HERMAN(2256)

De câte ori mă opresc la Lepșa, cum s-a întâmplat și în ultimul week-end, aud tot felul de întâmplări și povești cu cai și despre cai.

Oamenii de aici iubesc foarte mult caii. Îi divinizează. Și de câte ori vorbesc despre ei o fac cu multă dragoste și recunoștință, ca și cum ar fi un semen de-al lor…

Din curtea părintelui Irinel lipsește un personaj important.
Calul Herman, o splendoare!

În iarnă, de Crăciun, calul Herman ne-a plimbat cu sania prin zăpadă, în sunet de zurgălăi. Acum, țarcul lui e gol. Vara plimba copiii cu trăsura cu flori și se bucura alături de ei când se oprea în poiana de la capătul păstrăvăriei. Acolo se întindea domeniul său.

Uneori, prin ținuta lui impecabilă, părea că domină întreg teritoriul din vecinătatea pădurii. Erai tentat de multe ori să dai crezare celor care spun că Herman ar fi apărut, într-o noapte, din pădurile întunecate ale Lepșei și ar fi rămas în curtea părintelui Irinel, cucerit de bunătatea sufletului său.

De curând, Herman a ajuns în ferma unui alt iubitor de animale, care are peste 70 de cai în herghelia sa. Cu alte cuvinte, are condiții mult mai bune, fiind antrenat pentru echitație.

De atunci, Rita, preoteasa, s-a transformat într-un monument al tristeții. De cum am întrebat de Herman, i-au și dat lacrimile.

Herman a făcut parte din familia părintelui. Era confidentul Ritei, pe care o iubea în tăcere, o respecta și o apăra cu trupul lui mare, mișcând picioarele ca un boxer, dacă se întâmpla să-i taie calea vreun șarpe sau orice viețuitoare capabilă să-i facă rău.

Rita avea grijă de Herman așa cum are grijă de cei trei copii ai săi. La rândul lui, calul îi proteja pe copii, aflați toți la o vârstă fragedă, lăsîndu-se încălecat de toți trei în același timp.

Când se lipeau de gard, Herman îi căuta de zahăr cubic prin buzunare. Alteori, când dădea în mintea lor, cu gânduri jucăușe, le lua fesul din cap cu dinții și îl arunca cât colo. Gluma asta ținea până când cei mici oboseau și recunoșteau că au fost învinși.

Mă întorc la Rita.
Doar ea avea grijă de el. Îl spăla, îl peria, așezîndu-i cu grijă bretonul pe frunte. Într-o zi, fiind mai nervoasă decât de obicei, Rita l-a certat pe Herman. A doua zi calul nu a mai băgat-o în seamă. Nu s-a lăsat prins ca de obicei. A refuzat mâncarea. Evita să privească spre ea. Dădea semne de nervozitate.

Rita: “Nu am crezut că poate fi atât de sensibil, atunci când l-am certat, și nici atât de orgolios, încât, timp de mai multe zile, să refuze hrana!”

În ziua în care noul său stăpân a venit să-l ia, Rita a plecat de acasă. Nu suporta despărțirea de calul ei preferat.
Nici lui Herman nu i-a fost ușor, manifestându-se ca un cal sălbatic aflat la prima oră de dresură.

Ritei îi este dor în fiecare zi dor de calul ei preferat. Uneori, i se pare că a venit la gard ca să ceară dulciuri. Parcă îi dă binețe și el scutură din cap ca și cum i-ar răspunde cu aceași monedă a sufletului.

Am asistat de multe ori la despărțiri de genul acesta, când oamenii suferă de dorul animalului pe care l-au crescut.

Prietenia dintre Rita și Herman, un cal de rasă, frizian, bineînțeles, bate filmul. Pentru Herman, s-a făcut o mutare benefică.

În mediul în care se află acum, are toate șansele să trăiască activ și să se dezvolte armonios. Curând, Herman va concura la diverse întreceri hipice.

O întreb pe Rita dacă o să meargă să-l vadă concurând. Urmează o lungă tăcere. Ca jurnalist, aș vrea să fiu martor la reîntâlnirea dintre Rita și Herman…

Mi-am adus aminte că, într-o vacanță, la Lepșa, mă întâlneam în fiecare zi, fix la ora 17, cu un cal alb, frumos și îngrijit, fără stăpân. Nu știu pe unde trecea dimineața, dar, la ora 17, ne intersectam ca și cum ne-am fi vorbit.

Ieri, s-a ținut după mine un mânz alb, cu câteva pete negre, foarte frumos…