UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ ? (VI) CUM AM RĂMAS FĂRĂ AMINTIRI...(9317)

În cartierul de la Gara Constanța, unde am trăit frumoșii ani ai copilăriei, simțeai, încă de la primele ore ale dimineții, pulsul orașului.

Gara era un barometru al existenței noastre, cu freamătul său inconfundabil. Despărțiri, revederi, tristeți, bucurii, nașteri, decese etc.

Ca unul care petreceam multe ore pe peron, cred că am condus, vine vorba, zeci de persoane la gară! Practic,copil fiind, le petreceam cu privirea…

Cert este că orașul trepida în acest punct al său și chestia asta te făcea să te simți important. Când eram întrebat unde locuiesc, răspundeam “cu mândrie patriotică”: “La gară.”

Vara, prin Gara Constanța, trecea întreaga Românie! Chiar dacă Litoralul era acaparat de turiștii din Germania prin celebra firmă TUI!

Despre Bulgaria, se știa doar atât: Țară vecină și prietenă!”

Având balconul orientat cu fața spre gară, am avut șansa de a asista de nenumărate ori la spectacolul generat de momentul în care orașul se trezea la viață. Era o lume grăbită și diversă. Tot timpul cu ochii pe ceas, alergând care încotro, dar disciplinat, fiecare pe traseul său, precum metroul.

La vremea aceea, Gara Constanța aduna oameni din toate categoriile sociale, ca să spun așa, pentru că foarte multă lume circula cu trenul. Mașina era un lux.

Primii care intrau în scenă erau gunoierii cu tulumbele lor pe două roți uriașe, ca la circ, și măturătorii “înarmați” cu niște mături stufoase și înalte.
La Gară, începea “Operațiunea trotuare curate”, acțiune susținută de mașinile dotate cu stropitori de mare capacitate.
Mai târziu, când încă era răcoare, angajatele CFR ieșeau și udau florile din zonă cu stropitorile manuale.

La ora 5 dimineața, sosea mașina care aproviziona Alimentara cu lapte și produse lactate. Ca și cum totul s-ar fi desfășurat după o coregrafie concepută în acel moment, intrau în scenă navetiștii. Aceștia se serveau direct din lăzi cu lapte și iaurt și lăsau în schimb ambalajele cu banii în ele.

Vehicularea oricărei teorii despre hoți și hoții era catalogată ca fiind o glumă proastă! Am apucat anii ‘70 când nu se punea problema să nu găsești din belșug produsele alimentare de bază.

Când intrai în Alimentara, simțeai din prag mirosul de cafea abia râșnită. De care doriți? Brazilia, Columbia… Mirosul de cafea te însoțea până în Gară, sus, la restaurant...Nu cumpăram niciodată, la o tură prin magazin, mai mult de 50 de grame de cafea, ca să fie proaspătă.
Dacă tot vorbim de delicatesuri, pot spune că îmi este poftă de șunca de Praga de atunci, aia adevărată…

Mă întorc la pulsul dimineții. E rândul mașinii care aduce ziarul local “Dobrogea nouă”. Fiind vară, seara, se difuza ziarul estival “Litoral”, o publicație deosebită, cum, astăzi, nu se încumetă nimeni să mai facă…

Au apărut, în fine, în fața gării și lustragii, mult mai zgomotoși decât negustorii și vânzătorii de ziare!

Magazinul alimentar este luat cu asalt de navetiști. Totul durează cât atacul în grup al unui roi de țânțari.

Cartierul în care am locuit era cel mai muzical. După câte un chef de pomină, bărbații se întorceau acasă în trăsuri și cu lăutarii după ei. Cei mai mulți preferau Restaurantul Măcelăresc, singurul loc unde puteai mânca liniștit organe (de porc) fără teama că o să fii arestat…

Din când în când, mai multe familii de pe scara noastră își dădeau, în special în ziua de salariu, întâlnire la “Măcelăresc’. Spre bucuria noastră, a copiilor, eram lăsați alături, la cinematograful “Tineretului”, să vizionăm un film.
Eroii noștri de atunci: Robin Hood, Spartacus, Stan și Bran, Chaplin, Sfântul…

Când ieșeam la plimbare, îmi plăcea să parcurg traseul dintre gara nouă, unde locuiam, și gara veche, amplasată pe locul unde se găsește astăzi Casa Albă. Mai târziu, parcurgeam în gașcă un traseu care începea de la Hotelul “Continental”, iarna, coboram la “Furnica”, la o cană de vin fiert, CIN-CIN, singurul bar cu tonomat, Zorile, taverna celebră a lui Nicu Terzi, animată de navigatorii greci și de damele de consumație aferente, BTT, doar o escală ca să luăm sticlele de Havana Club de ananas și de 7 ani, ținute blat de domnul Fane, cu care seara, mai aproape de capitalism, ne așezam strategic în barul de la “Casa cu lei” locul unde, după ani de zile, aveam să revin de nenumărate ori alături de Traian Băsescu, în perioada când era ministrul Transporturilor. Când nu intra în pielea politicianului, un inegalabil partener de petreceri, cu un dezvoltat simț al umorului și, în anumite momente, chiar generos…

Din păcate, foarte multe din locurile prezentate de mine nu mai există. Din rațiuni pe care nici astăzi nu le-am înțeles, “Continentalul” a fost demolat. “Casa cu lei” a avut parte, până acum, de o cruntă degradare.

În Piața Ovidiu funcționa plăcintăria lui Paris, unde găseai vin la pahar, bragă și tot felul de sucuri adevărate, plăcintă de toate felurile, inclusiv cu carne, șuberec. O porție de iaurt de oaie costa 5 lei. Era civilizat, cald și bine. Au ras-o și pe asta de pe fața pământului.

Pesemne, cum se vehicula în anii comunismului cu față umană, ca să caute banii ascunși de Paris în țevile de la calorifer! Doamne, până unde merge prostia omului!

Tot lângă statuia lui Ovidiu, era Terasa Victoria, unde îți era drag să stai vara la o bere rece. Aici am mâncat eu, după mai multe tentative eșuate, pentru prima oară ciorbă de burtă. Totul e istorie.

În ziua când au intrat cu buldozerele în clădirea “Continental”, am plâns. Cu acordul unor indivizi oarecare, începea demolarea tinereții mele…

Domnilor Mihăeși și Lungu, primarul și viceprimarul de atunci ai Constanței, le doresc și dumnealor să rămână fără amintiri…