VELLE NON DISCITUR – Nu învățăm să vrem(2105)

  Cu o seriozitate zâmbitoare, Ovidiu Dunăreanu, redactorul șef al revistei EX PONTO, TEXT/ IMAGINE/ METATEXT, își luminează editorialul din numărul 1 pe anul acesta, cu lampa unei reviste intrate în uitare. După un crepuscul anunțat, scrie domnia sa, încă de la instalarea în fruntea ei (anul 2002) ,,a șleahtei de nechemați, profitori și închipuiți“ (fără să-i numească, totuși), revista a fost desființată după aproape patru decenii și jumătate, semn că vântul prielnic i-a murit. În ordinea importanței cultural-literare în zona Dobrogei, originea ocupa primul loc: este vorba de binecunoscuta revistă lunară, TOMIS, pe care o citeam cu interes în anii ’80 și-n paginile căreia eu însumi am debutat. Ovidiu Dunăreanu nu se abandonează nostalgiei decât selectiv, dar nu și iluziei că revista ar fi rezistat în timp. De aceea, paginile sale nu sunt o repunere în discuție a unei istorii cu aspect pasional amintind de o identitate rănită, el însuși semnând constant în paginile ei, o perioadă chiar a fost în echipa de conducere, ci o secvență contemporană a răului, murdăriei, lașității și ostilității unor autorități locale mici în raport cu relația față de artă, filosofie, muzică și literatură în contextul rolului crucial al culturii, ca factor de identificare a unei națiuni. Câteva periodisme însoțite de numele unor redactori și colaboratori care au dat stabilitate și prestigiu revistei, pot ajuta cititorul să-nțeleagă pe deplin interogațiile autorului și refuzul de a accepta că morala, prin ambițiile sale când este vorba de problema unei reviste de cultură, este totalitară. Moravurile, deh, moravurile, și nu virtuțile! În antichitatea elenă înțelegerea moralei era legată de problema educației.

   Cu portretul unui ,,cărturar cu certă înzestrare în câmpuri convergente (istorie literară, istoria culturii, comparatism literar și cultural, eseist și critic literar)“ Titi Damian deschide paginile de eseu ale revistei. Itinerariul publicistic lărgit îi prilejuiește incipitul, pentru ca analiza funcțională a domeniului cultural explorat de personalitatea asupra căreia s-a oprit, să aibă în vedere volumul de eseuri Cultura faliei și modernitatea românească (O introducere și câteva lecturi). ,,Angelo Mitchievici, are vocația sintezelor“, iar volumul amintit este mărturia în acest sens, autorul cartografiind fenomenul decadentismului, manifestat în contextul modernității românești, un fenomen mai puțin accesibil lectorului neavizat, recurgând la disocieri, reevaluări pertinente, treceri prin sitele spiritului umanist a istoriei ideilor literare, totul așezat temeinic în context social, politic și de competiție culturală, cu clarificarea, firește, a termenului de falie și cum a fost el aplicat în teoria literară. Privite ca pe un fapt aparte, autorul examinează cu atenție și le inventariază, procedeele cu care lucrează Angelo Mitchievici, sugerându-ne modul de abordare a gândirii științifice, precum și încadrarea, cred, într-o mișcare a școlii literare comparatiste. În definitiv, nu trăim zilnic prin comparație, ca indivizi, ca nații? Chiar dacă a fost omisă întrebarea ce metode au fost folosite de comparatiști în domeniu, explicarea în ce constă metoda de lucru a presupus tratarea în parte a fiecărui eseu spre a avea, în final, imaginea unor preocupări stăruitoare și temeinice de cunoaștere și cercetare a literaturii române, Angelo Mitchievici având ,,meritul de a evidenția, prin această carte, că schimbările de paradigmă din cultura și literatura română sunt determinate de o cultură a faliilor, ceea ce constituie marca identitară a culturii române. Pe de altă parte, introduce în teoria și istoria literară română conceptul de cultură a faliilor.“ Un studiu la studiu aș spune, cu încheierea că portretul unui intelectual de marcă al unui oraș cenușiu, și fiind cenușiu îi lipsește și farmecul filosofico-cultural, scriitorul Robert Louis Stevenson observa că există o virtute fără de care toate celelalte sunt inutile și anume, farmecul, îmi aduce aminte de Eugene O’Neill, despre care Bernard Show a scris că ,,Nimic nu este nou la O’Neill, în afară de noutățile lui.“

Două comentarii semnate de Dabiela Varvara și Nastasia Savin și un element comun la capitolul TEXT: literatura feminină. Prima deapănă șirul de adaptări, politice și culturale, viața, în definitiv, nu este un astfel de șir?, ale reginei Elisabeta, cunoscută în lumea literară cu pseudonimul Carmen Sylva, după ce a devenit soția primului rege al Principatelor Române Unite, Carol I. Cu Regina-scriitoare: construcția și deconstrucția unei imagini, Daniela Varvara folosește patru paliere pentru analiză, alternând între condiția de regină-consoartă, obligată să-și consolideze noua imagine publică asumată cu demnitate și mândrie, și construirea propriei imagini de scriitoare, a propriului mit literar, odată cu maturizarea, hrănindu-se din ea. Nastasia Savin are în vedere câteva scriitoare dobrogene contemporane. Chiar dacă-l citează pe Eugen Lovinescu din 1941, cel care a creionat un tipar al literaturii feminine redus la: pudoare, feminism, sentimentalism, subiectivitate, lirism, instinctualitate, misterul feminin, ea trece, fugar, în revistă portretele literare cu ajutorul unor observații ce au în vedere câmpul gândirii și relația organică cu ceea ce scriu, de unde și profilul distinct al celor cinci: Marina Cușa, Tania Niculescu, Mihaela Meravei, Maria Mirela Ene și Daniela Varvara. Secținea Poezie, faptul acesta mi-amintește de titlul unei recente antologii de poezie luxemburgheză cu titlul ademenitor de lapidar: ,,Scrie-acum, scrie“, ne invită să lecturăm texte din creația lui Marius Chelaru, Mihai Păcuraru, Liviu Vișan, Octavian Mihalcea, Irina-Roxana Georgescu, Angela-Melania Cristea, Mihaela Aionesei. Dinlăuntrul poetului, fuziunile și transformările se fac auzite cu sunete semnificând misterele memoriei și agoniile dorinței: ,,sorb și dimineața asta/ cu ceaiul/ din ceașca pe care mă sprijin/ ca de un vis de lut// în estimp soarele dă să răsară pe fața ta/ strecurându-și câte o rază/ de sub îmbrățișarea întunericului// odată cu ceaiul/ las trupul tău să pătrundă în mine...“ (Marius Chelaru, Dimineața devreme). Din litertura universală este prezent, în traducerea și prezentarea lui Dagmar Mária Anoka și Lucian Aleziu, Miroslav Demák, poet, prozator, dramaturg, publicist, traducător, editor slovac.

Pe plaiuri mai joase, ca să zic așa, se află fragmente de roman semnate de Carol Feldman (Israel), George David, Ștefan Negrișan, precum și proza minimalistă avându-i ca autori pe Tudor Cicu și Alexandra Botoșanu, cu un debut.
Criticul literar Lucian Gruia încheie secțiunea TEXT, cu un eseu ușor de lecturat, reunind trei personalități care au influențat fiecare în felul său, secolul trecut: Brâncuși, Heidegger, Jung. Oprire punctuală asupra câtorva particularități care-i unesc prin operele lor, vizând conceptul ființării, peren de altfel în gândirea și sensibilitatea filosofică universală. Cum ființarea implică ființa și invers, dar și opuși, precum ființă și neființă, ființă și aparență, ființă și temporalitate, Lucian Gruia supune unei clasificări Locuirea brâncușiană, cu abordarea lui a fi, despre care Noica spunea că este singurul verb al cărui prezent nu e doar prezent, istoric vorbind, ci trimite la ființă, și Organizarea spațiului după arhetipuri cu o așezare în context a unor opere brâncușiene cu experințele convertite în certitudini și iluminări ale celor doi, la care contemporaneitatea nu încetează a se raporta.
În schema divină a universului încearcă să pătrundă și artistul plastic, specializat în grafică, Doina Misian, cea care, prin picturile sale florale, peisajele din Deltă și marinele, ilustrează numărul acesta al revistei.

   Mircea Adrian Marica deschide secțiunea METATEXT cu o cronică de-ntâmpinare asupra unei cărți despre care spune că tematic și stilistic este unicat în cultura noastră. Filosoful ieșean Anton Adămuț pleacă de la adagiul pe care uneori îl mai întâlnim în unele lecturi și anume, Amicus Plato sed magis amica veritas, Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul, și, cu titlul Amicus Plato sed magis amica veritas. Istoria unei spuse de la Homer la Tarski, scrie o carte prin care vrea să închidă, sau doar încearcă, controversa istorică, analizând cinci variante întâlnite de-a lungul timpului în diferite culturi ale acestei apoftegme, legată de paternitatea acestuia, când și în ce împrejurare ar fi fost rostit și cu ce efecte. Cititorul, desigur, va descoperi un punct de vedere propriu al autorului, ca urmare a izvoarelor cercetate, cu trimitere directă la doi exponeți ai antichității elene, Aristotel și Platon, precum și la disputa care ar fi născut repectivul adagiu, cea pe seama lui Homer; în definitiv, orice întrebare este o voință de cunoaștere. Totodată, sunt puse față în față două existențe, subiectivă și obiectivă, ambele dobândindu-și determinarea doar în procesul cunoașterii. Pe de o parte am avea prietenia, subiectivul, deci, pe de alta adevărul, nu atât ca soluționare a problemei cunoașterii, care îl face pe om să se limiteze de subiectiv, cât ca expresie a acestei cunoașteri.

La rubrica Inscripții dobrogene, istoricul literar Nicole Scurtu se oprește asupra contribuției importante aduse la istoria presei de provincie de către Petre Zaharia, care bibliografiază toate formele de presă scrisă din perioada 1879-1979 în cartea sa, 100 de ani de presă tulceană. Ca orice subiect de cercetare istorică, ziarul are strânse raporturi cu sistemul politic și situația economică teritorială, structura socială, nivelul cultural, dar și cu apariția pe piața informațiilor a agențiilor de presă. Printre altele, este vorba despre libertatea de exprimare, cenzură și de efectul avut de presa periodică locală ca mijloc de informare, asupra vieții cotidiene tulcene.
   Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri sau, dacă îmi e permis să o spun, ca o mângâiere, cea mai inocentă dintre toate strângerile de mână, Constanța. Gramatica rememorării. Sunt trei fragmente dintr-o carte care va apărea în curând la Constanța, semnată de criticul literar Gabriel Rusu, de astă dată fiind prezenți trei scriitori; primul este poetul Petru Vălureanu, cel care ,,punea la îndoială certitudinea, ricana, demola. Tocmai ipostaza de contestatar ne-a atras, pe Val și pe mine, când l-am cunoscut, pe la sfârșitul anilor 1970. Se învăluia în fum și în râs ca să pară misteros... și vreo trei decenii a trăit în și a făcut, și el, să trăiască viața literară constănțeană. La Cenaclu (revistei TOMIS, n.m), ori la întâlnirile din boema urbei, îi plăcea să critice ,,ucigaș“ din toate pozițiile...“ Firește, și eu l-am cunoscut. Ținea să fie un original. Orgoliul său era un fel de stindard, iar conduita nicidecum o capodoperă, ceea ce nu-l împiedica să fie admirat de femei. La începutul anilor ’90, întâmplarea a făcut să ne întâlnim în Gara de Nord, el într-un cărucior cu rotile, departe de cucernicia timpului. Sigur, Gabriel Rusu aduce și argumentele literare folosind Cărțile de identitate, schițând aici repere de lectură pentru cele trei cărți de poeme publicate; al doilea personaj este profesorul universitar Enache Puiu: ,,Acum îl privesc prin dioptriile amintirii și îmi spun că Dobrogea l-a meritat și el și-a meritat Dobrogea pe care a scris-o întru memorie culturală.“ Pe Octavian Georgescu, notează Gabriel Rusu, l-a întâlnit redactor la revisata TOMIS: ,,În ziua de 20 a lui iulie din anul 1969, în timp ce Neil Alden Armstrong pășea pe Lună, Octavian Georgescu m-a convins să nu mai scriu (corect: să nu mai încerc să public!) poezie... Am a-i mulțumi pentru aceasta...“

Cronici de carte semnează Iulian Dămărcuș, Constantin Dram, Ion Roșioru, Emil Niculescu, Mirela Savin, Nina Nicolina Preda, Diana Dobrița Bîlea, Liviu Lungu, Gelu Culicea. Despre cărțile unor scriitori tulceni scriu Gheorghe Șeitan, Gheorghe Bucur. Centenarul marii uniri este readus în atenția cititorului de către Viorel Tode, care face o paralelă, în căutarea unei scări valorice, între o provincie, Dobrogea, și o țară, Egiptul. Amândouă și-au legat existența de existența apei, iar parafrazarea lui Herodot când sugera lumii antice ca Egiptul este un dar al Nilului poate și un punct de plecare când vorbești despre Dobrogea ca fiind un dar deopotrivă al Dunării de Jos și al Mării Negre. Cercetarea sa, Dobrogea, un dar al Mării Negre și al Dunării de Jos, este una doar de ordin istoric, în contextul secolul XIX. Egiptul, în mod precis, și-a lăsat la vedere identificările...
,,Tradiția locului era însă ca la Constanța, în lunile decembrie și ianuarie, să se desfășoare baluri mascate, tombole, precum și alte petreceri, toate reunite sub denumirea de perioada carnavalului... Iată de pildă, la începutul lui ianuarie 1900, Angelo Filipini, proprietarul hotelului Italia, din strada 11 Iunie (azi Cuza Vodă), îi cerea primarului (pentru a-și putea renova clădirea) să oprească ,,spectacolele ce se dau acolo cu Baluri Mascate, căci din prea mare zdruncinătură ce se produce acolo, să nu se întâmple vreo nenorocire, astfel că nu voiu să fiu eu acuzat ca proprietar, ca autor moral al unei nenorociri.“
Citându-l pe Constantin Gheramidoglu din consistenta sa examinare bazată pe pagini de arhivă constănțene și având ca obiect Morala și moravurile vremii, mi-am amintit faptul că viața morală este permanentă și că ar vrea să domine toate activitățile omului, cum și că în domeniul moral, obligația fiind dată de prealabil, este esențială și ocupă primul plan. Abordând și subiectul prostituției, prin prisma existenței portului, desigur, moralitatea este pusă față în față cu legalitatea, sfera plăcerilor trupești constituindu-se a fi un obstacol în calea unei vieți cu adevărat morale. Și iată cum, de la morala din începutul acestor rânduri, am ajuns la morala de final. Calitățile morale, însă, după cum știm, nu sunt pretinse tuturor, chiar dacă regula este imperativă. De ce? Pentru că nu învățăm să vrem. Dar fraza nu-mi aparține. ,,Ca să vrei, zău așa, îți trebuie voință, iar altă rețetă nu există...: ,,Velle non discitur“, nu învățăm să vrem, căci nu e nimic de învățat; e un talent care nu ține seama de personaj; voința este marea specialitate universală a tuturor oamenilor...“ Pentru conformitate, a se citi una dintre episolele adresate lui Lucilius de către Seneca, măcar pentru a-l contrazice că Velle non discitur va rămâne gata să ne divizeze viața dacă nu înțelegem că lumea cărților și cartea lumii sunt unul și același lucru.