FOAMETEA EPOCII DE AUR(7959)

Eram studentaă în Bucureștiul anilor ’80.
Erau vremurile acelea cu foamete, cu cozi lungi la orice, cârnați necomestibili sau la kilul de banane verzi. pe care le luam ca să le ținem la coacere pe dulap, în ziar, câteva zile, si să le mâncăm cu mare cumpătare, câte una pe zi, să ne țină mai mult…

În complexul studențesc Regie, unde locuiam la cămin , era o alimentară mică de unde puteam cumpăra …mai nimic, adică: pâine, conserve de pește, cutii de creveți rondele și uneori, foarte rar, se aducea unt sau brânză, momente de mare răsfăț!

Într-o seară de iarnă aflaserăm prin “scurgere de informații” că a doua zi dimineața se bagă unt la mica alimentară. Ne-am sculat cu noaptea-n cap, toate cele 3 fete din cameră, să ne postăm la coadă, la prima oră. A mers repede, am luat câte un pachet de unt fiecare și ne-am întors în cameră cu minunata captură. Mirela, colega mea de cameră, are o idée strălucită: “Hai să ne schimbăm hainele și să mai mergem o dată”. Genial! Așa am făcut și…ne-a ieșit manevra la fix și-am mai luat câte un pachet de unt.

Tot Mirela, zice iar: “Hai să mai încercăm o dată! Ne schimbăm paltoanele intre noi și ne punem căciuli pe cap, să nu ne recunoască vânzătoarea, și mai luăm o dată!”.

Perfect! Am ascultat-o din nou doar că în momentul când am intrat pe ușa alimentarei, vânzătoarea a izbucnit în râs: “Chiar mă întrebam daca mai aveți paltoane să mă păcăliți iar! Hai, vă mai dau o dată, că sunteți simpatice și mi-ați înseninat ziua, dar nu mai veniți și a patra oară”. Am râs și i-am mulțumit frumos, doar era și ea un om al Epocii de Aur și știa foarte bine cum ne confruntam toți cu lipsurile.

Umorul nu ne-a lipsit niciodată!

Odată, îmi amintesc cum cumpărasem din zona Piața Unirii o mulțime de alimente. Ieșirea mea în oraș a fost cu mare noroc și, cum urma să plec la Brăila, mă gândeam că aveam a le face alor mei o mare surpriză venind acasă cu sacoșa plină. Am luat: brânză, unt, salam, ciocolată și banane verzi dar terminasem toți banii până la ultimul leu. Marea problemă însă era că într-o oră aveam tren spre Brăila iar eu trebuia să ajung la cămin, să-mi iau bagajul și apoi să fug la gară, să prind trenul. Nu-mi făceam griji cu biletul de tren pentru că mă întâlneam cu câțiva prieteni pe peron și urma să mergem cu “nașul”.

Dar cum să ajung în Regie??? Să fac blatul pe tramvai era extrem de riscant din cauza controalelor foarte dese în zona complexelor studențești Regie și Grozăvești. Să iau metroul, îmi trebuia un amărât de leu pe care nu-l aveam, oricât îmi întorsesem toate buzunarele pe dos. M-am dus la stația de metrou și am așteptat să urce cei ce veneau din Politehnică, sperând să văd vreun cunoscut și să-i cer leul salvator dar…NIMENI cunoscut nu s-a arătat.

Timpl trecea iar eu riscam să pierd trenul. În final, mi-am luat inima-n dinți si m-am prezentat la ghișeu, întinzând sacoșa mea cu alimente către supraveghetoarea de linie, și i-am spus: “Luați orice vreți, vă rog, dar lăsați-mă să iau metroul spre Regie, că nu mai am niciun leu și pierd trenul de Brăila, dacă mai întârzii cinci minute p-aici!”. Doamna m-a privit cu duioșie și mi-a deschis calea spre metrou, zâmbind, doa rzâmbind, fără să rostească vreun cuvant!
Zâmbetul acela a valorat atunci pentru mine cât o mie de vorbe bune!

În vara lui ’89 locuiam deja la Constanța, la bloc. La parter era o alimentară “mai pricopsită”. Gestionarul se descurca bine și reușea să ne aprovizionăm binișor.
Într-o după-amiază aud tropăială pe scări. Blocul era nou și încă nu se montase liftul, așa că toată lumea folosea scările.

Ies puțin speriată la ușă și o văd pe vecina de la etajul 5, trecând pe lângă mine în mare grabă. “Ce s-a întâmplat?”, o întreb. Îmi răspunde cu privirea pisoiului care se îndreaptă spre bolul cu lapte: “A băgat porțelanuri la alimentara. Niște vaze…O FRUMUSEȚE. Sunt și ieftine că-s calitatea a III-a, au mici defecte, da’ așa chilipir unde să mai găsești!?”

Am coborât și eu că ăsta era curentul, nu trebuia să ratezi nimic în acele vremuri.
Am luat o vază de care nu eram mulțumită deloc, dar trebuia să fii în rând cu lumea, NU?
Toți vecinii aveam în casă, la vedere, câte o vază din acelea, iar unii prinseseră cu defecte aproape nesesizabile! Norocoșii!

Minunați ani! Aproape că mi-e dor!

În timpurile noastre de răstriște, aveam toți un spirit de solidaritate care ne ajuta să privim cu speranță către vremuri pe care ni le promiteam mai bune, cel mai adesea prin gesturi și priviri, pentru că vorbele ne erau interzise.

Încă mai caut parizer cu gustul acela, gustul tinereții mele! Era atât de bun!
Iar bananele… le iau pe alese acum dar ele nu mai au gustul celor coapte in ziar, pe dulap.
Atunci învățaserăm să prețuim orice ne era îngăduit, la intensitate maximă!