REMORCHERUL GRAVITAȚIONAL (V) (fragment din romanul epistolar, Tatăl meu, pomanagiul)(972)

Aș fi putut începe epistola de față salutându-te regulamentar, ca la armată. Cum amândoi am ales confortul de a nu fi sub insolenta cazonie ci la adăpostul camuflat, dar primitor, al dispozițiilor noastre, am neastâmpărata bucurie că n-a fost o alegere greșită, dar ostenitoare, măcar în ceea ce mă privește. Eu am mers până într-acolo încât, evitând printr-un tertip (am invocat o-ngrijorare provocată de sănătatea mea, fiind internat pe durată nedeterminată la infirmerie) o aplicație de o lună la Cincu, la câteva zile din calendar după plecarea cohortei am dat o fugă până la capitală, însoțit de o femeie care atrăgea privirile celor din compartiment, sigur, pentru că era mai înaltă decât mine precum și stăpână pe creuzetul amorului heroic, primejduitor de moarte sau de mântuire. Pentru cele câteva zile de stat la mătuși-mea, am motivat o permisie... Înșerpuite sunt potecile lui eros și pe ele rânduite dorințele, admirația, eșecul, semnificațiile secundare. Așa se face că am lăsat scris, pe placajul sertarului uneia dintre mesele pe care era montată o mașină de scris cu o tastatură rusească, ce folosea o bandă din hârtie specială care se lipea apoi, în funcție de text, pe un formular specific militar pentru a fi ușor de decodificat la un serviciu special, am lăsat scris, și-mi amintesc cu plăcere, câte ore și zile devenite luni, se chema că am fugit eu din armată. Acasă, nu mă aștepta nimeni. Era, cel puțin, un loc. Iar ochiul meu n-avea nevoie de o altă versiune a sa. O casă goală, a cărei poartă, înaltă, din lemn de fag, cu zăvor și lacăt, o lăsam întredeschisă până plecam înapoi. Dar, de după colțul străzii iluzia umbrei tatălui meu nu se ivea. Pe ce mi-aș mai fi sprijinit așteptarea? Pe ceara unei lumânări ale cărei unghii ard la ambele capete și azi?
Atunci când se bâlbâia, taică-miu clipea des din ochi, ca și cum abia s-ar fi trezit din somn sau din beție, spre a trata cu respect lumina. Niciodată nu l-am imitat, fiind conștient de imposibilitatea limbajului și a expresiei feței de a-l copia și nu că ar fi fost o impietate. Că ar fi fost o cruzime, mai târziu mi-a venit în gând, când am început și eu să mai citesc. Mă scandalizam, însă, când alții o făceau. Uneori luam șuturi în fund de la cei mai mari, deveniți ulterior golanii și chiar pușcăriașii cartierului. Căci nu trebuie amintite bătăile lor cu țiganii din Palas, cu cuțite și lanțuri, mai ales pe la slujbele de sărbători, în Palas, era, după cum știi și tu, singura biserică pentru câteva cartiere muncitorești, Brătianu, Berechet, Medeea. Restul era câmp. Ura ținea tot anul, și izbucnea ori pe unde se întâlneau, deh, fierbea sângele al dracului în ei, de bătăuși, că tot de la bătăi, s-a dus apoi zvonul că a fost o confuzie, fratele unui coleg de clasă s-a ales cu gâtul tăiat cu propria-i baionetă, în față la cinema Lumina, în șosea (că fără de susan, nuga și semințe de cincizeci de bani punga sau batonul, nu aveam voie să intrăm la film, era ca o parolă), de i-a motivat sângele să țâșnească fără nicio interdicție morală, el tocmai ce se lăsase la vatră...
O mențiune mai fac pornind de la obstacolul întâmpinat în privința plângerii tale: nu ai fost norocos, dar ai primit un răspuns, eu, însă, timp de de vreo șase ani, cât m-a bombardat cu somații și amenințări cu executare silită, nu am primit nici un răspuns la nicio petiție depusă la registratură, prin care ceream lămuriri în legătură cu niște bani pe care i-aș fi datorat fiscului. Ai ghicit: este ANAF-ul, cu anafura mă-sii, pentru care filosofia datoriei către cetățean nu există. La fiecare șase luni depuneam o cerere. După vreo cinci am aflat că Petrom, după ce a fost interceptată de ozeneul austriac OMV, asumându-și principiul plăcerii din caierul corbilor scăpați din sanatoriul de boli mintale, își schimbase banca și numărul de cont prin care se plăteau salariile, dar că eu figuram în evidențe cu salariul primit din două conturi. Bine, bine, dar nu sunt aceleași sume? am întrebat eu. Da, dar la unele sume se dedusese impozitul mai târziu, mi s-a răspuns.Și ce vină aveam eu? am întrebat. Omul a părut compătimitor când mi-a spus că dacă se mai întârzia șase luni intram în amnistie fiscală, apoi mi-a dat și un extras de câteva pagini cu toate elementele, încifrate, desigur, rugându-mă să nu le folosesc atunci când depun iar adrese la ANAF. Un pesimism radical mă locuiește și mă va locui mereu când este vorba de a te adresa unor instituții ale comunității, ale căror funcții par a fi sub impuls filantropic pentru unii...ca în cazul lui Iohannis W K, bolnav de boala întrebuințării banilor... Apropo, iată-l, într-un gest, speculativ, pe Blaise Pascal, cerând-i lui Dumnezeu să-i dea putere spre a întrebuința bine bolile: ,,Fă-mă să cunosc bine că bolile trupului nu sunt altceva decât pedeapsa și icoana bolilor sufletului. Dar, Doamne, fă ca și ele să fie leacul acelora, făcându-mă să văd în durerile pe care le simt, pe cele pe care nu le simțeam în sufletul meu, deși era pe de-a-ntregul bolnav și acoperit de ulcere.” Libertatea de a cere este un joc, așa că rândurile de mai sus consideră-le un joc care are loc în interiorul unei dorințe unde apar și relații. Odată cu rugăciunea nu se încheie relația dintre Dumnezeu și libertate, oricât de temporară ar fi aceasta din urmă. Din punct de vedere spațial și trupul lui Orban a constituit un obstacol în a le arăta el, în plenul Parlamentului, celor ce se opun ascensiunii sale, amenințând cu nerușinare: ,,Aveți noroc că sunt aici, altfel ați fi văzut voi!” Oare ce le-ar fi dat de văzut? (Nicio putere politică nu e atât de tare dacă nu e ajustată de un limbaj puternic). Îi mai lipseau pantofii albi săltați pe colțul de masă, spre a fi fotografiat cu brațele ridicate de lumina din plafon, imitând interiorul pântecului în fuziune cu alte pântece arătând spre intrarea în veceuri... Sau poate că voia să se spovedească (cu martori) și ar fi urmat, în acest sens, să-și cheme contorsioniștii, piticii și popii; sigur, nu pe acei popi de neam egiptean care ofereau pasta roșie (ei ar fi inventat roșul de buze) doar acelor curtezane și prostituate, sacre sau regale, instruite în arta femeii... Vezi vreo legătura dintre sexul pentru recompensă și votul pentru sex? Și faraonul Keops i-ar fi cerut fiicei sale să devină o prostituată regală, în schimbul deliciilor sexuale fiecare client trebuind să-i ofere o piatră pătrată pentru construirea piramidei de la Giseh. Ei, nu te aud! Da, ai și tu dreptate, nu poți ști ce gândea, luându-te numai după vorbele lui de la masa Camerei. Se credea vreun Rambo ce-și dorea dobândirea recunoașeterii sociale și afirmarea de sine prin auto-etalări agresive ale masculinității în formă neprelucrată? Inclusiv prin cele de tip militarist. Doar le-am văzut și noi, cu câteva luni în urmă. Ar mai fi și triumful individului asupra sistemului, un reprezentant al spiritului intreprinzător și chiar un dușman – aici mă întreb cum naiba s-o împăca OL cu discursul imaginat de Rambo? – al mașinăriei guvernamentale, cu tehnologia sa masivă, regulamente nesfârșite și motivații politice venale. Emoția celeilalte părți aprobatoare s-a conturat, nu din sentimente religioase, în contemplarea portretului viitor. În Evul Mediu s-a practicat, poate știi, alegerea miresei prin compararea portretelor. O reîmprospătare: Când lui Carol al VI-lea (nu știu dacă se acționa împotriva voluptăților lui senzuale sau a frivolităților omenești), apropiații curții franceze i-au căutat o soție, oscilând între fiica ducelui de Bavaria, Austria sau Lorena, cineva a avut ideea trimiterii unui pictor de serviciu, pentru a le face portretele. Carol îl alege pe cel al Isabelei de Bavaria, de numai paisprezece ani. O fi murmurat el atunci, ,,Dă-mi castitatea, dar nu încă.”, murmur devenit pervers prin țipărul către Dumnezeu a bogatului episcop din Hippo Regia, azi Bona în Algeria, cunoscut sub numele de sfântul Augustin, când se ruga, bucurându-se de desfrâu: ,,Dă-mi castitatea, dar nu încă.” I-o fi cerut-o consilierul său de peste drum de Leu (că tu cunoști zona)? În cazul de față, vorbeam de portrete, a ieșit o miniatură. Consilierul a zâmbit din tabloul de vânătoare extravagantă, cu cornul în mână, interesul lui fiind nu atât vânatul, cât vănătoarea însăși. Ca agent politic răbufnise, în sfârșit, destinzându-se, înainte de a căsca, prelung, mistificator, și a se grupa sub casca protectoare a zăpăcelii de la curte care, bănuiesc, era în așteptarea recitalului lui Sică mandolină urmat de deplasarea la parada de alăptare spre buna igienă a doctrinei inspirate de inteligența lor. Textura machiajului li s-a potrivit celor doi, că nu roșește. Dar, tot ce e paradă, amice, își pierde puterea de a semnifica. Prostia, ca și râsul, nu poate fi gustată dacă nu ești izolat. Și ea are ecou, el fiind unul dintre efecte, ajungând să se repercuteze din aproape în aproape, ca o contaminare. Ascultă-i cu atenție pe guvernanți. Efectele râsului sunt intraductibile, pe când ale prostiei... Noroc cu elasticitatea spiritului. Momentaneitatea sau împărțirea rangurilor între indivizi și asociații politice, care se mai vor și modele reușite pentru un viitor politic și social, mai puțin al națiunii (voi reveni cu lămuriri), dovedește o voluptate josnică, ce nu-l are în vedere decât pe acest a dobândi, așezat pe expresia faimoasă a lui Lenin: ,,Care pe care?” Înțelesul acesteia, amintește Hayek, a fost extins, mai târziu, prin ceea ce afirmasem mai devreme: recompensele, ele aducând în scenă faptul că problema guvernării este cine ce primește, când și cum? În consecință, ,,Complacerea și admirația, sunt mortale pentru opera morală” (ce e moral într-o guvernare?, m-ai întreba, guvernele nu lucrează la astfel de opere), constată Jankélévitch, expresie care, în cazul de față, ar putea fi marca unui matrimoniu labil, cu întrebarea cine de cine e legat, ca-ntr-o plângere sub forma unei declarații că matrimonialii nu au voie să se plângă în afara răbdării lor îmblânzite.
Cât îl privește pe tatăl meu, el rămâne, pe orice tărâm al reprezentării s-ar afla, omul și nu unul dintr pomanagii guvernamentali, cum i-a catalogat O L pe pensionari, în repetate rânduri, și continuă s-o facă, împreună cu cel ce cântă elogiul vieții de la palatul din deal și încearcă, ritos, să suprime orice aluzie la aura sa mediocră... ,,Pâinea mea e bună; n-am nevoie de nimeni ca să mă îmbrace;/ Apa pe care doresc s-o beau e sănătoasă,/ Nu mă tem nici de tiran, nici de otravă...” Iată o declarație după munca voioasă pentru patria din idealul pastoral al celor amintiți mai înainte, și ca ei alții, după un meniu cu pâine neagră, brânză de măgăriță, mere aristocratice și ceapă de apă și-un vin de-nșirat toate minciunile guvernării care pricinuiește un puternic miros din gură...
Cât privește remorcherul gravitațional, da, apreciez rafinamentul judecății; stiloul l-a ajutat pe om să evolueze pe când timpul devenea o supapă de siguranță, că tot vorbeai de mecanica motoarelor; criteriul cantității de gaze din carter sau de abur din caldarine s-a dovedit a fi un obstacol în calea funcționării nu doar pentru ele însele ci și pentru ceilalți, adică pentru tot sistemul de relații dintre instalațiile navale și un echipaj de exemplu.
Pentru mine, remorcherul gravitațional rămâne cerneala. Ea se află între punctul care va lovi ritmic în țărmurile literelor, fără a le eroda, și silueta zveltă a peniței tocului, unelte abia primite de la tine, și-ți mulțumesc, și cu care am început deja să lucrez, bănuiala cum că pentru noua carte de poeme voi folosi doar manuscrisul și
nu litera din fonturi, nu e prea departe. Gravitând astfel cerneala va ține cu destulă forță la distanță ,,meteoriții” ce pândesc legăturile dintre arabescurile literelor, suferințele, absențele, consolările și izbânzile lor secrete, excesele, în alți termeni, o pândă a spațiului matematic dintre lumină și întuneric, în cazul în care nu ții la etichetă. Separarea dintre sentiment și imaginație îmi revine mie. Nu cred că aici nevoia de eveniment funcționează precum nevoia de culoare într-un tablou, apropo de tabloul despre care vorbeai în epistola ta, ci doar nevoia de a așeza corect faptele ca și cum cineva ar face o muncă nu doar de o zi la un autoportret, cu degete de pește... Cerneala nu e doar un fel de voie bună îmblânzită de buricele degetelor când pot umple cu nesfârșite întâmplări mustățile peniței de argint sau acea sunlight’s last-gasp singing, lumină a soarelui suspinând ca o promisiune de loc obosită, dar zgârcită, îmbrăcând golul comun al unui înăuntru în interiorul căruia, dacă se-ntâmplă să mă aflu și eu, fără să am aripile păsării care pot fi schimbate cu norii urmând cursul alergător al unei ape proaspăt țâșnite, se cheamă că am aflat despre fapte cu adevărat importante, precum ar fi sosirea unei răvaș sau că eu sunt mai mult decât un moment anterior. Pe de altă parte, același remorcher gravitațional nu mă poate acuza de fapte pe care nu le-am făcut, dar le voi face. Punctul susține, prin dublări succesive, structura literei ascunsă în el, pentru a o elibera pe puntea remorcherului meu gravitațional. Eu mă simțeam descurajat la cămin când trebuia să fac puncte pe foaia albă, velină, tocmai pentru că nu aveam nicio bază în mintea mea de atunci, să le fac, deci nu mi se părea nicio impolitețe în a nu o asculta pe educatoare. Stăteam cu creionul în aer, înțepându-l până ce eram luat la rost cu un accent părintesc, spre a înțelege că trebuia să fac puncte și nu să le fugăresc, sub forma unor prietenoase mâzgălituri. Azi le-aș trimite pe fermecătoare linii aeriene, nu pentru vreo întâlnire concretă, poetică, cu haosul, ci pentru că ele, ca și literele, nu sunt preocupate de viitor, ceea ce nu înseamnă că nu au succes în viață sau că nu pot extrage, ca orice miner, folos de pe urma legăturii istorice dintre ele. Greșesc? Un punct corect făcut mă ajută să explic semnificația unei litere și a cuvântului pe care-l slujește și-n care o așez, discret, ca o fantasmă. Civilizațiile s-au descurcat și în absența lor, mă refer la literă și număr. Ambele însă și-au dat interesul de a se aranja cu dezinvoltură în grupuri. Uite că de data nu pot chema o cunoaștere, fie legată de matematică, fie de mișcarea punctului în interiorul literei sau numărului, dar pot încheia chestiunea scoțând din învelișul memoriei aceste câteva fraze dintr-o carte citită cu interes a unui astrofizician român, Mario Livio: ,,Pe una dintre imaginile proiectate de mine (ținea o conferință la Universitatea Cornell despre un simplu mister de care se legaseră multe minți luminate și anume, lumea numerelor), se putea citi: ,,Este Dumnezeu matematician?” Îndată ce a apărut imaginea, l-am auzit pe un student din primul rând rostind nervos: ,,Oh, Doamne, sper că nu!” Și apoi, cine știe dacă nu cumva speranța era îndreptățită, măcar ca rămășiță a perechii de contrarii dată de numerele impare și pare, și că forța acelor contrarii, ca o limită, introduce ordine și armonie în sălbăticia și vârtejul universului, în nemărginirea care nu se teme de risipă. Eu chiar scriu într-un poem următoarele: ...Noi cugetam dar nu dădeam sentințe,/ iertasem ce fusese de iertat,/ chiar dacă viața-i un șir de umilințe/ și Dumnezeu ne-a geometrizat// Știam că sufletul, în diferite chipuri,/ își caută cadranul sprea-i fi arătător,/ că eu pe marea ascunsă în nisipuri/ ca spirit liber, proscris navigator// Pornit în căutarea cunoașterii de sine/ eram absentul (din casa) mult prea râvnitei cine. Sunt încrezător în faptul că vreun pârlit de deputat nu îmi va adresa un compliment încântător, dar nici nu-mi va cenzura secretul metaforei, pentru că se zvârcolește el în somn și nerăbdarea culturală îi iese, fandosită, pe nas...
După cum știi, scrie în evanghelia acestei zile, și citând-o nu-i împuținez înțelesul, n-am fost un copil scăldat în feminitate, în ambianța acelei mame care te ține la pieptul ei din multe motive, cum ar fi acela că este îndrăgostită de propria imagine (nu, nu te trimit la povestea lui Pygmalion care-i pune pe deget un inel femeii sculptate, Ovidius preia legenda în Metamorfozele sale); mai presus de toate cred că e dovada unei taine creștine când forma se imprimă în simțuri. De aceea m-ai auzit, atunci, la porumbei, pomenind cuvântul mamă. Sigur, asta o spun acum, după foarte mulți ani, adică reconstruiesc ceva ce mi se pare fantastic, pentru că nu am nicio posibilitate să-i citez amintirea. De parcă nici nu s-ar fi inventat. Ai făcut referire la întâmplarea cu spartul capului. Poate voia să contracareze, cumva, influența familiei tale asupra mea, deși se îngrijea adesea de mine (nu uit câte nopți am dormit pe o saltea, jos, în camera ta, când taică-miu uita să mă ia de la cămin, în iernile când ajungea târziu acasă de la deszăpezit șinele de trenuri; mă aducea atunci până la poartă madam Putină, bucătăreasa, sau o educatoare, dar pentru că era închisă, mă lăsa, de obicei, la tine; alteori găseam ușile vraiște, astfel că mă cocoțam pe gard unde mi-era mai bine decât cu întunericul din casă, căruia nu-i plătea nimeni o simbrie, foloseam încă lampa cu gaz, era tare frig și resimțeam absența sufletească a tatălui meu, și plângeam). Necunoscând îmbăierea în epiderma mamei legănându-mă pe genunchi, orice referire biografică la ea seamănă cu o lacrimă căreia aș încerca să-i opresc căderea. La urma-urmei ce este admirația pentru terifiantul flux de zbor din zilele lui bune dacă nu o hieroglifă?
Scurtez aceste rânduri, nu pentru că aș avea chestiuni grabnice, cu versurile care-și merită locul în blazonul Uriah Heep: armonii ce adulmecă prospețimile spiritului și nu descurajează prefigurarea copilului în timp, vânturându-ne vârstele copleșite de dorința de a trăi printre oameni. I-auzi cum devine totul palpabil: ,,There I was on a July morning,/ looking for love/ With the strength of a new day dawning/ and the beautiful sun/ And the sound of the first bird singing/ I was leaving for home./With the storm and the night behind me/ and a road of my own...In my heart,/ In my mind,/ In my soul...”