Tatăl meu, pomanagiul (II)

(din volumul omonim, aflat în lucru)

Tatăl meu, pomanagiul (II) (din volumul omonim, aflat în lucru)(1282)


   Pe un sfert de coală de scris notasem, ca idee pentru răspunsul pe care ți-l datorez la recenta scrisoare trimisă la-ntretăierea a două chestiuni: faptul că n-ai putut veni la praznicul tatălui meu și că tatăl tău este considerat de către guvern, cu ipocrizie, pe cale de a deveni un mit public (termenul de public i-a dat acestuia posibilitatea de a alimenta piața știrilor cu bârfe, ironii, jurisdicții, prețuri), un pomanagiu guvernamental, notasem, în realitate te întrebam următoarele: Cunoști jocul de societate în care trebuie să ghicești cine a fost ales de către adunare după obiectele cu care e comparat? Ca să te ajut, amintesc cum că nu ghicim pentru că am găsi o asemănare, o afinitate, ci ca rezultat al unor asociații de idei, un fel de un om în două subiecte. Versiunea recentă este premierul, iar răspunsurile ar putea fi de ordin metaforic și descifrarea pe cale metonimică. Cum a ajuns OL să conducă o țară? Să-l asemeni apoi pe acesta cu o țară? Și cum ar mima el jocul? Mima o poți calcula potrivit imaginației? Ai putea gândi răspunsul, dac-ar intra în joc, cum că ,,nu știu nimic, nu definesc nimic? Pas.” Sigur, m-ai putea ironiza: cum să-mi imaginez eu că OL și-ar permite extravaganța de a-și imagina țara ca pe un joc, fie și sub forma unor mișcări corporale ale sale? Aici m-am oprit, scrisoarea mea amorsându-se din faptul că m-ai făcut să recitesc paginile în legătură cu ,,conflictul” iscat între ,,bețiile” guvernului, dintre care aceleia legată de putere îi pot aloca măcar o anecdotă care vine de la Baudelaire, ea n-a mai apărut în ziarul plănuit de el, Bufnița filizofică: ,,Cine nu cunoaște extravaganțele găinilor care s-au hrănit cu semințe de cânepă și entuziasmul înflăcărat al cailor, pe care țăranii, cu ocazia nunților și a sărbătorilor sfinților protectori, îi pregătesc în vederea unei curse peste câmp, cu ajutorul unei porții de cânepă, câteodată stropită cu vin?” Nu-mi spune că pe lângă lucernă și cânepă beției subtile îi poți adăuga și un trabuc, havanez, nu?, care acționează senzorial nu asupra gurii ci a nărilor de te fac să te visezi până și președinte de țară (ceea ce mă face să mă inflamez) că tot aminteam mai sus de jocul de-a țara care se bucură de gândirea occidentală în materie de tradiții democratice și nu se dedă frivolităților. Apropo de frivolitate, Mario Vargas Llosa nota: ,,Cultura occidentală e impregnată de idei, credințe, imagini, sărbători și obiceiuri religioase. Blocarea accesului noilor generații la acest patrimoniu atât de bogat, ar însemna să-i livrezi pe tineri, legați de mâini și de picioare, direct civilizației spectacolului, adică frivolității, ignoranței, superficialității, apetitului pentru bârfe și prost gust.” Nu te roade curiozitatea să încerci să dai o lovitură frivolității așa cum aceasta a dat lovitura de grație noțiunii de cultură, de intelectualitate, inventând flecăreala și sofisticăria, atât de agreate de mediile audiovizuale? Le-ai văzut promovând o carte importantă? ,,Omul, spunea Goethe, nu experimentează nimic și nu se bucură de nimic fără a deveni productiv.” Aceasta ar fi proprietatea cea mai intimă a naturii noastre. După cum știi, observația și experimentul au fost motorul filosofiei antice, făcând din ea nu doar un simplu mijloc de comunicare, ci și unul de eliberare a spiritului uman, învăluit până atunci în vaporii magico-mitici ai faptului divin. Iar întrebării ,,Cum au apărut zeii?” eu i-aș răspunde că din necesitatea generozității mitice și nu din obscuritatea faptului că a spune că toți oamenii au aceleși drepturi este egal cu a le și avea. Înțelegi, mă abat de la miracole, pentru că dreptul este o construcție intelectuală, sângeroasă și nu ține locul rentei morale pe care OL o tot invocă pe post de puritate politică. Haida-de! Când trăiește sub regimul adevărului amânat, deci nu vrea să dezvăluie secretele care fermentează de ceva timp, va perpetua și el ranchiuna, va propaga domnia suspiciunii și misterul (nu că ar fi singurul) care alimentează toate catastrofele în politică. Dar plăcerea e-n mâinile sale! O vrea să prevină sarcini nedorite, ca la fetele mari? Apropo, mai ții minte speța aceea ce-ți căzuse în mână ca avocat pledant și pe care mi-ai povestit-o îndeamănunt din Spania anului 2009 când contribuabili din Extramadura au protestat aflând faptul că Guvernul Autonom al acelei regiuni organizase, în cadrul orelor de educație sexuală pentru elevi, ore de masturbare pentru băieți și fete mai mari de 14 ani, plan având inspiratul titlul Plăcerea e în mâinile tale? Trec peste polemicile ulterioare, politice și de bunătate socială și prosperitate sănătoasă și că o organizație apropiată Partidului Popular a încercat în justiție să stopeze acel proiect educațional. Rezultatul ? Judecătoria de pe lângă Tribunalul din Extramadura nu a dat curs denunțului și l-a clasat. Îți sună cunoscută, de dată foarte recentă această sintagmă ,,a nu da curs și a clasa?” Dorind să-i elibereze pe copii de fantasmele din atelierele erotice, organizația în cauză își luase un nume senzual: Mâini curate. Ei, mai zi ceva! Dacă găsești o urmă de trivialitate la adresa publică a lui OL, trebuie să înțelegi că nu confund necesarul cu unilateralul. Dacă ceva e posibil să fie, atunci concomitent e posibil să nu fie. Iată două posibilități care stau, vorba Stagiritului, laolaltă continuu, ca în anatomie. Ca martor deloc inocent și interesat cum de nu se schimbă moravurile și de ce cheia lor rezistă în broască – broasca fiind societatea care îți sare în ochi, până la urmă – în pofida criticilor, zeflemisirilor și caricaturilor, mă văd încheind aceasă epistolă cu unele rânduri din cartea la care m-ai trimis în misiva ta, nu înainte de a-l auzi cum povestește W.B.Yeats c-ar fi făcut un erou al său din Rosa Alchemica, volum pregătit încă din 1897 când înființează la Dublin Teatrul Literar Irlandez: ,,El se strecură pe după niște păpură și își controlă încărcătura flintei;... Apoi se întinse la pământ, își sprijini flinta pe o piatră mare și ținti spre un bâtlan care stătea pe o piatră lucie la marginea unui pârâu mic ... Dar când privi de-a lungul țevii flintei constată că bâtlanul dispăruse și, spre uimirea lui, în locul lui era un bărbat care părea să fie nesfârșit de bătrân și slăbit. El își lăsă flinta la o parte și atunci bâtlanul îi apăru iarăși în față...” Așa că nu lua în seamă, decât atât cât trebuie, ca pe-o velă bine întinsă, delicatețea flintei cuvintelor ce urmează, așa cum le-am găsit în Eseul lui Saramango: ,,Era trecut de miezul nopții când s-a terminat scrutinul. Voturile valabile nu ajungeau la douăzeci și cinci la sută, distribuite astfel, pentru partidul de dreapta treisprezece la sută, pentru partidul de centru, nouă la sută, iar pentru partidul de stânga, doi și jumătate la sută. Extrem de puține voturi nule sau abțineri. Toate celelalte, mai mult de șaptezeci la sută din total, erau în alb. Descumpănirea, stupefacția, dar și zeflemeaua și sarcasmul străbătură țara de la un capăt la altul. Orașele din provincie, unde alegerile decurseseră fără accidente sau agitație..., aceste orașe pe care triumfalismul centralist le umilise (adaugă-l și pe cel prezidențial) când s-a împăunat în fața țării dând exemplu de cel mai legitim civism electoral, puteau acum să întoarcă palma modului lor de a proceda și să râdă de îngâmfarea prostească a unor domni care se cred cineva numai pentru că o întâmplare le-a dat ocazia să trăiască în capitală.” Nu vreau a-nțelege aici c-aș fi un păgubit, gata să trec prin fața ta ca cititor al acestor rânduri echipat cu cine știe ce subtilități. Dezacordul e o rostire care nu tăinuiește și nu face nicio nedreptate nimănui. Din hârtiile orale rămase de la Socrate, pot cita măcar acestă frază, măcar pentru a-mi plăti viciul de superficialitate ce-ar purtea să răzbată din rândurile de față: ,,Mai bine să fiu în dezacord cu lumea întreagă decât cu mine însumi, căci eu sunt unul.” 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri