SALVAMAR DE BUNĂVOIE - La vaporul scufundat(884)

Seara târziu, cam pe când când se termina programul de rămâneam singur pe plajă, cam pe la ora 18 aveam obligația să duc barca aia pescărească, mare, lungă și grea la locul ei, în față la Belona.

Momentul era plăcut deși obositor după o zi grea de muncă aventuroasă.

Cei câțiva turiști ce se plimbau pe malul mării de data asta gătiți și relaxați îndrăzneau să mă roage să îi plimb cu barca pentru doar un leu de căciulă.

Nu mai știu cine de pe acolo m-a învățat să aplic o șmecherie, să îi duc în larg pe gură cască și să le arăt vaporul scufundat ca să fac astfel mai multe drumuri că doar toți voiau să vadă vaporul scufundat ca să aibă ce povesti acasă că doar nimeni nu îl văzuse până atunci. M-am pregătit și cu o găleata fără fund ca să-l putem vedea mai bine. Am ajuns cu ei în larg, ne-am holbat prin găleata aia toți dar vaporul tot nu se vedea. "Ieri s-a văzut așa de bine", îi mințeam eu și îmi era așa o rușine că, mă credeți sau nu, am făcut așa ceva într-o singură seară. Se uitau la mine cu o nedumerire și o încredere uriașe sau așa îmi venea mie să cred.

Au venit și a doua zi, se făcuse coadă la barca mea, la singurul care știam unde e vaporul scufundat și toți voiau să meargă până acolo și să vadă ei cu mochii lor. Ba că acum am altă treabă, ba că trebuie să duc barca la locul ei mai devreme, cert e că nu le-am mai arătat vaporul scufundat deși e limpede că plăcerea plimbării era totul. Nu pot să garantez că nu se prindeau și ei de aiureala mea cu vaporul scufundat.

Într-o seară nici nu plecasem bine cu barca, cu vâsle, evident, că de unde altceva și doar cu mine la rame că de unde altcineva, liniște, cer și mare, eu și barca. Din când în când se mai auzea clipoceala stropilor ridicați de vâsle care încotro.

Un delfinaș mic, așa, cam de un metru, m-a însoțit fără să mă părăsească de pe la Vraja Mării până la Belona. Sărea când la prova când la pupa în timp ce eu înaintam cu barca pentru că voiam și eu acasă la mine nu puteam să mă joc cu el toată seara.

Era limpede pentru mine că el asta voia, să ne jucăm. Am oprit barca de câteva ori să încerc o conversație, să ne facem semne, să ne promitem iubire veșnică. Aiurea, nu ne-am înțeles! El atâta voia, sau atât am înțeles eu, să fleoșc o dată în fața bărcii și să fleoșc o dată în spatele bărcii.

Îmi era deja atât de drag de el că nu vă puteți imagina. L-am strigat în toate felurile, am fluierat la el, am făcut cum face cucu, nicio reacție, deși cred că deja râdea de mine cum știa el mai bine.

Nu ne-am mai întâlnit niciodată deși eu eram tot pe acolo o seară da o seară nu. Cred că asta l-o fi încurcat sau faptul că aștepta de la mine ceva peștișori?! Nici nu m-am gândit la așa ceva, nici nu aveam.

Mult mai tâziu am aflat că dragostea trebuie să fie hrănită și cu altceva decât cu pst-pst, păpușica-păpușica sau cu fluierături.