Copilul înainte de toate (III)(1259)

(fragment din romanul Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

    Amintește-ți trecutul atât cât este necesar pentru conexiunile cu prezentul, altfel vei rămâne un marginal, poate chiar un flotant. Vorbele astea sunt dintr-o scrisoare asupra căreia am revenit în așteptarea celeia noi, și mărturisesc că adesea m-am scăldat, desigur, nu cum a făcut-o Sigmund în sângele zmeului ucis ca să devină nemuritor, dar în felul meu, în sângele trecutului, doar pentru a regăsi, palidă iluzie, nu-i așa?, acea voce tipică anotimpului care să devină una cu vocea universului. Mare ambiție! Și care ar fi acesta? Mai familiar, ți-aș răspunde, cel răspunzător cu menținerea picioarelor noastre pe pământ și pe care eu îl numesc gravitația. Lumea anotimpurilor este gravitația și nu a sorocului culorilor. Marginal am fost. Fiind un băiat crescut doar de tată, o dată cu prima mențiune primită festiv la sfârșitul clasei a șasea, o am în minte și acum, carte masivă de geografie distractivă, cu coperte albastre, a dispărut definitiv din patetismul mamelor unor prieteni de stradă și școală, la masa cărora eram adesea chemat, se-nțelege, din milă, mila fiind ieftină, întrebarea cum de tatăl meu nu m-a dat la o casă de copii?, înlocuită fiind, încurajator cred, dacă n-aș ști că lumea e plină de bârfe precum oul de gălbenuș, cu ,,O fi știut el ceva.” Așa am aflat că tatăl meu își certa vecinii cărora, dacă de la Verlaine ne-a rămas vorba cum că poezia este muzica înainte de toate, le repeta, ori de câte ori îl întrebau de ce nu m-a dat cuiva spre creștere: Ve, Ve, Veci, cine, co, copi, pilul în, înainte de toate. Până și de bâlbâială lui zburătoare am rămas legat și tare dor îmi este de ea, să mă mângâie pe creștet și pe mâini. Umbra mamei ucise face ca existența singurului copil, o fată, să rămână suspendată între incertitudine, așteptare și o spaimă teribilă , atunci când se întreabă: ,,Unde să mă duc? La cine? La stat? Că așa a zis contabila, că să mă duc într-o zi cu certificatul de naștere la stat...” Ce zici de asta? E un pasaj din cartea unei vieți ca o temniță mizerabilă, citită mai demult. Revin și adaug eu, el mi-a suprimat libertatea de a greși, de a-mi mărunți viața, individualizând-o și nu îmbrăcând-o în superficialitate. Ca primă dorință. Voluntară. Milton ar fi orbit scriind broșuri pentru ca regele să fie executat de către Parlament. Nu s-a plâns de aceasta pentru că prima lui dorință a fost aceea de a fi poet. Pe Swift, când a-nceput să-și piardă memoria și nu mai putea să scrie și nici să citească, ochelarii nemaifiindu-i de nici un folos, sper că nu l-ai uitat cu vorba lui ,,sunt ceea ce sunt, o parte a universului, la fel de inevitabilă și necesară ca altele,”. Peste veacuri, un Fernando Pessoa va nota, prin grafia ciobanului-poet Alberto Caieiro, un imaginar al său: ,,N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur.” Versuri pe care le-ai regăsit ca motto pentru noul meu volum de poeme. Cum nu cred că ți-a scăpat nici îndemnul la recitire. A lui Borges, când pe coperta patru nuanțez gândul meu poetic: Pe-acolo pe unde voi mai putea să mă-ntorc, așa am scris poemele acestei cărți trecând, vorba lui Borges, ,,râul ce e timp și apă.” O iluzie. Niciodată nu voi mai trece pe aceleași poteci, chiar dacă sunt singurul drum cunoscut, întâlnind râul ce e timp și apă.
Părintele Contractului Social, deși va scrie o carte despre educația copiilor, și-a dat copiii la azilul de copii găsiți. Nu vorbesc despre o clipă de rătăcire, ce naiba!, asta așa, ca paranteză. Clipa de rădăcire ar fi venit atunci când, răsfoind ziarul ,,Le Mercure de France”, în drumul de la Paris către prietenul său aflat în domiciliu forțat, s-a oprit sub un stejar, și-a făcut primele notițe pe care apoi i le-a arătat lui Diderot, de-ndată ce a ajuns la Vincennes: ,,El mă îndeamnă să-mi dau zbor gândurilor și să concurez la premiu. Am făcut-o, și din acea clipă fui pierdut. Tot restul vieții și al nenorocirilor mele a fost efectul de neînlăturat al acelei clipe de rătăcire.” Tema concursului a fost, de-ți mai amintești, Dacă progresul științelor și al artelor a contribuit la coruperea sau îmbunătățirea moravurilor. Câștigă premiul Academiei din Dijon. Al treilea copil luă urma celor doi, scuza fiind că avea neputința să-i educe singur, de aceea îi încredința educației publice.
Te-am sunat și mi-ai confirmat faptul că deja ar fi trebuit să primesc noua ta epistolă. Eu îți povestisem episodul cu acea scrisoare reconamdată trimisă mătușii mele în capitală, pe la mijlocul anilor ’70 și pe care, nici până în ziua în care m-am mutat eu de la ea, în ’93, nu o primise. Așa mi-am amintit (nu că n-aș fi avut altceva mai bun de făcut) cum timpul muncii exercită asupra spiritului vremii o forță ale cărei virtuți Consiliul Național de Combatere a Discriminării le cunoaște pe deplin. Ștampilele de pe plic și data răspunsului primite în copie, atestau o deosebire de lungimi orare cu privire la o petiție trimisă de tine având ca subiect declarația publică, de erou aflat la o vârstă ,,eroică” a lui Iohannis Werner Klaus, la câteva zile după ce a câștigat alegerile prezidențiale de acum șase ani cum că ,,Ne-am luat țara înapoi!” Tu ai definit întârzierea de trei luni a răspunsului drept o formă minoră de aroganță. Ești îngăduitor, nu tolerant, toleranța fiind o formă a prostiei. Urmărind și eficiența, utilitatea subiectului, rezulta o participare de unul singur, fără să ai trac, la o lovitură de teatru sau o născocire absurdă, cum ar spune Stagiritul. Născocirea la el era acea tendință de a trage un raționament de păr pentru a-l face să se potrivească cu o ipoteză arbitrară. Am citit cum ți-ai susținut punctul de vedere și ce a născocit onor colegiul director în răspunsul său: ,,Petentul apreciază faptul că declarația publică a părții reclamate ar fi periculoasă și discriminatorie la adresa sa, fiindu-i încălcată demnitatea umană și apartenența la cetățenia română, precum și dreptul la naționalitate și că ar induce un tratament diferențiat față de românii din alte regiuni, segregaționism, incitare la ură de rasă și violență, precum și exluderea din societate ca parte a națiunii române.” Suculeța declarației, în secolul căruia nu-i va supraviețui niciunul dintre voi, scuză-mă, era legată de prezența pe scenă. Fiecare separat, desigur. Doar că ție ți-a lipsit corul, pe când celuilalt, deși timp de cinci ani nu a spus nimic, ca un student care s-a prezentat doar la examenele orale, nici măcar extazul lebedei. Ți-au lipsit cărucioarele mobile și mașinăriile de schimbare a decorurilor, cum cere uzanța, fie că-i dramă lipsită de vitalitate sau o comedie evlavioasă. Am apreciat încercarea ta de a lămuri două chestiuni, și că nu ți-a fost frică să te bagi în noroi. Știi vorba aia, E loc sub soare pentru toată lumea, da, dar unii preferă să stea la umbră. Una s-ar fi referit la un rapt teritorial despre care tu nu ai știut, recunoscând astfel că e comod să te împăunezi cu lipsa de cunoaștere sau că a fost o minciună, și aici ți-aș fi dat dreptate pentru că una dintre forțele care conduc lumea, alături de cunoaștere, este minciuna. Cealaltă cred că impunea un răspuns, dar greșisei adresantul, și-l punea în cauză, ca-ntr-un ceremonial secret, pe acel ,,noi”, imaginat ca putând fi președintele, în viață e nevoie de puțin simbolic, de obsesionalitate sau de acel ,,noi”, a cărui identitate îmi pare a fi de inspirație marxistă. Eu uitasem de conversația noastră telefonică referitoare la această chestiune. Acum mi-a revenit în minte și aplombul cu care susțineai că ai fost izolat și că încă te mai răsucești din pricina eșecului pe un subiect nu doar din materia dreptului la petiție, care putea sta mult timp în incinta vieții tale, dar și din aceea a răspunsului. Bine că ai scăpat și n-ai fost numit eretic și pus sub urmărire, ca Ovidius, de exaltata vigilență antică a cetățeanului grijuliu cu morala socială. Te-ai fi trezit în fața unui tribunal ,,prezidențial”, obligat ca-ntr-un minut de panoramă să schimbi spațiul cu timpul în acea liniște desăvârșită ca un porumbel. Pe de altă parte, nu știu ce a fost în mintea ta? Nu mi-ai răspuns, dar mi-ai atras atenția că pentru a exista libertate, trebuie să recunoști și interdicția. Dispoziția spre acel ,,denunț”, scrisul în sine al acelei misive, cred că a fost ca o locuire a unui sentiment de birtaș. Că mereu ai la-ndemână stilouri cu penițe pentru scriituri alese, cu cerneluri preparate de tine (mărturisesc cu invidie că ai ocolit insistențele mele de a-ți fi ucenic), ele însele o istorie a acelui fluid alchimic, nu mai trebuie spus, confirmând faptul că văd ceremonia prin ceea ce ai adăugat: ,,Într-o carte despre cum lucrează scriitorii, autorul respectiv nota că un prieten al său, poet, scria poeme cu o cerneală specială, albastru deschis pe hârtie marmorată. Povestindu-i asta lui Kafka, acesta ar fi spus: ,,are dreptate. fiecare magician are ceremonialul lui. De pildă, Joseph Haydn nu compunea înainte de a-și pune o perucă pudrată în mod solemn. Scriitura este totuși un mod de a evoca spiritele.” Vestea plină de încurajare a fost că, neprimind răspunsul solicitat decât după trei luni, după o revenire a ta de atenționare că se întârzia cu răspunsul, acel consiliu ce și-a ridicat gulerul extravagant a indignare suflându-și nasul în batiste ieftine de damasc, ți-a transmis negru pe alb că nu au fost îndeplinire ,,ordinea și termenele stabilite de procedura internă” pentru a-ți exercita drepturile procedurale, precum și de a-ți ,,proba pretențiile și apărările,” de parcă ai fi fost în fața inchiziției, astfel că ,,în unanimitate de voturi s-a hotărât clasarea dosarului ca urmare a neprezentării petentului la data solicitată.” Despre reclamat, Iohannis W. K, doar că nu s-a prezentat. Ți-ai consumat un timp crezând că e de datoria ta să-l consumi astfel și nu altfel. Fără să ai dreptate, în final. Dreptatea e nepopulară, chiar și pe timp de pace când ar trebui să fie în largul ei, de aceea cred că nu trebuie înțeleasă ca devotament absolut față de un bine comun imaginar. Că e nepopulară m-a lămurit și Ovidius. El a pus preț pe reputația care se pierde mai ușor decât se câștigă, și nu pe onoarea devenită capital simbolic, într-o societate în care privirea celuilalt căpăta putere de comandă. Privirii celuilalt îi spun supraveghere și denunț. Băi, nenică!, nu ți-a sărit în ochi existența acelei politici a suspiciunii sistematice, a supravegherii, a delațiunii (apropo, ce părere ai despre idealul democratic al acelei cucoane ce-și zice vecepremier, bazat pe delaționiști, ah?), electricitatea denunțului nefăcând altceva decât să marcheze viitoarea existență a unui om, doar că a scris ceea ce a scris? Eu nu fac un înșelător paralelism între cele două fapte de a scrie. Tu nu ai adus o ofensă sigiliului filosofiei morale a unei societăți. Cât îl privește pe poet, cred că exilul i-a fost un fel de haltă norocoasă și nu o dramă colectivă, iar negarea unui adevăr universal, referitor la normele cetățeniei, l-a ferit de certuri acasă. Da, și pe glasul literar a lui Boccacio din Decameronul se supăraseră cei ce-i evaluau opera, pe motiv că a stricat și corupt spiritul italian. Ca să vezi! Unde-am mai întâlnit noi aprecierea asta belicoasă, pasională, ascunsă într-o calomnie josnică? Sigiliul nu s-a supus descompunerii mai repede decât a durat viața lui Ovidius, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu cel al Titanicului. Aici faptele țin tot de un regim al popularității, numai că Titanicul a trăit pe mare doar patru zile, iar pentru descompunre actele sale vor consemna în raportul lor, pe durata a o mie de ani, e o apreciere doar, rivalitatea dintre oțel și bacteriile care se hrănesc cu el. În sfârșit, ticăloșia se ia mai ușor decât un virus (de răceală!). Iată de ce nu mă miră cum că, deși i-au fost favorabile conjuncțiile cosmice ale aștrilor, absența noastră ca model de guvernare și funcționare din orice demers analitic serios, efectuat măcar pe trei axe de investigație ce ar avea în vedere, tu le cunoști mai bine decât mine, lucrând cu ele, teoria democratică, analiza instituțională și politica în perspectiva comparatistă, nu e amintită de nicio bufniță a Minervei. N-am ocolit sugestia ta referitoare la cărțile despre modelele democrației, unele întemeiate pe expansiunea imperiilor, altele pe caracterul cetății și nu pe sufletul ei. Aroganța în cazul de față e de tipul celei ce-și arogă dreptul să judece o petiție drept cadavru, doar pentru că era vorba de președinte? Cel cu ceasul, din primul mandat: ,,Am moștenit de la străbunicul meu un ceas făcut de mâna lui. Făcut atât de bine, că merge și acum.” O fi fost unul deșteptător, cu cuc sau cu soldăței pacifiști?, dacă nu cumva ceva de felul vânzării lămpii lui Aladin, pe care nu a văzut-o nimeni. Doar că Aladin n-a nimerit Brăila. Nu că n-ar fi avut celebritate, notorietate, glorie. Sper să nu ignori o posibilă revedere, invitându-te într-o plimbare militară prin Parcul Carol (fost Libertății), nu în amintirea afinităților din studenția noastră sau a imaginatelor mese cu mistreți din Erymanthos rumeniți pe lănci de argint în preajma Fântânii cu Zodiac, ci a poveștilor gândite de noi despre cum vom fi contemporanii unui jurnalism pe care nu ni-l putea încă reprezenta; pășeam înviorați de umbrarul bătrânilor copaci pe care-i luam ca simbol c-ar influența densitatea apei, ,,la fel de amorțită la revelație” (scuze, e un vers din Emily Dickinson), când aceasta ar curge, ca un lent crepuscul, printr-un gnomon iarna. Motivam chestiunea și cum forma ei ar fi avut vreo legătură cu încetinirea distribuirii spațiului și timpului în ființa noastră. O clipă, i-auzi armoniile celor de la Lake of Tears pentru The Homecoming... It’s the way of a cosmic sailor, in a boat in the night/ but the wolves are not scaring him, hi is alright, eheei, ce simplitate a destinului! Și finalul, construit pe acest paradox al luminii soarelui curbată de stele: ,,And whit the morning sun/ A lonely teardrop falls down from my eye... and I die.” Vezi, nu am uitat! În fine, voi aștepta o telegramă de confirmare, al cărei drum, promit, nu se va ,,pierde-n toamna galbenelor foi”, ierată-mi fie lumina, da lumina, căzând astfel pe acest vers shakespearean.