O plimbare prin piețele de idei culturale

O plimbare prin piețele de idei culturale(876)


Pentru a contura lumea chimică a noului număr al revistei care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, mă refer la EX PONTO/ Text/ Imagine/ Metatex numerele 66-67, se cuvine amintit faptul că ea împlinește optisprezece ani de la prima apariție. A fost, cum am spune, o plimbare/prospecție prin piețele de idei ale revistelor de cultură de la noi, în care au crezut fondatorii ei. Cu ușurință, cititorul va remarca: o machetare cu personalitate (coperta unu va folosi mereu elemente din simbolistica mării, un fel de mirador), formatul mare, coperte cartonate cu clapete, cusăturile estetice din pântecele ei (mă refer la paginație, rubrici, fonturi, reproducerile după lucrări de pictură) dezvoltând dialoguri și reflecții cu o creativitate care-i va contura un profil profesionist, modern, ce va scăpa, în timp, de influența rutinei.
Editorialul ultimului număr, semnat de Angelo Mirchievici, este o Elegie pentru prietenul meu. Sensibilul simț comun rămâne depozitarul acelei comori prețioase împrumutate (nu viager) de la umanitate, numită prietenie. Motivarea elegiei confirmă faptul că tot posibilul trebuie să se-ntâmple: ,,Prietenului meu i-am dăruit foarte puțin și am primit foarte multe de la el.” De aici, deja ne despărțim de câmpul de reguli pentru elegie, totul devenind o poveste bogată în nuanțe și pătrunzătoare. Este o despărțire care l-a și ne-a împovărat. Nu trăsături, nu elemente, ci ceea ce a strălucit și continuă să o facă, succesiv, dintr-o existență în care grația și relația cu celălalt (predilecția persoanei întâi pentru persoana a doua), n-au venit din uzura temporală, ci prin intelecție. Darul primit, despre care ne vorbește Mitchievici, este o avuție palpabilă, deci nicidecum miraculoasă, dar cu atât mai de neprețuit. Pledoaria sa este în favoarea acestei tincturi alchimice care poate crea un univers gata oricând să-și găsească visătorul, pe numele ei Prietenie, cum și un îndemn de a reacționa la efectul abrutizant ,,al prezenței siluetei gragile a nisiparniței”; și, ,,între un sus care ne premerge și un jos care urmează, circulația nisipului devine subsatanță literară și reflexie între ce a fost, ce este și ce va fi. Dacă în cel de sus dispare rezerva viitorului, în cel de jos se adună comoara trecutului, iar între ele zboară clipele prin focarul prezentului.” (citire din Ernst Jünger, Cartea ceasului de nisip). Visătorul este colegul nostru de breaslă, poetul Dumitru Octavian Unc, în cetate cunoscut ca fiind și profesorul, renumitul chirurg. Comoara trecutului sunt cărțile sale de poezie. În care și-a ales cu migală, dezinvoltură și răbdare cuvintele. Cărți citite de mine cu sinceritate, dar despre care n-am mai ajuns să vorbim... ,,Am înțeles de la Octavian un fapt important, idealismul nu este o expresie a înfrângerii, ci una a nobleții...” În alți termeni, prietenia este mai importantă decât caritatea, deși ultima nu adoarme niciodată, candela ei fiind mereu aprinsă.

Nu lipsesc bogate pagini de poezie, susținute de IulianTalianu, Lucian Alexiu, George Vulturescu, Simona-Grazia Dima, Ioan Dogaru, cum de altfel nici cele de proză scurtă. Debutul cu un fragment ce anunță un viitor roman, o are ca protagonistă pe Codruța Perșa.
Segmentul de IMAGINE al revistei vine din atelierul pictorului Adrian Pal și cuprinde uleiuri pe pânză pe care le-aș denumi ,,înțelepciunea frunzei”, frunza, cu toate contradicțiile ei de culoare, reflexii, formă, care zbârnâie prin univers, fiind tocmai tema acestora. METATEXTUL are un eseu interesant al Adrianei Moraru, și are în vizor Construcția feminității interbelice – opinii în dialog. Ea a ,,considerat ofertantă o abordare caleidoscopică despre emanciparea femeilo”r (imboldul i l-a dat articolul Hortensiei Papadat-Bengescu ,,Se ridică vălul”). Autoarea invocă linia conservatoare a vocilor intelectualității românești interbelice și propune drept suport discursiv pe Duiliu Zamfirescu, Sextil Pușcariu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Garabet Ibrăileanu și G. Călinescu. Dincolo de sensibiltăți românești, nu că în restul Europei nu ar fi existat, autoarea se oprește asupra filosofiei pugnacității de care au fost contaminați un Călinescu: ,,Rostul femeii române în viață și în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepție înaltă despre valoarea femeii, a-i da noțiunea unei alte erotice”, un Cezar Petrescu: ,,Femeile vor drepturi. Ce va deveni atunci frumusețea lor?”, un Lovinescu: ,,...vor câștiga toate drepturile noastre, dar vor pierde unica armă a sexului lor: maiestatea feminității.” Trec peste estetica virilă a atleților greci, asupra căreia sunt sigur că autoarea s-a oprit; fragmentul de față fiind parte unei lucrări de doctorat, este extins regimul echivoc al afirmațiilor fără șovăiri ale celor amintiți și nu numai, care se joacă public cu reprezentările (natură, manifestare, valoare) feminității pentru a le contrapune, nu în ideea anulării disputelor din veacul abordat, secvențe ale unor lovituri date discursului intelectual-moralizant ce părea că le hrănește subiectul pus în discuție. Conduita lor era o capodoperă, mentalitatea, de rang inferior. .,,Constance, ca atâtea alte femei cu vederi progresiste de atunci, se folosea de modă pentru a transmite câte ceva din propriile înclinații politice feministe. Cu o sută de ani înainte ca femeile să-și ardă sutienele, purta haine largi, în consens cu mișcarea de reformă a îmbrăcămintei feminine și emanciparea femeilor din închisoarea corsetelor...”. (Franny Moyle, Constance. Tragica și scandaloasă viață a doamnei Oscar Wilde n.m.). Sigur, până la câștigarea dreptului de a vota, chiar dacă la început numai pentru femeile de peste treizeci de ani, la noi, la englezi după mișcarea ,,sufragetelor”, va mai trece ceva timp. Ce să mai spun despre epopeea sânilor dezgoliți și a corpului liber, începută odată cu descoperirea plajei, ca lume a imediatului și a băii pe creasta talazurilor? ,,După al doilea război mondial micșorarea costumului, până la monokini, apărută în 1960, nu va mai fi comandată de nevoia scăldării, ci pentru bronzare și înfățișare... Barierele pudorii dispar și de aici înainte corpul se oferă privirii. Moda sânilor goi, a trupului lactifiat, a apărut în 1964, la Saint Tropez.” Ce ne spune acest fapt? ,,Că frumusețea femeii nu trebuie redusă la aspectele ei superficiale, ea rezistând tuturor evoluțiilor.” (Jean-Claude Kaufmann, Trupuri de femei – Priviri de bărbați. Sociologia sânilor goi n.m.).

La secțiunea Interpretări semnează Anastasia Dumitru despre studiul lui Gheorghe Glodeanu, Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din sec. al XIX-lea. Cronicile de carte aparțin Nastasiei Savin, lui Aureliu Goci, Ion Fercu, Constantin Dram, Ioan Florin Stanciu. De interes pentru lector sunt și paginile rubricii Arheologie. Proiecte europene, cu referire la Proiectul Danubius: Organizarea Ecleziastică și Topografia Creștină la Dunărea de Jos în Antichitatea Târzie (sec. III-VIII p.Chr.), semnate de Dominic Moureau (Universitatea din Lille) și Radu Petcu, Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța. Nu lipsesc nici Nistor Bardu cu Balcanistica, spre a aduce în atenție Meserii și obiceiuri la aromânii din localitatea Grabova (Greava) din Albania, cum nici Constantin Gheramidoglu cu pagini Din începuturile teatrului la Constanța.
Captivarea atenției cititorului în reconstituirea unei părți din trecutul teatrului constănțean are la bază documente de epocă, arhive și presa locală: ,,În luna mai a anului 1898, sosea la Constanța, Cavadia Canello, supus italian venind de la Constantinopole, însoțit de o trupă de 15 persoane. Cu aprobarea autorităților, s-a așezat pe un teren al Căilor Ferate, vis-à-vis de Școala nr.1, pe str. Carol, unde timp de o lună a susținut,, reprezentații teatrale”... Un fenomen răspândit în epocă era cel al obligării funcționarilor publici la achiziționarea de bilete pentru spectacolele ținute vara la Constanța, de diferitele trupe de teatru din țară. Autoritățile se simțeau obligate (sic! n.m.) uneori să facă promovarea acelor evenimente, spre a se pune bine cu personalitățile de la centru. care vara își petreceau vacanțele pe litoral.” În schimb, iată atenționarea de la 1900, din ziarul ,,Constanța”: ,,Mai slăbească-ne onor administrația din dragostea de a ne civiliza cu atâta zor; ajungă-ne producțiuniile periodice ale celor 12 societăți de tot felul din oraș.” Peste timp, citesc cu luare aminte din volumul Teatru... și nu numai, parcă pentru a le răspunde unor condeieri din trecut, și extrag câteva rânduri de istorie teatrală constănțeană contemporană ieșite de sub pana lui Valentin Sgarcea: ,,Dramaticul constănțean a dăruit, de curând, o nouă premieră: comedia ,,Napoleon era...fată” a autoarei americane Margaret Mayo, în adaptarea ilustrului Sică Alexandrescu.” Sau: ,,De-a dreptul ilar felul în care regizori astfel reputați, cu decenii de activitate fac tot ce le stă în putință spre a ascunde gunoiul după ușă. O comedie de moravuri precum cea de față, își are propria reverberație, cadrul fiind doar grotesc. Actorii se străduiesc să creeze partituri rezistente. Lumea vine la Fantasio. La urma urmelor, de ce n-ar veni?” Și: ,,Nicio programă nu încurajează practicarea teatrului în școli, măcar la nivel declarativ sau din perspectiva rostirii frumoase a unei limbi frumoase, dar amenințată de frazarea lătrată a modelelor publice. Teatrul în școli?!... Cine să-l facă?” (Profesorul l-a făcut. Și cu succes).
Chiar dacă lumea n-a început cu teatrul, el rămâne un mod de judecată simbolic, dizolvarea sa în joc cultural aducând cinstire și prețuire actorului. ,,Nu e nicio îndoială, spunea Peter Brook (vol. Spațiul gol): teatrul poate fi un loc special... El pune niște margini vieții. În mai multe feluri... În viață e greu să ai un singur scop – în teatru, în schimb, scopul devine clar.” 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri