GĂRILE DIN VIAȚA MEA(1745)

De câte ori ajung la Medgidia, venind cu mașina, în limita timpului disponibil, mă opresc la gară. Acolo sunt o parte din amintirile și întâmplările care mă leagă de acest oraș romantic, împărțit în două de albia Canalului Dunăre-Marea Neagră. Și mai este împărțit încă o dată în două, de eternul război dintre primarul Valentin Vrabie și contestatarii săi.

Medgidia, orașul meu natal - kilometrul zero al vieții mele. Spuneam, la început, că mă opresc la gară. Aici, când eram puștan, am simțit pentru prima oară în viață ce este...frica! Întâlnirea neprevăzută și mult prea bruscă, pentru metabolismul meu de atunci, cu o locomotivă uriașă cu aburi m-a marcat la vremea respectivă...Mai ales că mecanicul m-a onorat și cu trei semnale scurte de sirenă care mi-au desființat timpanele!

Pentru fiecare dintre noi, gara are anumite semnificații. Sunt gări pe care le țin minte cu toate că nu am staționat prea mult. De regulă, coboram să beau apă, pentru că nu exista un comerț atât de elaborat ca astăzi. Gara are anumite semnificații pentru fiecare dintre noi. Cu noroc sau cu ghinion. Eu am avut noroc. Bunicul meu a sosit la timp în gara Medgidia și m-a salvat de la moarte! Trăiri. Când mai triste, când mai vesele, când utile, când tardive. Gara Medgidia, militar în termen. Am părăsit garnizoana fără bilet de voie ca să ajut un prieten aflat într-un moment dificil al existenței sale! Am făcut cunoștință cu “țambalul” unității. Așa se numea patul pe care dormeam. Seara târziu, ce credeți că admiram de pe dealurile regimentului? Gara din Medgidia. După două zile, mi-au adus un coleg de celulă. Un răzvrătit. Era bucătarul șef al regimentului, unde mâncau și cei de la Școala de șoferi, de care aparțineam eu. Nu mai suporta condițiile de muncă și a refuzat să mai intre în bucătărie! Cât a lipsit el, a fost un dezastru! Noi am rămas prieteni până în ziua de astăzi.

La Constanța, am locuit 27 de ani lângă gară. Știam mai bine mersul trenurilor decât tabla înmulțirii. Aproape în fiecare zi, mergeam să mă uit la trenuri. Toate aveau un numitor comun: gara. Am condus cu privirea poate sute de oameni, simpli călători, fără ca ei să știe. Nu am cunoscut pe nici unul! Nu știam încotro se duc și, mai ales, de ce cei mai mulți dintre ei erau triști când urcau în tren! Într-o zi, m-am întrebat unde se duc atâtea mii și mii de lacrimi pierdute! Țara era plină de batiste, deși nu era atât de tristă ca astăzi... Erau de maximă folosință, nu de unică, atunci când vizionam filme indiene și din când în cînd “Love story”.

De teamă că dau un răspuns banal, mă feresc și astăzi să arăt cu degetul, nici nu-i frumos!, spre Marea Neagră. Nu provin dintr-o familie de ceferiști, dar chestiunea asta nu m-a împiedicat să-mi doresc să mă fac mecanic de locomotivă...Când călătoream cu trenul, îmi plăcea să stau la geam. De aici am moștenit mania despărțirilor de care m-am lecuit când am văzut că nu vine nimeni după mine să mă roage să rămân! Cu mult timp înainte să mă decid, fără să am habar, Dumnezeu îmi hotărâse soarta! Mă împrietenisem cu hamalii din gară. Ei ne aduceau pe timp de vară turiști străini care preferau să închirieze camere de la noi. Când nu aveau treabă, hamalii mă plimbau cu căruciorul de bagaje. Cu câțiva lei, îmi cumpăram nuga și caramele. De jos, de la ziare, revista “Cutezătorii”.

Prima mea poveste de dragoste a început în gara Frumușița și s-a sfârșit în gara Galați. I-am scris prietenei mele o tonă de scrisori, fără să știu, amărâtul de mine, că Dumnezeu, în custodia căruia mă aflu de când mă știu pe lumea asta, îmi hotărâse din nou soarta! Vreau să-i mulțumesc Elenei pentru faptul că m-a stimulat să-i scriu foarte multe scrisori! Tot scriind, m-am făcut scriitor!

În studenție, eram mai tot timpul pe trenuri! Aveam o sumedenie de prieteni și prietene în toată țara! Când plecam spre gară, funcționa un singur criteriu în ce privește alegerea destinației. Plecam cu primul tren care era tras la peron. Bunul meu prieten, Sorin Ovidiu Bălan, de care țin aproape din anul 1980, m-a caracterizat exact cum sunt. Într-o zi, mi-a spus: “Băi, parcă te-a făcut mă-ta pe tampoanele trenului!”

Ultima gară de care m-am legat sufletește este gara Vidolm, la 30 km de Turda, unde l-am cunoscut pe domnul Nelu, frate cu Arieșul. Cândva, în curtea lui, oprea mocănița...În curînd, calea ferată va fi repusă în întregime în funcțiune și mocănița va face stație în dreptul celor două cabane ale sale, Ralu și Bia, unde puteți merge oricând. Cu o condiție. Să iubiți natura...