ȘI EU SUNT PRIMAR - dialoguri - Valentin Vrabie, primar Peștera (II), 2012(909)

- Mâncare şi toate cele ca fiecare să lucreze bine în şantier. La terase, la plantat copaci. „Bună ziua“. „Bună ziua“.

- Nu-mi aduc aminte cum îl chema pe şeful ocolului silvic atunci de pe la Constanţa.

- Atunci șef era domnul Paşca.

- Paşca era de la Cernavodă.

- Da.

- Îl ştiu. Băiat bun!

- El era atunci şeful meu. Şi vine un om la mine și îmi zice direct: „Ştiţi, aş vrea şi eu să lucrez aici“. „Da!“. „Un loc de cazare aveţi?“. „Da, am un loc de cazare!“. „Am şi eu familie aici!“. Nu am dat prea mare importanţă. Veneau mulți să caute de lucru și le dădeam de lucru pentru că era mult de lucru pe atunci. Aveam un angajat special pregătit pentru asta şi l-am rugat să se ocupe. Văd că vine un om din sat, se uită la mine, se uită la omul ăla și zice: „Băi, Timofte, ce faci aici?“. Timofte era tatăl meu! Eu nu l-am recunoscut!

- Dar el ştia?

- Nu ştia nici el. Omul ăla îmi zice : „Băi, Vali, ăsta e tac-tu, mă!“.

- E ca în filme!

- Divorţul între mama şi tata a fost pe motiv că tata o luase pe arătură mult de tot şi din păcate și cu băutura. Greu, foarte greu, șaptesprezece ani s-a chinuit mama să-l aducă pe calea aia dreaptă şi nu a reuşit. Şi i-a zis: „Eu rămân cu copiii mei, tu du-te în lumea ta, distrează-te“. Apoi, eu am vrut să-l primesc, dar mama mi-a spus: „Nu, mamă. Cât m-a chinuit şi cât am suferit... măcar să nu vină să îl văd pe aici“. A bătut-o, mereu o bătea.

- Bine, dar era taică-tău, totuși!

- Da, dar... Îi datoram mamei totul. Mama putea să ne dea la casa de copii, putea să ne dea oricui. Nu! Și-a sacrificat viaţa pentru noi. Avea 37-38 de ani când a rămas fără bărbat, nu s-a mai căsătorit niciodată. Şi mama a spus nu. Atunci i-am spus lui tata că nu am cum să fac lucrul ăsta, să îl primesc, să îi dau de lucru. Toată viaţa mea nu am cum să nu-i rămân dator mamei. Ne-am ocupat de el, mai târziu, când a murit. Ne-am dus, ne-am făcut datoria, l-am înmormântat, am făcut toate cele necesare.

- Tu acum îi ajuţi pe toți ăştia iar pe unii nici nu ştii cum îi cheamă şi pe tatăl tău, atunci, nu l-ai ajutat?!

- Ba da. Dar nu puteam să-l ţin aici să-i creez mamei o stare proastă. Nu puteam să fac asta împotriva mamei. El venise înapoi, aici, după 17-18 ani de colindat prin lume ca un vagabond.

- Cu inconştienţa masculului needucat, binecunoscută.

- Da. Păi, e greu, aşa că unii spun acum: „Ei, Vrabie are!“. Dar nimeni nu ştie prin ce am trecut, cât de greu am ajuns eu aici şi de ce sunt eu aşa. Pentru că eu însumi am trecut prin probleme mari de tot. De câte ori m-am culcat seara flămând, copil fiind, nimeni nu știe.

- Şi nici nu vor afla povestea asta pentru că tu nu o spui. Tu nu vrei să dai oamenilor povești. Pe dumneata te reprezintă faptele bune.