Puterea de foc a clipei (VI)(940)

  (Fragment din romanul epistolar, Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

   Am sesizat tentința ta spontană (dar superficială), de a aplica un sigiliu pentru fiecare-ncheiere de misivă, de aceea nu voi ezita să-ți răspund așijderea. Nu știu dacă ultima epistolă a fost înaintea pătrunderii în mecanismul calendarului lunar a grăunțelor de nisip care vor lucra pământul, niciun agent poștal nu poate depune mărturie în acest sens, de aceea am întârziat cu răspunsul. Plus că era cât pe ce să rămân într-un repaus, după listarea paralelă a ultimei propoziții cu ultima virgulă cerută de lingușirea guvernamentală privind carantina. Căci a gândi negativ și a te exprima public astfel despre guvernanți, nu e ca și cum ai presăra condimente sau aghiasmă după plăcere peste rănile violului mental făcut asupra ta de punctuația sintaxei lor atunci când vorbesc. Uitasem ce-nseamnă să ai urechile tivite de cântatul cocoșilor în zori, bucuroși, probabil, că sunt hrăniți cu lapte de măgăriță despre care am aflat, din bilețelele băgate prin deschizătura portierei de un localnic ce trăia într-un corn de abundență de pe urma unor astfel de măgărițe, că se-nsoțea cu acei cocoși în fragmente melodice luminând buchetul de-albastru înțepat de grija sirenei pe buzele căreia i se uscase caramela de vicepremier, devenit ministru precis la solidaritatea socială a inimilor înflăcărate care scotocesc după pomeni electorale. Pomeni guvernamentale, după cum se tot exprimă arțăgos, cu un văl de inocență jupuită, din baldachinul fiecărei apariții la televiziunea de nișă, punând pe grătar idei primite de-a gata... Nu mă roade la ficați chestiunea asta, cum nici absența cuțitului de friptură sau mireasma portocalie a subsuorilor lui Câțu Vasile, arcașul îmbrăcat în aleanul tăcutelor păduri, înveselit de-a buhei muzică... Fiecare cu călătoria lui, iar eu am amintit de portieră dat fiind faptul că, la intrarea în Vișeu, m-a oprit poliția călare ambalată cu fireturi din jaluzelele băcăniei din colțul străzii pe care trebuia să cotesc, pentru a ajunge la casa bunicului meu dinspre tată, pe motiv că totul este în carantină. Sub aripa unui copac fără buget am stat o zi și ceva din noapte cu motorul pornit, să mi se vadă nichelurile și să mi se cerceteze caii putere după ce, dintr-un caminon cu manivelă al cărui motor le bătea obrazul, mi s-a făcut plinul de benzină și s-a vrut a mi se descărca niscaiva mâncăruri cu zvâcnet local, developând o frumoasă vedere burții mele. Am fost dibaci, oprind numai pateul din ficat de fazan. Nu aveau de mangustă. Nu e nicio aluzie la mangusta din guvern. Desigur, nu a lipsit olița de inox, pe fundul căreia mai supraviețuia, ștanțat, un număr de inventar. Și, pentru că inventaseră și spălatul palmelor, am cerut un bol cu apă de trandafiri de dulceață adusă de la izvorul de peste culme, așa cum îl știam. Cu părțile vioaie ale mușchilor mei am protestat, am palpat îndelung, încrezător, claxonul cu lâna de oaie a mânușilor împletite de-o amantă ce se tot învârtise în jurul meu pe gheața de la patinoar, dar adevărul, ca un clipit de pleoapă, că ceea ce se-ntâmplă e o derivă (nu a continentelor, ăsta e un titlu de roman, pare-mi-se), a unei discipline cazone izvorâte din evlavia față de hazard, a rămas acolo, pe bancheta din spate; dorind să-mi studiez dosarul de carantină, așa cum parlamentarii, la o punere sub urmărire cu binoclul, oricât au jurat să apere interesele patriei și democrația, cu miopia, au dreptul să-și răsfoiască dosarul, mi-a fost imposibil, pe motiv că un elector ca mine, mai va, nu-l poate studia decât după ce-și cheamă avocatul. Au urmat, apoi, acorduri de fanfară militară și carapace la roți. O, era să uit: descoperirea megafonului ca sistem de declamare în public a exagerării sentimentelor de grijă comunitară, cu tendință patetică, dar zgomotoasă! Sugestibilitatea, după cum am mai învățat și noi, pe ici-colo, este un produs al instinctului gregar, un fel de dorință nesatisfăcută, un fel de invidie pe sentimentul colectiv de libertate. Te pui cu destinul! În Cartea morților, o pană și o inimă ocupau talgerele unei balanțe spre a fi cântărite virtutea și greșeala, ambele ca răspunsuri umane la problema binelui și a răului, a destinului, zic, condiția fiind să nu ai harul dispariției treptate, precum pisica din Alice in Wonderland sau a celui care, oglindindu-se într-o mărturie recentă, spunea că majoritatea oamenilor nu ar avea destin fiindcă sunt debili sub unghiul voinței, ceea ce înseamnă că destin are numai cel (ca el), care are impulsul de a-și face unul. Altfel ce? Ești cuprins de sterilitate mintală? Principiul speranței este cunoscut numai de unii? Oamenii nu mai cred în știință, în progres? Prin anii ’68 ai secolului trecut, niște studenți de la Nanterre au scris pe zidurile faculțății ,,Nu vă irosiți putregaiul!” În alți termeni, mă gândesc, era un îndemn la a nu renunța la istorie, la tradidiții, la viețile și destinele voastre, păstrațivă-vă onoarea. O viață bine trăită, la care face trimitere autorul de mai sus, cu subînțeles și la viața sa, n-are nicio treabă cu diferența dintre cei mulți, slabi de la natură, și cei puțini și puternici de la natură, ca el, cum lasă a se înțelege, din exterior.

Eu am avut o dificultate în ceea ce privește înțelegerea conținutului gândirii sale expusă în tipar simbolistic, mai ales după ce ,,Dar lasă-mă să-mi dau pe față gândul/ Și voi înzdrăveni, atuncea, trupul/ Mâncat de boală-al păcătoasei lumi/ De va răbda să-nghită doctoria.” (ei, ce mai zici?, mai țin și eu minte ceva din versurile shakespeareane), și-a smuls, vorba cuiva, cu ifos dizgrațios, dar s-ar putea să greșesc, aceste rânduri puse dintr-un dialog la masă cu prietenii, apropo de ideea de destin, exprimată mai înainte: ,,Dar cum vă spuneam, mă simt un mediocru”; un altul intervine cu aplomb: ,,Eu sunt, ce-i drept, genial, dar am scris numai cărți de rahat.” Da, dar cu papion la promovare. Iată un model tragic al unui gâlgâit narcisistic sprințar pe care, detectându-l, cineva ar putea țopăi de bucurie doar pentru că și cu ei a fost îngăduitor destinul? El este ceea ce este cel mai aproape de noi, precum moartea. Ocupându-ne toată viața cu destinul, nu-l punem pe seama faptului-de-a-fi-pentru-sfârșit, cum nu încercăm niciodată să punem la îndoială traiectoria spiritului; legile naturii nu sunt nici morale nici profesionale, neică, babeică. Nu e vina nimănui că nu trăiește sub fumuri putrede de pudre. Bine că a fost numai un rest de zi și nu cum i s-a-ntâmplat lui John Keats, dacă nu mă înșală memoria, când a stat șapte zile în carantină la bordul navei ce-l purta spre Neapole, ghinionul lui fiind acela că o pasageră a fost găsită cu simptomele tuberculozei, starea sănătății lui având de suferit din cauza aerului stătut din cabina închisă; o izolare care nu l-a împiedicat să lucreze, strângând mai multe jocuri de cuvinte decât într-un an întreg, într-un soi de disperare, după cum i-a rămas mărturia într-una dintre scrisoarile sale. Și de la Eminescu ne-a rămas, din câte îmi amintesc, după vreo șaizeci și doi de ani, o scrisoarea către Veronica trimisă din micul orășel Chiustenge, scrisă într-o mansardă deschisă asupra mării. Și Eminescu și Keats erau strâmtorați cu banii. Amândoi erau bolnavi, amândoi au avut o soră pe care o considerau neprețuită și au fost încredințați, până-n ultimul ceas, că aerul de mare le va face bine...
Cum răbdarea nu mă părăsise, am vorbit, într-un târziu, cu gheneralul cu îndrăzneala celui lipsit de invidie, nu prin sistemul Marconi folosit de bogații ambarcați pe Titanic drept bonus pentru prețul mare plătit, deși cred că ar fi fost mai nimerit, pentru că nu foloseam un cod al hazardului, deci nu putea ajunge în presă conținutul convorbirii noastre pe modelul scurgerii în media a raportului Biroului secretarului de stat al apărării din timpul președintelui Johnson, care a dezvăluit că președintele mințise atât Congresul cât și opinia publicului cu privire la amploarea și dezastrul acțiunilor militare din Vietnam... I-am zis ce aveam de zis, nu ne-am delectat, ca în alte dăți, cu anecdote pe seama guvernului cu trei premieri făcându-și frizura în oglinda meșinei când aud cum plesnește morunașul în apă. ,,Ce dracu’ se întâmplă acolo?”, un dracu’ ironic, intim și stimulativ, luat de mine drept săgeata otrăvită, din necesitate, a lui Paris îndreptată de Apollo către leneșul călcâi al lui Ahile. Înțelegi tu.
Frica de contagiere pare a nu însufleți grija față de națiune. Cât privește stima de sine, ce pot spune? Ai amintit și tu de Iohannis KW. Ce gust o fi având ea pentru el? Unul incantatoriu? Mă întrerup o clipă: se transmite la radio că un angajat de la depozitul de mărfuri din dealul Cotrocenilor (pe vremea lui Vladimirescu aici era marginea târgului), a fost surprins petrecându-și în mod plăcut pauza de prânz sondând, pentru a-i determina structura atomică și subatomică, sâmburele unui corcoduș ce trebuia plantat pe un pat de bălegar cernut, pe intrândul dinspre clopotniță, spre a pune în acord mecanica cuantică și teoria relativității cu sloganul ,,Lăsați lumea să alunece!” Am tresărit. Mai bine ar fi fost ,,Lăsați lumea să dăngăne”, dar atunci îndemnul nu mai era din ,,Scorpia îmblânzită” a marelui Will. Sigur, era o pseudo-informație, o manipulare vegetală din partea atașatului de presă din zonă, astfel că am adoptat și eu sloganul ,,Și-o să fie bine!”, (la origine –sluagh-ghaien – știm că a fost îndemnul la luptă al unui clan scoțian), difuzat de posturile regionale ale societății de radio (că tot mi-ai ,,aprins” fitilul cu proiectul tău), care sună cam așa: ,,De zece ori România! Și-o să fie bine!” În realitate este lung cât o zi de post și de loc credibil, pentru că nu e în pas cu timpul sau tot ce dau pe posturi e umflat... Parcă am fi la o licitație a țării. Mai știi?... Mai este cineva pe-aici care s-a manifestat, ca și cum tocmai sărise de pe Clotilda, ultimul vapor scufundat care transporta sclavi, cum că și-ar fi luat țara înapoi. Proprietatea actului de a judeca înseamnă să ai toate cărțile bune în mână, prilej cu care poți atrage atenția asupra unui caz particular. Când simbolistica jurnalistică devine o haină jilavă, încât mă mir de ce o mai poartă, zău că-mi vine să las baltă toate interesele.
M-a trezit din reverie o flamă cu virtuți regenatoare. Nu știu ce timp de expunere a folosit fotograful, dar s-a vădit abilitatea de a surprinde. Deși în alb-negru, mi se puteau descifra inflexiunile luminoase ale feței, ca și cum n-aș fi avut nicio angoasă. ,,Trebuie să existe o cale pentru a ieși din impas”, (parcă era chiar gândul meu eliberat pe rama fotografiei strecurată prin deschizătura geamului), deși eu puneam întâmplarea pe seama uriașei pisici negre ce-mi sărise pe capotă încă de la intrarea în cetate, umplând un gol lipsit de patima banalității și al cărei cap venea parcă din spatele meu, insolită alegere a fotografului când s-a hotărât să abordeze de după lentilă subiectul carantinei mele, deși aș fi preferat un instantaneu, nimic nu ar fi alterat momentul... Fotograful la minut a dăinut un timp și prin Parcul Libertății, mai păstrez în album fotografiile făcute cu tine și puștoaicele întâlnite la Fântâna cu Mozaic în vara când mă pregăteam să-mi dau bacul. Pe înserat două limuzine de poliție m-au flancat neutre, trei civili au coborât din dialectica necesară deciziei eficiente și-au bătut cu baroase de cauciuc patru piloni fosforescenți, eu am dat volum de-au rămas în aer, pe acordurile de la Moulin Rouge, baroasele acelea personalizate, înconjurtând apoi zona cu un cordon clipind precum semnalul de licurici. M-am mirat, dar nu atât pe cât ar fi trebuit spre a crea un scandal, cuvânt venit de sub condeiul poetului care credea că fondatorul religiei musulmane fusese inițial creștin, abaterea de la drumul cel drept fiind considerată generatoare de erezie și rătăcind mințile multor credincioși... Drept pentru care, ,,pentru sensibilitatea lui Dante – ideea nu-mi aparține – și a cititorilor din vremea sa, primirea lui Mahomed în Paradis ar fi fost absolut de neînțeles și deeplay offensive.” Secole mai târziu, poliția italiană a-nconjurat statuia lui Dante cu un cordon, ca măsură de protecție împotriva celor ce-l considerau denigrator al islamului; tot pe atunci, poate nu inspirat de poet, Salman Rushdie scrisese Versetele satanice, turbionul de nebunie planetară fiind generat nu doar de cele două pasaje referitoare la versetele Coranului în care Mahomed mărturisește că numele unor divinități preislamice i-au fost șoptite de însuși satan (de aici ar veni și epitetul ,,satanice”), ci și de straniul grăunte al impurității și splendorii ce alcătuiesc viața, strecurat în paginile descriind haremul sfântului ca pe o turmă vizionară de târfe.
A, să nu uit. Am găsit, deunăzi, înregistrările prietenului tău, Nic Vârgolici, cu fostul comandor al Liceului Militar de la voi din perioada în care ministrul Babiuc și avangarda lui, Băsescu, au hotărât să se-ncununeze cu laurii prostiei politice și să-l desființeze pe motiv că nu mai corespundea parametrilor ce fundamentau trecerea pe verde a unor tradiții militare. Decizia politică angajează viitorul, o sentință trecutul, iar viitorul elevilor i-a făcut pe funcționarii asociației stabile a armății să tacă chitic (era să zic chițic), lăsând judecata în seama cererii sociale a părinților. În acest caz, cine să sancționeze o decizie politică, că doar în Grecia clasică era posibil controlul și sancționarea acțiunilor propriu-zis politice ale indivizilor aflați în poziții de responsabilitate. Cine să-i plaseze pe cei doi demagogi și sicofanți sub ceea ce aceiași atenieni numeau graphe paronomon, adică urmărie, inclusiv a șefilor militari a căror legitimitate, fie ea și din pricina unor erori de strategie militară, devenea susceptibilă de a fi sancționată prin proceduri judiciare? Transmisiunile sunt în direct, am și scris pe etichetele casetei, Radio Tineret avea acea obișnuință a instantaneității, ca respect față de profesie și față de cei cărora li se adresa, punând la lucru mașinăria atitudinii sociale, ceea ce nu mai afli azi de la radiouri. Comandorul n-a vrut să evadeze din pluton (ca la ciclism) testându-și astfel anduranța după o cățărare sinuoasă de mai mulți kilometri. Cât îi privește cei doi, le-a lipsit destinul struțului și cadânei preferate ale lui Kara Mustafa după eșecul campaniei de cucerire a Vienei. În sfârșit, nu era vorba de a amplifica un fapt, ci de a arăta cum inferioritatea spiritului este măsurată de grandoarea aparentă a unor acțiuni ascunse după enormitatea unor minciuni și ficțiuni de care același spirit avea nevoie pentru a-și hrăni mediocritatea. Părinții elevilor au vrut să-i provoace la o plimbare în arc, însă, cineva care ,,simțea enorm și vedea monstruos”, le-a spălat palmele cu urzici, șoptindu-le că acea plimbare e un procedeu de îmblânzire a cailor, așa că, dată fiind situațiunea, un împăciuitorist și un flegmatic au aruncat în stradă oasele unor câini după un ospăț nesimțit.
Hai să fac o pauză de vorbire, veche de când lumea, pe când cea dintre cuvintele scrise este relativ recentă. În textele antichității titlurile și paragrafele erau neregulate, chiar și în textele literare din care lipseau semnele de punctuație iar cuvintele nu erau, de obicei, despărțite între ele. Probabil din egoismul celui ce le scria.
Când fotograful și-a ridicat pe umăr trepiedul, fie-mi iertată asemănarea, l-am revăzut pe tatăl tău. Jucându-ne la parapet, cel mai adesea cu o minge de fotbal cu cameră pe care ne-o dăduse Aurică Rădulescu, ne opream când o locomotivă Pacific strănuta prelung în fața străzii și-n sfertul acela de minut nea Ilie arunca din cabina mecanicului puțin cel o traversă. Uitasem de acea imagine, dar recuperând-o, în alte împrejurări, n-am cum să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o familie pe care m-am bazat asemeni geometrului care cunoaște definiția reală a unei figuri folosite pentru a o construi. Nu filozofez și nici nu pot, pe seama gândirii lui Tucidide; el era convins că distincția dintre adevăr și legendă va da perenitate operei sale, ci doar voiam să caut o legătură între sedimentul unei situații și o anume semnificație a ei. Apoi sărea cu acea libertate a omului de rând sau bănuiam că se întâmplă așa, pentru că dobândea formă abia după ce aburii se lărgeau și-și pierdeau forța sunetelor lichide strunite de instrumentul de suflat, o purjă, probabil, își îndrepta șapca soioasă cu gesturile unei confesiuni, cuprindea cu palmele-i mici un capăt al traversei, îl ridica cu violență, și-n acel decor încremenit, se băga până spre mijlocul ei, aplecat de șale, îndepărtând violența durerii sau așa bănuiam eu atunci, în timp ce o fixa pe umărul, mă miram că nu se dizlocă, apărat doar de cămașă dacă era vară (într-o singură iarnă l-am văzut astfel, ne dădeam cu sania pe derdeleș, ninsoarea se scutura din tobele cerului, el se afundase în zăpada până la genunchi, pentru că în următoarea pe taică-miu l-au mutat definitiv, așa că ne-am despărțit până să termin generala, dacă mai ții minte), îndreptându-și puținul trupului, altfel viguros, pentru a se pune în mișcare, ușor, cu pași mărunți, uneori poticniți, de parcă sub el s-ar fi căscat un hău al neființei, îmi țineam respirația cu buzele îngrămădite, ca nu cumva să vină de-a valma cu tot cu traversă. De ce ar fi surprins cineva într-o fotografie puterea de foc a unei astfel de clipe? Alergai și rămâneai ascuns ținând poarta larg deschisă. Am recitit poemul Thalassa. M-a pus pe gânduri. Fiecare își are evadarea lui. În ceea ce te privește, bănuiesc că de aici a pornit și titlul cărții. Sigiliul meu, sperând într-o accelerare spre destinație cât mai curând, dacă gheneralului nu-i va aluneca autoritatea pe sub trese. I-auzi, prietene constănțean, acest Deep Purple, fără backing vocalul sau orchestrele filarmonice de mai târziu: Nobody gonna take my car/ I’m gonna race it to the ground/ Nobody gonna beat my car/ I’s gonna break the speed of sound/ Oooh it’s a killing machine/ It’s got everything/ like a driving power big fat tyres and everything... Ți-amintești? Highway star. Pentru răspuns rămâne adresa de față. Cum nu am ceară pentru a sigila plicul, îl trimit așa. Cred că sigiliul spiritului prieteniei noastre rămâne cel mai bun.