Dance Me to the End of Love...(2043)

Prietenia, atunci când este sinceră, nu are limite, nu are criterii, nu are tipare obligatorii și nu este bântuită de formalism sau de gesturi ieftine. Mi-am întărit această convingere după ce am vizionat un film documentar despre prietenia dintre un tânăr și doi lei dintr-un parc zoologic. E greu să vă descriu în cuvinte bucuria celor doi lei imenși la vederea prietenului lor! Dar prietenia dintre doi tineri și instrumentele lor nu are nevoie de astfel de exemple. Prieteniile adevărate, ca și dragostea, nu au nevoie de cuvinte și nici de explicații. Ele sunt mai prețioase decât tot aurul din lume.

Se întâmplă să fii prieten cu cineva fără să-l fi cunoscut vreodată. Există chiar premiza nefericită de a nu-l cunoaște până la moarte! Au existat și astfel de cazuri ciudate. Clarinetul și orga, chiar dacă unii denunță o oarecare nepotrivire de caracter, s-au auzit cu totul întâmplător, cântând fiecare în starea sa de melancolie. De la câteva note aruncate în vânt, au trecut la duete.

Se întâmplă, ca și între oameni, ca două instrumente să se potrivească între ele din prima. Așa că, într-un timp foarte scurt, între cele două instrumente s-a instaurat armonia. Chiar dacă unul emite sunete pe bază de suflători, iar celălalt pe bază de clape. Așa a început prietenia dintre orgă și clarinet, chiar dacă diverse persoane fără pic de ureche muzicală au încercat să le despartă, invocând diverse motive puerile. Ba că onor clarinetul are la bază Conservatorul și orga, NU! Ba că orga nu are un repertoriu adecvat ca să cânte împreună la Filarmonica din Iași. Ba că orga are muzica în sânge și clarinetul în atestat. Degeaba. Nimeni nu a reușit să-i despartă!

Între timp, orga și clarinetul s-au cunoscut la o agapă unde au cântat împreună fără nici un minut de repetiție! De atunci, la ocazii, nu mai cântă niciodată unul fără celălalt! În lipsa lor, totul este trist și pustiu. S-a întâmplat ca orga să piardă pe cineva foarte drag. Din cauza lacrimilor nu mai putea interpreta nici o partitură. În acele momente grele pentru orgă, clarinetul a cântat în surdină în nopțile de priveghi. La Moșna, în satul lui de suflet, s-au auzit cele mai triste balade din câte s-au cântat vreodată aici.

Ca o lege a firii, prieteniile cele mai adevărate se țes, ca să fie trainice, cu fir din oțel la necaz și nu la bairam. Ca un prieten adevărat, clarinetul a fost tot timpul alături de el. Spuneam într-un material de-al meu că prietenia alungă UITAREA. Cineva se plângea de singurătate și de greutățile cu care se confruntă zi de zi. “Dar noi?” am încercat să ne plângem, eu și Claudia. “Voi sunteți DOI!” mi-a replicat, cu multă înțelepciune, persoana respectivă.

Așa le spun și eu domnului orgă - SORIN BEȘLEAGĂ, din Cotnari, și domnului Clarinet - AILENEI TITI, din Iași. Noi cei care avem șansa de a sta pe lângă ei cu ocazia unor sărbători suntem norocoși. Dacă cei doi cântă dumnezeiește împreună, fără nici o îndoială, deduc că Sorin și Titi sunt un dar de la Dumnezeu.

Dincolo de instrumente, vocea lui Sorin, cântând “Dance Me to the End of Love”, de LEONARD COHEN, m-a urcat deja în ceruri! De altfel, de aici vă și scriu vouă, dragi prieteni de la Pensiunea VRANIS, care ați umplut șervețelele de lacrimi, dar nu ați vrut să fiți văzuți!

LEONARD SAU SORIN?
Aceeași voce! Aceeași emoție!