îl laud eu ca pe-un spiriduș de pe desenele din Pompeii.