VORBESC DIN MORMÂNT(1382)

Sunt un om antrenat. Chiar foarte bine antrenat! Am trăit, cel puțin, până acum, în două epoci în aparență distincte, dar care, dacă iau în calcul anii ‘70, au un punct comun. Pregătirea mea pentru viață și luptă. Până la invazia oarbă a virușilor, nu am știut că sunt atât de important, încât să fiu atât de bine antrenat! Când mă mai plângeam și eu din cauza unor lipsuri, era cineva care mă încuraja, zicându-mi: “Nici nu știi cât de bine o să-ți prindă exercițiul ăsta în situația în care se declanșează pe planetă un război biologic!” Habar nu aveam cum arată și cum se poartă un asemenea război…

La noi, nu auzise nimeni încă de războiul stelelor. Poporul era educat într-o singură direcție: cincinalul în 4 ani și jumătate! Pentru prezicătorul meu, lipsa alimentelor de bază, nu atât pentru mine, cât, mai ales, pentru părinții mei, reprezenta un banal exercițiu de antrenament pentru a supraviețui unui război bacteorologic! Dar, până acolo, am învățat să supraviețuiesc sistemului de atunci. Au trecut peste 50 de ani de când am purtat aceste discuții cu individul respectiv, stabilit de multă vreme în America…

Starea de urgență mi-a amintit de el. De câteva zile, eu și Claudia ne-am autoizolat în casă. Abia acum, după ce măsura de autoizolare ne-a fost impusă, am sentimentul ciudat că vorbesc ca din mormânt! Până acum, am suportat cu o ușoară lejeritate statutul nostru. Când stai foarte mult închis în casă, orizontul personal se îngustează, în fiecare zi, într-o proporție îngrijorătoare... Nu este deloc plăcută senzația că te afli în mormânt, dar partidul și statul din cele două orânduiri m-au instruit să fac față și unei astfel de situații.

Să explic. În tinerețe, mi-a fost repartizată o locuință la etajul 9 al unui bloc din Constanța. Culmea coincidenței, la scurt timp după ce am căpătat o frică greu de controlat de înălțime! Pe scurt, despre frică. Eram cu un prieten la Sinaia în vacanța de iarnă. Deși, fiind furtună, telecabina nu circula, am insistat să ne ducă la Cota 1400, unde eram așteptați...În fine, am plecat, dar la jumătatea drumului, din cauza furtunii, ne-am înțepenit pe cablu! Nu intru în detalii. Spun doar atât. Am trăit două ore de coșmar până la destinație. Și, de atunci, sunt ani mulți, m-am ales cu rău și frică de înălțime! Mă întorc la repartiția locativă. Vă imaginați ce entuziasmat am fost să mă mut tocmai la etajul 9 ! Realizez abia acum că mutarea a reprezentat o etapă importantă în pregătirea mea pentru viață și luptă. În primul rând, am învățat să supraviețuiesc la...înălțime. Eram toată ziua ca în avion pe distanțe mari. Când comandant de navă, când stewardesă, când pasagerul panicat... Deoarece liftul se defecta aproape în fiecare zi, am urcat de nenumărate ori pe scări până la etajul 9. În același ritm demolator, se stingea și lumina. Dar, până la urmă, în beneficiul meu, pentru că am învățat pe timp de noapte să urc treptele pe pipăite! Cred că am îmbrățișat toate ușile de pe paliere! Dacă aș fi virus, aș fi ușor de detectat în blocul respectiv. Nu cred că există perete pe care să nu-l fi șters cu mânecile hainei! Încet, încet, am ajuns să-i identific prin beznă pe cei din anturajul meu, dar și corpurile străine...Vecinii mei furau, într-o ordine stabilită de ei, organizată ca la carte, becul din lift. Am trecut cu bine și acest test. Am apucat pâinea pe cartelă și jumătatea de pachet de unt la rație. Cel mai greu îmi era când trebuia să ies pe terasă. Dacă mă apropiam prea mult de balustradă, mă lua amețeala. Dacă mă întorceam cu spatele la peisaj, trăiam periculos ca o parașută! Indiferent cum mă poziționam, era nașpa, chit că, la vremea respectivă, această expresie îmi era total necunoscută...Până la urmă, m-am dovedit a fi mult prea mic în disputa mea cu altitudinea!

Cum spunea individul misterios din viața mea? Că o să-mi fie de folos experiența acumulată...Păi, la mine în casă, starea de urgență a fost decretată neîntrerupt de șapte ani încoace. Deși uneori nu avem după ce, ne spălăm tot timpul pe mâini. E și o formă de aduceri aminte din zestrea zilelor frumoase pe care le-am trăit împreună cu Claudia. De fapt, starea de urgență ne-a unit și mai mult în ultimii ani! De deplasat nu mă mai deplasez din cauza bolii care mi-a luat toată energia. Cu alte cuvinte, nu am motive, dar nici nu pot, să ies din casă! Din această cauză, sunt un cetățean exemplar. Nu îmi fac provizii în neștire, pentru că nu am cu ce...Din același motiv, nu stau nici la cozi!Nu încurc autoritățile. Prieteni nu mai am, așa că nu am pe cine să plictisesc. Pentru mine, starea de urgență seamănă leit cu fiecare zi din viața mea…

Pentru voi, o să treacă. Pentru mine, continuă.